Autor: Constantin Bușe.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupările conservatoare și liberale din Nicaragua, preocupate să lupte pentru putere, au neglijat complet dezvoltarea economică. Între 1893 și 1909, la putere s-au aflat liberalii care, prin președintele José Santos Zelaya, au introdus reforme economice, au construit drumuri și au acordat mai multă atenție învățământului¹. Președintele Zelaya a încercat să diminueze influența Statelor Unite, refuzând oferta unui împrumut de 15 milioane dolari şi a anulat concesiunile acordate unor societăți monopoliste care operau în domeniul minier.

“Yankeii, yankeii sunt dușmanii sufletului nostru…”

Washingtonul a răspuns prin presiuni, șantaj și amenințări, iar în octombrie 1909, conservatorii, cu sprijinul direct al Marinei Statelor Unite, au reușit, printr-o revoltă, să forțeze demisia lui Zelaya² . Între 1909 și 1911, Nicaragua a avut doi președinți – José Madriz și Juan Estrada, care nu au putut rezista ofensivei conservatorilor și americanilor. La 9 mai 1911, aceştia au impus în fruntea statului un președinte provizoriu, pe Adolfo Diaz, funcționar la o Companie minieră americană. Economia țării a trecut sub controlul instituțiilor financiar-bancare ale Statelor Unite. Ulterior, Adunarea Constituantă a republicii Nicaragua l-a desemnat președinte pe generalul Luis Mena. Sprijinit de americani, Adolfo Diaz l-a înlăturat pe Mena, şi a rămas președinte până în 1917.

Numeroase personalități au protestat față de această situație. Scriitorul argentinian Manuel Ugarte a adresat o scrisoare deschisă președintelui Woodrow Wilson, în care spunea: “Noi cerem, într-un cuvânt, ca drapelul cu dungi înstelat să înceteze de a mai fi simbol de opresiune în Lumea Nouă”³. Scriitorul și diplomatul venezuelan Rufino Blanco Fombona, obligat să trăiască la Madrid, din cauza persecuțiilor la care erau supuși intelectualii cu vederi liberale de către regimul de dictatură al lui Vicente Gomez, scria: “Yankeii, yankeii sunt dușmanii sufletului nostru, civilizației noastre, caracterului nostru, independenței noastre”.

Alegerile prezidențiale desfășurate în octombrie 1916, sub controlul armatei americane, au fost  “câștigate” de generalul Emiliano Chamorro (pentru mandatul ianuarie 1917 – ianuarie 1921). Grupările politice de opoziție, liberali, unioniști și progresiști, au contestat, fără succes, valabilitatea scrutinului, la care conservatorii obținuseră majoritatea numai într-o provincie din cele 13 ale țării.

“Dinastia” Chamorro a continuat cu Diego Manuel Chamorro, personaj “devotat cu totul Statelor Unite”, care preia fotoliul prezidențial în 1921. Pentru “ajutorul” acordat, americanilor li s-a dat privilegiul de liberă folosire a portului Bluefields, precum și alte avantaje, economice, dar și militar-strategice. Presiunea americană a dus la abandonarea convențiilor și acordurile comerciale încheiate de Nicaragua cu diferite state⁴.

De la o insurecție la alta

Au urmat mișcări insurecționale împotriva regimului. La Ocotal și-a stabilit reședința un guvern provizoriu și, în câteva luni, aproape întreaga provincie Nueva Segovia era în mâinile insurgenților. Guvernul de la Managua a decretat starea de asediu și, la începutul lui septembrie 1921, cei 5 000 de soldați de care dispunea au restabilit “ordinea”⁵.

Lui Diego Chamorro, care a murit în 1923, i-a succedat conservatorul moderat Carlos Solorzano, vicepreşedinte fiind Juan Bautista Sacasa, liderul Partidului Liberal. Noua conducere a inițiat negocieri cu administrația americană, reușind să obțină retragerea trupelor de pușcași marini, la 4 august 1925.

Pe 26 octombrie 1925, fostul președinte Emiliano Chamorro, a preluat comanda abia injghebatei armate nicaraguană, și-a subordonat guvernul  și a fost numit, prin decret, de către Parlament, președinte “supleant”⁶. Chamorro a instituit starea de asediu și, ca urmare, în mai 1926, guvernul american a trimis în portul Bluefields crucișătorul Rochester ⁷.

Izolat în exterior și hărțuit permanent de insurgenți în interior, Chamorro a trebuit să trateze cu liberalii, prin intermediul Legației americane și a amiralului Julian Latimer, comandatul lui Rochester. Preferințele americanilor au mers tot spre Adolfo Diaz, care, la începutul lunii noiembrie 1926, “a fost ales președinte și, imediat, recunoscut de Statele Unite și de Marea Britanie”⁸.

La 1 decembrie 1926, Juan Bautista Sacasa, însoțit de 40 partizani, a debarcat la Puerto Cabezas, unde s-a proclamat “președinte legiuit al Republicii Nicaragua”, a format un guvern provizoriu și l-a numit pe generalul Moncada ministru al Forțelor Armate și al Flotei.

Guvernul Mexicului și președintele Plutarco Elias Calles, “fiind constant împotriva politicii Statelor Unite”, a recunoscut imediat și “zgomotos” guvernul Sacasa. Invocând sprijinul dat de Mexic insurgenților, Adolfo Diaz a solicitat intervenția Statelor Unite, “pe care o considera indispensabilă restabilirii păcii”¹⁰. Un detașament de infanterie marină a debarcat la Puerto Cabezas, la 23 decembrie 1926. Secretarul Departamentului de Stat al Statelor Unite a motivat că intervenția “a fost dictată de singura grijă de a proteja persoanele și bunurile americanilor și străinilor”. Argumente asemănătoare a furnizat presei și președintele Calvin Coolidge, la 8 ianuarie 1927¹¹.

Au existat proteste față de noua intervenție militară americană în Nicaragua. Senatorul William E. Borah declara că “Diaz nu a fost ales constituțional”¹², iar senatorul Burton Wheeler aprecia că “politica lui Kellogg și Coolidge a dus la o intervenție armată în Nicaragua, pentru folosul unui președinte marionetă pus acolo de Statele Unite și impus poporului împotriva voinței lui, pentru singurul motiv că, indiferent cât va costa Nicaragua, el este gata să servească pe bancherii new-yorkezi care, vreme de 17 ani, au exploatat această țară în mod nemilos, sub egida Departamentului de Stat”.

Pentru a pune capăt războiului civil, Sacasa a propus americanilor ca el și Diaz să renunțe la președinție în favoarea unei personalități neutre. Deși nu a agreat această propunere, guvernul american l-a desemnat pe Henry Stimson, fost ministru de Război, să încerce realizarea unei înțelegeri între liberali și conservatori. Însă, în același timp, au fost aduși în Nicaragua alți 800 de infanteriști marini și nouă avioane militare.

La 3 mai 1927, fără să-l consulte pe Sacasa, generalul Moncada a acceptat un armistițiu și a purtat tratative direct cu Stimson. Acordul, încheiat între cei doi, prevedea: menținerea lui Diaz ca președinte; dezarmarea forțelor insurgente; amnistie generală; numirea de guvernatori liberali în șase din cele 13 provincii ale țării; organizarea de alegeri prezidențiale în 1928 sub controlul trupelor americane; organizarea unei poliții indigene, instruită de ofițeri americani; menținerea temporară a trupelor de infanterie marină în Nicaragua¹³. Au fost predate americanilor 9 000 de puști, 300 de mitraliere și muniția aferentă. Sacasa și membrii guvernului său au preferat exilul în Costa Rica, continuării războiului.

Un tânăr general curajos

Singurul dintre liderii insurgenților care a refuzat să se predea a fost tânărul general Augusto Cesar Sandino. Când Moncada l-a întrebat pe Sandino cine i-a acordat gradul de general, acesta i-a răspuns: “Tovarășii mei de luptă, domnule. Titlul meu nu este dat nici de trădători, nici de invadatori”¹⁴.

Augusto Cesar Sandino s-a născut la 19 mai 1895, în satul Niquinohomo, departamentul Masaya, fiind fiul natural al fermierului Gregorio Sandino și al Margaritei Calderon, femeie de serviciu la familia Sandino. Până la vârsta de 9 ani a fost în grija mamei, după care, fiind recunoscut de tată, a crescut alături de acesta. A muncit în agricultură și a fost transportator de produse agricole în diferite centre urbane. S-a spus că, pentru o insultă la adresa mamei sale, ar fi ucis un om, motiv pentru care, în 1921, a plecat din țară. A stat o perioadă în Honduras apoi a trecut în Guatemala, lucrând ca mecanic la o filială a United Fruit Company.

În 1923, a ajuns în Mexic, unde a cunoscut și a trăit atmosfera revoluționară antiamericană, ce caracteriza societatea mexicană. A participat la acțiunile sindicatelor mexicane în disputa cu  companiile petroliere americane¹⁵.

Aflând care era situația din Nicaragua, cu deosebire despre abuzurile regimului lui Emiliano Chamorro, Sandino a părăsit Mexicul la 18 mai 1926, decis fiind să se alăture Armatei Constituționaliste, organizată și condusă de liberali.

Din banii câștigați prin munca în străinătate, a cumpărat primele arme și a organizat, la San Albino (un centru minier), nucleul viitoarei sale armate, care s-a angajat în confruntări cu forțele conservatoare. Începutul a fost unul foarte greu, Sandino dispunând de puțini combatanți, neinstruiți și slab înarmați. “Grenadele se confecționau din cutii de sardele umplute cu pietre, puștile Spriengfield erau capturate de la dușman; steagul era prins în vârful unui par necojit, iar în loc de ghete, pentru a putea merge prin munții plini de hățișuri, țăranii își înfășurau picioarele în fâșii de piele… Luptătorii de gherilă cântau: în Nicaragua, domnilor, se leagă șoarecele de pisică”¹⁶.

Respingând ordinul lui Moncada de a  depune armele, acesta, pentru a-l face să cedeze, i-a oferit conducerea politico-administrativă a provinciei Jinotega și un salariu considerabil. Concomitent, însă, Moncada a ordonat lichidarea forțelor sandiniste. La rândul lor, americanii au încercat să-l cumpere, oferindu-i mari sume de bani. Sandino a respins aceste oferte.

La 1 iulie 1927, la San Albino, Sandino a lansat un “Manifest-apel catre poporul din Nicaragua, Centroamerica și Indo-Spania”, în care spunea: “Eu îl consider pe  Moncada  nu numai trădător, ci și dezertor: el a trecut la inamic. Nimeni nu l-a autorizat să semneze un tratat secret cu dușmanul în numele armatei constituționaliste, mai ales cu invadatorii țării noastre”¹⁷. “Câtă vreme va trăi Sandino – se spunea în Manifest – independența Americii Latine va avea un apărător. Niciodată nu-mi voi trăda cauza. Prin aceasta, mă numesc fiul lui Simon Bolivar”. În fapt, sub conducerea lui Sandino, razboiul civil s-a transformat în război național.

La începutul toamnei lui 1927, unitățile de luptători de sub comanda generalului Sandino obțineau succese în pădurile din Nueva Segovia, forțele americane și trupele lui Diaz dovedindu-se neputincioase în a-l scoate din regiunea septentrională pe care o ocupa¹⁸.

“Armata Suveranității Naționale”, ce lupta sub deviza “Patrie și Libertate”¹⁹ era constituită din țărani și muncitori, indieni și metiși, cuprinzând 3 000 luptători permanenți și 800 cavaleriști și având sub control o zonă de circa 32 000 km². Împotriva lui Sandino erau angajate forțele militare ale regimului Diaz și 12 000 de soldați americani.

Americanii își sporesc forțele

Între 16 ianuarie și 20 februarie 1928 s-a desfășurat la Havana cea de-a șasea Conferință panamericană, la care situația din Nicaragua a preocupat delegațiile latino-americane. Generalul Sandino a adresat participanților un Memorandum în care justifica “războiul fără rezerve” pe care îl purta împotriva ocupației americane, condamna trădătorii “care au abandonat cauza libertății” și care “au violat principiile cele mai elementare ale dreptului internațional, favorizând intervenția străină în propria lor țară”²⁰.

În ianuarie 1928, alți 1 000 de pușcași marini au debarcat în Nicaragua. Generalul John Archer Lejeune, noul șef al trupelor americane, a declarat că dacă Sandino persistă în refuzul de a ceda, “îl va extermina înainte de alegerile prezidențiale din toamnă”, iar experții militari de la Washington au intocmit “un plan decisiv de atac, comportând folosirea a 5 000 de pușcași marini, 20 de avioane, 300 de mitraliere și 10 milioane cartușe”²¹.

Spre mijlocul lui martie 1928, Augusto Cesar Sandino a adresat un mesaj Senatului Statelor Unite prin care cerea retragerea forțelor de ocupație. Concomitent, Sandino s-a adresat comandantului forțelor navale americane din apele teritoriale ale Nicaraguei, contraamiralul Sellers, propunând “să se încredințeze controlul alegerilor prezidențiale reprezentanților Americii Latine, în locul pușcașilor americani”. Drept răspuns, la 19 martie, ministrul Marinei Statelor Unite a anunțat trimiterea în Nicaragua a încă 2 000 soldați, iar la 23 martie, Senatul a respins propunerea senatorului Hepflin de retragere a trupelor din Nicaragua. Misiunea de a supraveghea și controla modul de desfășurare a alegerilor a revenit generalului John McCloy, ajutat de 350 inspectori americani.

La sfârșitul lui martie 1928, forțele sandiniste controlau a treia parte din teritoriul țării. În urma altor lupte, trupele lui Sandino au extins teritoriul eliberat în zona septentrională a departamentului Prinzapolca.

Guvernul președintelui Coolidge a dispus percheziționarea tuturor vaselor care se îndreptau spre porturile Americii Centrale pentru “a împiedica orice îmbarcare de arme și muniții cu destinația Sandino”, patru crucișătoare fiind trimise în rada lui Puerto Cabezas, în timp ce raidurile de bombardament și de mitraliere asupra insurgenților au fost intensificate.

“Visul suprem al lui Bolivar”

În octombrie 1928, la alegerile prezidențiale, învingător a ieșit generalul Jose Maria Moncada, căruia, în ianuarie 1929, Sandino i-a propus să împartă țara în două: Republica Nicaragua și Republica Nueva Segovia, propunere care a fost respinsă. Guvernul de la Managua a decretat starea de asediu și, în cooperare cu militarii americani, a dezlănțuit ample operațiuni de “curățire” a zonelor eliberate și controlate de sandiniști. Detașamentele “Armatei Suveranității Naționale” au fost nevoite să bată în retragere, o bună parte dintre ele trecând în Honduras.

Deși slăbită, mișcarea de eliberare condusă de Sandino nu a putut fi lichidată²². Generalul a lansat, la 20 martie 1929, la El Chipote, cartierul său general din munții Las Segovias, “Planul realizării Visului Suprem al lui Bolivar”, care era adresat guvernelor latino-americane. Autorul “Planului…” preconiza ca reprezentanții republicilor latino-americane, reunite în Conferință, să “declare abolită Doctrina Monroe”, propunea realizarea unei “Carte a Justiției latino-americane”, pentru rezolvarea tuturor diferendelor și neînțelegerilor care afectau statele Americii Latine, și avansa ideea constituirii unei “armate comune pentru apărarea naționalității latino-americane”. La 12 iulie 1929, când forțele sale combatante se aflau în defensivă, Sandino a sosit în Mexic, unde a rămas vreme de un an, încercând și de aici să obțină sprijin din partea republicilor surori. Nu a reușit.

Luptele dintre sandiniști și pușcașii marini, desfășurate în lipsa lui Sandino, au fost reluate cu mai multă vigoare după revenirea sa în țară. În primavara anului 1931, au avut loc puternice confruntări cu americanii, soldate cu pierderi de ambele părți. “Situația soldaților și civililor americani dispersați în mici grupuri într-o țară în plină insurecție dădea loc la serioase neliniști”, aprecia ambasadorul Franței la Washington, Paul Claudel²³.

La 17 aprilie, Secretarul Departamentului de Stat al Statelor Unite, Henry Stimson, a ordonat ministrului său la Managua și consulului american la Bluefields, să notifice cetățenilor americani din Nicaragua, care nu se simțeau în siguranță și suficient protejați, că “ar face mai bine să părăsească țara sau cel puțin să se refugieze în porturile de unde ar putea eventual fi evacuați. Cei care rămâneau o făceau pe propriul risc”²⁴. Președintele Hoover a decis ca, începând din vara lui 1931, o parte a soldaților americani să fie retrași din Managua.

În iunie 1932, amiralul Woodward, comandantul trupelor de ocupație, a sosit la Managua pentru a superviza desfășurarea alegerilor prezidențiale. Acestea au dat câștig de cauză liderului liberal Juan Bautista Sacasa. În ianuarie 1933, acesta și-a luat în primire mandatul și, tot atunci, a avut loc retragerea ultimilor soldați americani din Nicaragua!²⁵

Acalmia dinaintea furtunii

Liniștea nu s-a instaurat în țară, motiv pentru care Congresul Național (Parlamentul) a votat prelungirea stării de asediu, în vreme ce forțele sandiniste, care controlau nordul țării, așteptau ca noul regim să satisfacă revendicările cu caracter social. Între guvernul Sacasa și Sandino au avut loc negocieri în urma cărora generalul Sandino “s-a decis să părăsească înălțimile Segoviei și să vină la Managua pentru a depune armele”²⁶. Președintele Sacasa a propus inițierea de negocioeri cu Sandino pentru înfăptuirea unei reforme constituționale și pentru încheierea unui  “Plan de Acord Patriotic”.

Emisarul lui Sacasa la Sandino a revenit la sfârșitul lui ianuarie 1933 la Managua, cu propunerile generalului. Totodată, au avut loc negocieri între sandiniști și Garda Națională, comandată de generalul Anastasio Somoza, în vederea încheierii unui armistițiu final.

La 2 februarie 1933, Sandino a mers la Managua, unde a fost primit cu onoruri și a fost oaspetele președintelui Sacasa. Sandino a declarat ziariştilor că “aducea o pace onorabilă pentru toți”, că “nu mai avea motive să se bată”, întrucât țara “își recăpătase independența după plecarea soldaților americani”. Ministrul Franței în Guatemala relata că locuitorii Capitalei socoteau pe generalul Augusto Cesar Sandino, cu deplin temei, “binefăcător al patriei”.

Guvernul președintelui Juan Bautista Sacasa a condus cu jumătăți de măsură, cu timiditate, încercând să se mențină la egală distanță atât față de conservatori, cât și față de Sandino. Acțiunile represive la care recurgea Garda Națională și asasinarea unui număr însemnat de sandiniști l-au determinat pe Sandino să revină la Managua pentru a protesta pe lângă președinte, “cerând sancțiuni și obținerea confirmării pactului de pace pe care-l încălca Garda Națională”. El avertiza că perpetuarea acestor ilegalități îl vor obliga să nu mai garanteze “atitudinea pașnică a oamenilor săi”²⁷.

Sacasa a înțeles adevărul spuselor lui Sandino și a organizat o întâlnire între acesta și Somoza, soldată cu “o nouă conciliere”, valabilă până la 2 februarie 1934, după care guvernul urma să-și asume, “de drept și de fapt, controlul, fără restricții, asupra teritoriului ocupat de Sandino și de oamenii săi”²⁸.

Revenit în “ţara” lui, Sandino “a făcut declarații de loialism deplin față de guvernul Sacasa” și a promis să se dedice organizării de cooperative agricole, pentru “a scoate Nicaragua din situația economică precară”.

Asasinarea lui Sandino

Influențat de gândirea lui Sandino, președintele Sacasa a propus, în cadrul Congresului Național (Parlamentul), la 15 decembrie 1933, liniile esențiale ale unui program de dezvoltare economică și socială, având drept obiective atenuarea sărăciei, creșterea veniturilor statului, reducerea șomajului urban și rural, naționalizarea Căilor Ferate, dezvoltarea producției de grâu, punerea în aplicare a unui cod al muncii, “pentru a da un statut și o protecție muncitorilor și țăranilor”, sprijinirea învățământului (prin deschiderea  imediată a 86 de școli primare).

Multe din aceste obiective au rămas pe hârtie, nerealizate, principala cauză fiind dispariția “Generalului oamenilor liberi”. Omul americanilor, Anastasio Somoza, a pregătit asasinarea lui Sandino și a principalilor săi colaboratori, prilej oferit  de vizita  acestora la Managua, la invitația lui Sacasa, pe 21 februarie 1934.

Detașamente ale Gărzii Naționale, din ordinul lui Somoza și în urma primirii unor “instrucțiuni foarte precise”, i-au arestat pe generalul Augusto Cesar Sandino și pe membrii delegației sale, i-au transportat în afara  Capitalei și i-au împușcat²⁹.

În preziua asasinatului, Anastasio Somoza avusese întrevederi cu ministrul Statelor Unite în Nicaragua, Arthur Bliss Lane, la domiciliul acestuia din  urmă, ceea ce a alimentat suspiciunile că “crima a fost ordonată de guvernul Statelor Unite”. Ulterior, Somoza a mărturisit că asasinarea lui Sandino avusese loc  la cererea ambasadorului nord-american.

Președintele Sacasa a declarat presei că “deplânge și dezaprobă acest asasinat”, l-a pus pe seama Gărzii Naționale, a promis că va afla adevărul și că va pedepsi pe criminali, a introdus starea de asediu, dar toate aceste afirmații și promisiuni s-au dovedit deșarte, nefiind confirmate de fapte.

În schimb, Anastasio Somoza a declanșat o cruntă represiune împotriva sandiniștilor. La începutul verii anului 1936, în urma unei lovituri de stat militare, guvernul Sacasa a fost răsturnat și s-a instaurat o dictatură feroce, care a durat câteva decenii.

Epopeea sandinistă a generat un val de simpatie în lumea latino-americană, în Europa și chiar în Statele Unite. În acelașii timp intervenția militară și ocupația americană au provocat “comentarii unanim ostile în presa din Argentina, Chile și Brazilia”³⁰. În armata lui Sandino au luptat voluntari din Mexic și Honduras, din Guatemala și Venezuela, Costa Rica și Columbia, Republica Dominicană și El Salvador.

Eroul național nicaraguan, generalul Augusto Cesar Sandino, a devenit “erou al Americii”, legendara sa epopee scriind o emoţionantă pagină în istoria lumii latino-americane.

Note

1. Constantin Bușe, De la Bolivar la Cardenas, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 1104.

2. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Frantei, Fond Amerique latine, 1918-1940, vol.69, fila 97 (in continuare: Arh. MAEF); Carleton Beals, Amerique Latine,monde en revolution, Paris, 1967, p. 66.

3. J.F.Rippy, Pan Hispanic Propagand in Hispanic America, în “Political Science Quarterly”, XXXVII, 1922, p. 366.

4. Arh. MAEF, fond cit., vol.68, fila 5.

5. Ibidem, fila 180.

6 Ibidem, vol.70, fila 26.

7. Ibidem, fila 75-80.

8. Ibidem, fila 99.

9. Ibidem, fila 117.

10. Ibidem, fila 117-122.

11. Ibidem, fila 122-123,125.

12. Constantin Bușe, op.cit., p.121.

13. Henry L. Stimson, American Policy in Nicaragua, Chicago, 1927, cap.II; Constantin Bușe, op.cit., p.123.

14. Gregorio Selser, Sandino, general de hombres libres, Editorial Universitaria, Centroamerica, 1979, p.142.

15. Ibidem, p.116.

16. Eduardo Galeano, Venele deschise ale Americii Latine, Editura Politica, Bucuresti, 1983, p.137.

17. Carleton Beals, op.cit., p.75; Les forces politiques en Amerique Centrale, Paris, 1981, p.188.

18. Arh. MAEF, fond cit., vol. 71, fila 12.

19. Constantin Bușe, op.cit., p.125.

20. Arh.MAEF, fond cit., vol.71, fila 35.

21. Ibidem, fila 37.

22. U.S. Departement of United States, Foreign Relations of United States. The American Republics, vol.VII, 1929, p.567.

23. Arh. MAEF, fond cit., vol.71, fila 125.

24. Ibidem, fila 127.

25. U.S. Departement of United States, Foreign Relations of United States, vol.II, 1931, pp.814-816.

26. Arh. MAEF, fond cit., vol.71, fila 200.

27. Ibidem, fila 238.

28. Ibidem, fila 241.

29. Ibidem, fond cit., vol.72, fila 24.

30.  Arh. MAEF, fond cit., vol.70, fila 128.