Autor: Ion Bulei.

Ultimele cuvinte ale regelui Ferdinand I al României, înainte de a trece la cele veşnice, în noaptea de 19 spre 20 iulie 1927, au fost: „Mă simt obosit…obosit… obosit”. Fusese obositoare domnia lui? O domnie deloc lungă, din septembrie 1914 până în iulie 1927. 13 ani. Puţin faţă de domnia lui Carol I, de 47 de ani. Dar… non multum sed multa. Pentru că domnia lui a fost plină de evenimente, de schimbări radicale, de zbucium şi trăiri cum rare sunt în istorie. O domnie care trece printr-un război european şi mondial, cu toate ale lui transformări în plan regional. Europa imperiilor lui 1914 devine Europa statelor naţionale din 1918. România Mică a lui 1914 devine România Mare a lui 1918. Unde e locul lui Ferdinand I în toată această operă de transformare?

 Unchiul său, Carol I, s-ar fi pus în evidenţă fără ezitare, cum a şi făcut-o, într-o vreme mult mai liniştită, în 1893: „Mă întreb cum ar fi fost configuraţia Europei dacă eu n-aş fi venit în România. Această aserţiune sună ca o trufie (chiar era n.n), dar eu sunt convins că destinele popoarelor depind adesea doar de un singur om, care este, în acest caz, unealta lui Dumnezeu”¹. A fost Ferdinand „unealta lui Dumnezeu”? Din nou ne vin în minte vorbele unchiului: „poate şi altcineva ar fi putut să preia această misiune şi ar fi putut să o ducă la capăt cu mai mult succes, dar mă întreb dacă ar fi avut răbdarea şi tenacitatea să ia asupra lui toată osteneala şi munca şi să suporte toate luptele şi adversităţile. O întreprindere atât de grea depinde adesea mai mult de temperament decât de capacitate”. Cu delicateţe, calitate de mare preţ a nepotului, el ar fi răspuns: „Eu cred că toţi socotesc că, dacă sunt rege, eu nu am sensibilitate. Nu e oare curios că nimeni, nimeni nu pare să gândească că sunt şi eu om de carne şi sânge ca toată lumea?”

Un tânăr blond, înalt, cu ochi albaştri şi visători

Ferdinand nu era un bărbat frumos. Elenei Văcărescu, iubita sa, îl putea vedea astfel: „blond, înalt şi subţire, cu ochii albaştri şi visători, cu un zâmbet care apărea arareori, cu buzele pline de freamăt şi mâini minunate… chipul lui gânditor se lumina şi sângele îi îmbujora tâmplele şi obrajii. O mustăcioară aproape nevăzută îi umbrea uşor gura”². Despre iubit doar de bine, cât durează iubirea (în cazul Elenei Văcărescu a durat toată viaţa). Şi profesorul său de limba română, Vasile Păun, îl vede într-o ipostază mai mult decât binevoitoare: „bălai, înăltuţ şi subţirel la trup, cu ochii albaştri-închişi, foarte blânzi, cu nasul arcat…, cu tipul plăviţ, gânditor şi vesel, totodată, al germanilor din Sud, Alteţa sa Regală este icoana vie a flăcăului desăvârşit la chip şi la făptură…” (portret din 1889). Am zice un portret firesc făcut de unul care i-a fost profesor timp de aproape şase ani, desigur intermitent. Cercetând fotografiile de epocă, Hannah Pakula nu are deloc aceeaşi părere: „prinţul Ferdinand s-a născut cu urechile clăpăuge, părinţii săi instruind-o pe doică să le lege spre spate cu feşe când era bebeluş. Remediul nu a dat rezultate. Cât a trăit, urechile lui Ferdinand au fost în unghi drept în raport cu faţa sa, făcând din el un model dificil pentru fotografii de la Curte şi o ţintă uşor de ridiculizat. Exceptând acest lucru şi picioarele prea scurte, în comparaţie cu trunchiul, era considerat un tânăr prezentabil, deşi destul de lipsit de graţie”³.

Înfăţişarea lui a avut mult de suferit în 1897, când s-a îmbolnăvit de o dublă pneumonie şi un atac de tifos şi când a fost la un pas de moarte. Trei medici, Jean Cantacuzino, Ch. Buicliu şi W. Kremnitz au fost tot timpul lângă el şi boala a fost dovedită. Dar a lăsat urme vizibile în înfăţişarea prinţului. Nu mai era de recunoscut, după mărturisirea principesei Maria şi a Marthei Bibescu. Dacă se compara imaginea sa cu aceea a Mariei, fiinţă strălucitoare, probabil cea mai frumoasă prinţesă a Europei de atunci, toată o lumină, proporţia era mare, mult prea mare. Întotdeauna când apăreau în public, Ferdinand era soţul ei, nu ea soţia lui. A fi soţul principesei era cu adevărat un rol deloc uşor de jucat.

„Nu-i destul că v-aţi născut principi”

Pregătirea intelectuală a lui Ferdinand era de invidiat. Dintre regii noştri el e cel mai învăţat. Urmase cursurile gimnaziale şi liceale la Düsseldorf. Educaţie făcută la şcoala publică, nu cu profesori chemaţi acasă. La şcoală se ducea „nu în trăsură, ci, fie vremea cât de rea, pe jos, îmbrăcat simplu, iarna fără mănuşi şi vara fără umbrelă de soare; supus acasă la disciplina militară, sculat la şase dimineaţa şi băgat într-o baie rece, la aceeaşi temperatură tot timpul, hrănit negreşit mai bine decât un spartan, dar destul de frugal, dus la biserici în toate duminicile.., ţinut departe de toate petrecerile care i-ar fi umplut mintea numai de lucruri sterpe, obişnuit a dispune numai de sume foarte neînsemnate de bani, daţi lunar, cheltuiţi cu rost pe lucruri trebuincioase şi justificaţi până la cel din urmă phening; privegheat apoi de ochii neînduraţi a doi pedagogi, unul civil şi celălalt militar, departe, departe de sânul familiei,… deprins, în sfârşit a auzi repetându-se des cuvintele de aur ale moşului său, A.S. Principele Carol Anton: Nu-i destul că v-aţi născut principi, trebuie să munciţi ca să dovediţi că vă meritaţi titlul vostru”⁴. Termină liceul în 1885, remarcându-se la examenul de absolvire la latină, la germană, la matematică, religie, istorie, franceză şi geografie. Devine, după bacalaureat, elev al Şcolii militare de la Kassel. Doi ani mai târziu, în 1887, se înscrie la mai multe cursuri ale universităţilor din Leipzig şi Tübingen. Preocupat de pe acum de economie politică, finanţe, botanică, drept roman. E atras de lecţiile lui Schonberg, la economie politică, ale lui Wach, la drept penal, ale lui Wundt la filosofie. Pregătire multilaterală.

1881. Pactul de familie, Der Onker şi prinţul moştenitor

Aşa va fi principele Ferdinand, cunoscător de cele mai diverse domenii, surprinzându-i pe toţi cu varietatea pregătirii sale. Nu va face niciodată însă paradă de variatele sale cunoaşteri. Pentru că principala trăsătură a firii lui Ferdinand e timiditatea. Timiditatea îi ascundea multe din calităţile lui şi din cunoştinţele lui. C. Kiriţescu ne povesteşte că a trebuit să facă o vizită la Histria, unde, traducând o inscripţie greacă, lumea a aflat că el ştia elina, sau să meargă la Paris, pentru ca într-o conversaţie, binecunoscutul abate Mugnier să constate că Ferdinand ştia limba ebraică. Din întâmplare, Kiriţescu află că el îi citea în original pe Tolstoi şi Dostoievski, iar când în anii 20 ministrul Franţei la Bucureşti, părăseşte Bucureştiul pentru a merge la postul său de la Tokio, în timpul audienţei sale de adio la suveran, acesta i-a vorbit despre meritele poeziei lirice japoneze faţă de poezia lirică chineză. Şi a trebuit ca, întâmplător, într-o excursie în Dobrogea să întâlnească un botanist ca să-şi desfăşoare în termeni latineşti numeroasele sale cunoştinţe de botanică⁵. Şi-a sporit mult cunoştinţele după venirea în România. După Pactul de familie din 1881, prin care tatăl şi fratele său mai mare renunţau la tronul României atunci şi în viitor, la 30 martie 1889, Ferdinand este declarat oficial moştenitor al Coroanei României şi Alteţă regală, Principe al României. Dar a aşteptat apoi 25 de ani pentru a schimba acest titlu cu acela de rege al României, răstimp în care nu s‑a implicat deloc în conducerea treburilor ţării, de care, de altfel, era sistematic ţinut departe de unchiul său. Un unchi faţă de care avea mai curând teamă decât consideraţie. „Nu puteai să stai mult cu Ferdinand, principele moştenitor al României, fără a şti că der Onkel, cum îi zicea, se înălţa ca o nălucă aproape apăsătoare deasupra vieţii lui. Când vorbea cu dânsul, i se umpleau ochii de un fel de îngrijorare, asemănătoare întrucâtva cu teama, parcă simţeai că-l trece un fior. Der Onkel era, de bună seamă, pentru tânărul principe, mai degrabă un vânt rece, decât o flacără ce încălzeşte”⁶. Sub aspra supraveghere a unchiului, Ferdinand  a străbătut toată ierarhia militară până la gradul de general de corp de armată. De educaţia copiiilor lui (Carol (n. 1893), viitorul rege Carol II, Elisabeta (n. 1894), Mărioara (n. 1899), Nicolae (n. 1903), Ileana (n. 1908), Mircea (n. 1914), nu s-a ocupat decât sporadic şi neconsistent, lăsând educaţia lor cu totul în grija Mariei. El şi-a împăr­ţit timpul între obligaţiile sale în armată şi îndeletnicirea sa predi­lectă: lectura. O lectură bogată şi foarte variată, în latină, greacă, germană, fran­ceză, română, engleză, rusă, limbi pe care le ştia foarte bine. Îl inte­re­sau chestiunile militare, subtilităţile teologice, literatura istorică şi, dincolo de toate, botanica

Ferdinand, viitorul rege al României întregite, era un mare timid. De o bolnăvicioasă timiditate. Până într-atât încât, chiar rege fiind, se sfia să-şi cheme şoferul la ore nepotrivite. Roşea tot timpul, şi când trebuia să ţină un discurs, şi când primea pe cineva în vizită, până şi atunci când deschidea o uşă. „Dar nu sunt decât un om”, îi spunea el unei americance care în apropierea Peleşului a sărit într-o râpă gata să-şi frângă gâtul numai pentru a avea privilegiu să strângă mâna unui rege. Orice aproape îi dădea fiori reci, fierbinţeli, îl făcea să clipească des. O fiinţă delicată, cum spun toţi cei care l-au văzut cu câtă grijă tăia un trandafir. Timiditatea lui bolnăvicioasă, ne spune I. G. Duca, oferea adesea „un spectacol penibil şi o lipsă cumplită de… maiestate”.

Timid nu era decât în public. Scrie Radu Rosetti: „Prinţul Ferdinand, cum era atunci, dacă era sfios şi dacă adesea părea stângaci în public, nu era nici stângaci, nici sfios când te găseai singur cu dânsul. Pare că constrângerea la care era îndatorat în public, nevoia de a nu spune decât lucruri cântărite şi cumpănite dinainte, făceau ca, odată singur şi sigur de discreţia celui cu care vorbea, limba i se dezlega şi atunci vorbea ore întregi. Şi ce convorbiri interesante! Văzuse multe, citise mult şi orice îl interesa. Pornind de la chestiuni de serviciu sau în legătură cu faptele zilei, convorbirile treceau, încetul cu încetul, la alte subiecte, la o carte pe care insista să o citeşti, la o ediţie rară ce o scotea din bibliotecă şi o arăta cu multă îngrijire, la stilul şi proveninţa bisericilor pe lângă care trecea, la farmecul Veneţiei pe care o cunoştea atât de bine sau la acel al altor oraşe vechi; la viaţa familiară (sic!) şi la aceea de regiment din Germania – care-i întipărise atât de adânc simţul datoriei; la chestiuni arheologice; la chestiuni sociale; la politică. Şi din toate ce spunea două preocupări reieşeau ca dominante: binele obştesc şi sila de tot ce nu era adevărul”⁷. Vrea să spună, cu alte cuvinte, Radu Rosetti, că Ferdinand nu uita că era principe moştenitor şi viitor rege şi deci conştient că era răspunzător de destinul altora.

Timiditatea şi politica

De timiditatea lui vor profita cei din jurul lui, prinţul Barbu Ştirbei, administratorul Domeniilor regale, care era un factotum la Palat, sfătuitorul familiei regale în toate, omul indispensabil. Va profita, mai ales, cumnatul prinţului Barbu, I.I.C. Brătianu. În politica românească, Ferdinand nu va ieşi niciodată din cuvântul lui Ionel Brătianu, care a fost conducătorul de necontestat al României sub domnia lui Ferdinand. Fie că a fost la guvern sau în opoziţie, Ionel Brătianu a condus ţara. Norocul regelui că sfătuitorii săi, gândindu-se la ei, n-au uitat de binele ţării. Între multele din jur a alege e o dovadă de înţelepciune. Ferdinand n-a avut nici dilema alegerii. Toate au venit, într-un fel, de la sine: Maria era prea frumoasă, ca să nu fie văzută şi de alţii, prinţul Barbu prea inteligent şi om de lume, ca să nu fie remarcat, Brătianu mult prea om de stat prin excelenţă. În curgerea vremii, pe Ferdinand nici nu-l judecăm prin aceste aspecte de comună percepere a oamenilor. Personalitatea lui se impune istoricului prin două gesturi de personaj de mare anvergură.

1916: un Hohenzollern şi interesele naţionale

Era duminică 14/27 august 1916. Consiliu de Coroană la Palatul Cotroceni din Bucureşti. „Ultima zi din România Mică. Ceasul dezlegării”, cum numeşte momentul Octavian Goga. Fruntaşii ţării se reunesc pentru a discuta hotărârea guvernului de a introduce România în război alături de Antanta. Nu toţi cei adunaţi împărtăşeau aceleaşi păreri. Al. Marghiloman credea că, din mijlocul veacului al 17-lea, Rusia voia ieşire la marea caldă. Şi dacă România avea idealuri, ele trebuiau reduse la realitatea lucrurilor. Ori această realitate era dorinţa Rusiei de a fi la Strâmtori. Intervine Ferdinand: „Admiţând că ruşii ar fi la Constantinopol, ce e mai bine pentru noi: să fim prieteni cu ei sau vrăjmaşi. Austro-Ungaria nu ne-a oferit niciodată nimic, iar Germania a fost neputincioasă să-i impună sacrificii. Victorioşi, avem în Transilvania o putere de rezistenţă mai mare. Iau răspunderea pentru că am încredere în viitorul ţării”. Intervine şi P.P.Carp, care declară convingerea sa că din război va ieşi ori hegemonia rusească, ori cea germană. Şi pentru români era mai bună hegemonia germană. Iar dinastia în România era de Hohenzollern. Răspunde regele:  

„Domnule Carp, ştiu prea bine că sunt un Hohenzollern, nu era nevoie să mi-o aminteşti dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, n-aş ezita să adopt opiniile dumneavoastră; această soluţie ar fi fost cea mai uşoară pentru mine. Dar, scormonind adânc în conştiinţa mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei şi, în consecinţă, cu cele ale Germaniei. A trebuit să impun inimii mele tăcerea; asta n-a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român, ale cărui destine le conduc”. Incorigibilul Carp îi vorbeşte de soarta dinastiei în România, de faptul că interesele dinastiei îi comandă regelui să fie contra ruşilor, căci o Rusie victorioasă nu va tolera o dinastie străină în România şi va aduce o dinastie Ghica, Sturdza, Brătianu, ori Carp. Prin urmare, regele era dator, ca şef al dinastiei, să se opună la o astfel de politică şi să stea alături de Germania⁸. Ferdinand îi răspunde: „Ati greşit, dle Carp, când ati vorbit de interesul Dinastiei. Nu cunosc decât interesul ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă… Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, dle Carp, că Dinastia mea este română… Românii n-au adus aici pe unchiul meu, pe regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”.

Încearcă din nou P.P.Carp să-şi impună punctul său de vedere: „Majestate, un Hohenzollern nu a fost niciodată învins!”. La care Ferdinand replică: „Te înşeli, domnule Carp, eu am învins deja unul”. Se învinsese pe el însuşi, declarând război propriei sale familii.

Scrie mândră regina Maria: „Regele era eroul zilei: rostise cuvântul ce fusese aşteptat, trăsese sabia din teacă. Cei ce se îndoiseră de el se ruşinau de îndoielile lor sau se prefăceau că niciodată nu se îndoiseră. Nemaipomenita izbucnire a entuziasmului îi ajută lui Nando să treacă ceasul greu al jertfei”.

Pentru că nu-i fusese deloc uşor. Ne-o spune şi generalul Radu Rosetti: „Cât a costat pe regele Ferdinand această hotărâre (de a alătura România Antantei n.n.), care-l tăia de familia sa, de legăturile cu copilăria sa, de toate ideile în care fusese crescut, afară de aceea a împlinirii datoriei,a spus-o el însuşi lui Robert de Flers: Am câştigat izbânda cea mai grea. M-am învins pe mine însumi”. Continuă Rosetti: „Dar ceea ce n-a spus atunci regele Ferdinand a fost cât a suferit ca om. Şi totuşi nu a disperat niciodată şi o pot afirma cu atât mai tare cu cât într-unele din cele mai întunecoase luni ale marelui război, în toată toamna anului 1916, mă aflam la Marele Cartier General şi vedeam pe rege de două ori pe zi. O dată nu l-am auzit ocupându-se de altceva decât de cele necesare operaţiilor, o dată nu a arătat că se gândeşte la persoana sa, o dată nu a arătat părere de rău pentru hotărârea luată. Bârfit şi înjurat de către ziarele inamice, făcut, chiar de către unii dintr-ai noştri, răspunzător de nenorocirile ce se abătuseră asupra ţării, pierzându-şi chiar un copil (pe Mircea n.n.), a primit toate loviturile cu creştinească resemnare şi cu tărie. Căci regele Ferdinand era adânc credincios…”.

Onestitatea unui rege: Datoria mea este mai presus de toate!

Toată domnia lui Ferdinand poate fi rezumată în acest gest: „Intervenţia României de acord cu guvernul meu am decis-o. Of! Cât m-a costat!. Reţineţi, pentru mine acesta a fost momentul cel mai dureros, cel mai neliniştit din această serie lungă de încercări. De când am urcat pe tron gândul la rolul pe care trebuia să-l joace România în marele conflict mi-a absorbit toate minutele vieţii mele. Aceasta era marea îndatorire pe care nu puteam să o evit. Ce lupte! Ce dezbateri interioare! Încă de la început mi-am impus această regulă de conştiinţă: să fac abstracţie de mine însumi, să nu ţin seama de originea mea, nici de familia mea, nici de sentimentele mele personale; să văd numai România, să mă gândesc numai la ea, numai pentru ea. Nu poţi să domneşti asupra unui popor pentru tine însuţi, ci pentru acest popor. Aceasta îmi pare a fi onestitatea unui rege. Eu m-am străduit să-i rămân fidel… M-am simţit consolat pentru că am văzut cu certitudine drumul de urmat. Dar, în acelaşi timp, resimţeam o mare tristeţe, pentru că înţelegeam tot ce acest drum mă va îndepărta pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de afecţiunile copilăriei… A fost – iertaţi-mă pentru aceste mari cuvinte, nu-mi plac de obicei, dar nu le pot evita acum –, a fost  atunci lupta dintre conştiinţa mea şi inima mea. Conştiinţa mea a avut dreptate. Inima mi-a rămas puţin tristă…”⁹. Adaugă apoi: „– Ce vreţi! Nu se poate uita locul unde te-ai născut…”.  Continuă: „– Ce ciudată este viaţa! Un mare număr dintre ofiţerii ce luptă împotriva oştilor mele au fost prietenii mei, camarazii de regiment. Îl cunosc bine pe Mackensen, care locuieşte, se pare, în palatul meu la Bucureşti. Nu-l cunosc mai puţin pe Falkenhayn. Adversarii mei consideră că aceasta ar trebui să creeze legături cu regele României. Nu ştiu ei că nici unul dintre noi nu are de ales şi că ceea ce se impunea pentru mine era de a apăra România şi de asigura independenţa ei în prezent şi grandoarea sa în viitor. Nemţii spun: Germania mai presus de toate. Eu am spus: Datoria mea este mai presus de toate”¹⁰.

Era încărcarea de responsabilitate. Din clipa în care a acceptat să fie moştenitor al Coronei României şi rege al acesteia el nu putea face altceva decât, încărcat de greutatea onoarei pe care o acceptase, să facă ceea ce funcţia îi impunea. Regula oricărei fiinţe morale. Nu puteai face decât jocul care ţi se impunea. Altfel abdicai. În plus, Ferdinand nu făcea acest joc moral in abstracto. Îl făcea fiind rege al României, ţară pe care o iubea. Mai mult decât o iubise unchiul său. „Sunt convins că oricare dintre ai mei, în locul meu, ar fi făcut la fel…”, declara el în 1917. Probabil că aşa era. Dar i-a fost dat lui, nu fratelui său, nici unchiului său (chiar, ce s-ar fi întâmplat dacă pe tron continua să fie şi în 1916 Carol I?), să se găsească la ora Z în pragul istoriei. Şi istoria l-a găsit la locul unde se aştepta să fie găsit. Comportându-se ca suveran al României, nu ca principe german.

Şi a fost clipa de glorie a suveranului Ferdinand. Atât şi ar fi fost de ajuns ca să facă istorie. Dar a fost mai mult. A ştiut să fie la înălţime şi când tunurile au început să bată şi când ţării i-a fost greu, foarte greu. Nu pierde în niciun moment legătura cu trupele de pe front. Împreună cu soţia sa, regina Maria, sursa sa de energie, mereu le vizitează şi urmăreşte refacerea lor după înfrângerile din toamna şi iarna timpurie a anului 1916-1917.

Şi aşa a venit al doilea gest, prin care Ferdinand intră în istoria noastră. Şi rămâne. Într-una din deplasările sale, pe frontul Armatei a 2-a, la 23 martie/ 5 aprilie 1917, el le declară soldaţilor: „Vă mai aşteaptă lupte grele, căci drumul este lung, dar cu ajutorul lui Dumnezeu îl veţi străbate ca biruitori. Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul în a da pilda; vi se va da şi o largă participare la treburile statului. Arătaţi-vă, scumpii mei ostaşi, demni de încrederea ce ţara şi regele vostru pun în voi şi îndepliniţi-vă ca până acum datoriile voastre cu sfinţenie”¹¹. Era în luna în care ţarul abdica, în care revoluţia rusă mişca mulţimile în marele imperiu de la Răsărit. Era înţelept ca pe frontul român să fie linişte. Elita politică românească, în frunte cu Ferdinand I, ştie să se orienteze. N. Iorga scrie această cuvântare. Guvernul o aprobă şi regele, ca reprezentant al tuturor, o rosteşte cu convingere şi angajare pe front. Şi frontul rămâne netulburat. Fără să se respingă aspiraţiile democraţiei pe care le purta revoluţia rusă. Dimpotrivă, ataşând România „curentelor de inovaţiune democratică întronată de revoluţia rusă”, cum se exprima O. Goga¹². A fost o mişcare politică inteligentă a lui Ferdinand, bine sfătuit. A păzit de primejdii prezentul, asigurând viitorul.

Cu gesturile sale, Ferdinand I a pregătit România Mare. Nu s-a aşezat de-a curmezişul istoriei, ci i s-a alăturat şi i-a favorizat înaintarea. Toată domnia lui Ferdinand stă în aceste două gesturi esenţiale: intrarea în război, în fruntea ţării sale de adopţie, chiar dacă era împotriva familiei sale şi încurajarea mersului democratic al acestei ţări. Responsabilitatea marilor gesturi contează, nu timiditatea care le-a precedat. Iar marii români sunt cei pe care România şi-i revendică.           

Note:

1. Apud Ion Bulei, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, Bucureşti-Chişinău, 2011, p. 72-73.

2. Apud C. I. Stan, Regele Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), Bucureşti, 2003, p. 10.

3. Hannah Pakula, Ultima romantică. Viaţa reginei Maria a României, Bucureşti, p. 56.

4. Eugen Wolbe, Ferdinand I întemeietorul României Mari- o biografie, traducere Maria şi Ion Nastasia, Bucureşti, 2004, p. 23-24.

5. Apud, Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Ferdinand I. Cuvânt pentru întregirea neamului românesc, Bucureşti, 1994, p. 17.

6. Regina Maria, Povestea vieţii mele, ed. a VI-ea, Bucureşti, Edit. Adevărul, vol. I, p. 339-340.

7. Apud Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa,  Ferdinand I văzut de contemporanii săi, Bucureşti, Ed. Militară, p. 44.

8. Apud Ion Bulei, 1916. Zile de vară, Bucureşti, 1978, p. 222.

9. Les francaises et la Roumanie, Textes choisis par Paul Desfeuilles et Jaques Lasaigne, Bucarest, 1937, 35-36

10. Ibidem, p. 41.

11 Apud Neculai Moghior…, op. cit., p 116.

12. Apud C. Stan, op.cit., p.88.