Autor: Adrian Nicolescu.
Într-un articol anterior am vorbit în special despre monarhia electivă, despre diarhie şi despre co-regenţă et quibusdam alii. Continuăm cu alte modalităţi şi cazuri de succesiune la tron, alese din istoria universală.
Cineva putea ajunge suveran şi dacă era os domnesc, în care caz vorbim despre monarhie ereditară, când tronul şi coroana trec de la părinţi (de regulă de la tată) la copii sau la rude foarte apropiate (fraţi, surori) atunci când cuplul regal nu are urmaşi, ca în cazul Belgiei – pentru a cita un exemplu comparativ mai recent, cunoscut de cititori – când, la moartea lui Baudouin, în 1993, tronul a revenit fratelui mai mic, Albert, actualul suveran (Albert II). Toate aceste cutume au fost codificate şi reglementate prin dreptul succesoral.
Primogenitura cognatică sau absolută
În cazul primogeniturii cognatice sau absolute (aînesse intégrale), moştenirea revenea primului născut, indiferent dacă era fiu sau fiică, deşi în practică, bărbaţii erau preferaţi, întrucât suveranul era şi capul oştirii. Aşa, de exemplu, s-a întâmplat în Bizanţ la moartea basileului Constantin VIII Macedoneanul (1028) care, neavând nici un fiu, tronul a revenit de jure fiicei sale, Zoe, deşi, de facto au domnit Romanos III Argyros III şi Mihail IV Paflagonianul, soţii ei succesivi; apoi, după un scurt intermezzo, tronul a revenit lui Zoe şi Teodorei împreună (1042), apoi doar Teodorei singure (1055-1056). Principiul se aplică şi azi în Casa regală a Suediei (din 1980) unde va succeda la domnie prinţesa moştenitoare Victoria. La fel, după exemplul suedez, în Casele domnitoare din Belgia, Olanda şi Norvegia.
Când monarhul sau dinastul masculin cel mai în vârstă deceda, îi putea urma la domnie şi o prinţesă regală din familie (primogenitura agnatic-cognatică), aşa cum s-a întâmplat în câteva rânduri în Egiptul faraonic, începând cu Merneith (I-a dinastie), continuând cu Nimaethap, mama faraonului Djoser (a III-a dinastie), cu Nitokris, fiica lui Pepi II (a VI-a dinastie), cu Sobekneferu, fiica lui Amenemhat III (a XII-a dinastie), cu Ahhotep, mama faraonilor Kamose (ultimul din a XVII-a dinastie) şi Ahmose I (primul din a XVIII-a dinastie) şi sfârşind, în Egiptul ptolemeic, cu Cleopatra VII. În străvechea Chină, se pare că nu a existat decât un singur suveran-femeie suo jure, Wu Zetian (sec. VII).
Împărătese, regine …
În Japonia, doar două împărătese sunt bine atestate documentar cu acest statut: Suiko (sec. VII) şi Go-Sakuramachi (1762-1771). În hanatul persan al dinastiei Chingiz-ilor, stat vasal al Imperiului mongol (Chinei), se înregistrează un singur caz: Sati Beg (1338-1339), fiica lui Muhammad Öljeitü, hanul Persiei. În Regatul Iudeii le găsim pe biblicele Athaliah (843-835 î.Hr.) – imortalizată în literatură de Racine – şi Salomea Alexandra (76-67 î.Hr.). Cambogia, se pare, a avut o singură regină domnitoare: Jayavedi (681-713 ?). Istoria a înregistrat şi alte nume exotice de femei la cârma statului: împărăteasa Zawditu (1916-1930), predecesoarea arhi-cunoscutului împărat de rit ortodox, o figură aproape messianică, Haile Selasie I al Ethiopiei, a cărui familie pretindea că se trage din Solomon şi biblica regină din Saba; apoi reginele Ranavalona, Rasoharina şi Ranawalona II din Madagascar (sec. XIX), Liliokalani, ultima regină havaiană (după care, la 1894, se proclamă Republica Hawaii, azi cel de-al 50 stat SUA), sau Salote Tupou III din Tonga (sec. XX); niciuna dintre ele nu a făcut istorie.
În schimb, cine nu a auzit de celebra Zenobia, regina Palmyrei (Siria), care a cucerit Asia Mică (Anatolia) până la Ankara, Palestina, Libanul şi Egiptul ? Înfrântă militar de romani la Antiohia, capitala Siriei romane (azi Antakya în Anatolia), ea a fost adusă în lanţuri de aur la Roma unde a făcut parte din Triumful lui Aurelian; o versiune romantică spune că, impresionat, împăratul i-a donat o villa rustica cu sclavi, acareturi şi tot inventarul agricol la Tivoli (anticul Tibur), în apropiere de Roma, unde ar fi trăit până la sfârşitul vieţii. În Bizanţ, o aflăm mai întâi pe Pulcheria, co-regentă cu soţul ei, împăratul Marcian (sec. V AD). Apoi, la moartea lui Constantin VI din dinastia isauriană, tronul a fost ocupat (797-802) de Irina, mama decedatului a cărui co-regentă fusese de două ori (dar care, fiind femeie, nu a fost recunoscută de papa Leon III), dar şi mai târziu când văduva lui Constantin X Ducas şi Romanos IV Diogenes, Evdochia, le-a urmat acestora pe tron (1067-1068 şi 1071).
Monarhia ungară a cunoscut un caz similar: Ludovic cel Mare de Anjou, regele Ungariei, Croaţiei şi Poloniei, a avut trei fiice (Caterina, Maria şi Jadwiga), dar niciun fiu. La moartea lui (1382), tronul a fost ocupat de cea de-a doua fiică în viaţă, Maria, care a domnit de două ori ca regină a Ungariei, între 1382-1385 şi 1386-1395.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi sub Romanovi: când a murit Petru cel Mare (1725), Imperiul rus a fost condus mai întâi de soţia sa, Ecaterina I, şi doar la moartea acesteia (1727) de Petru II, fiul ţareviciului Alexei Petrovici. La fel, la moartea lui Petru II (care nu fusese căsătorit), tronul a fost preluat de împărăteasa Ana (1730-1740), fiica lui Ivan V Romanov.
O situaţie întrucâtva similară o întâlnim azi la Casele regale ale Olandei, Belgiei și Norvegiei unde moştenitoarele prezumtive, Catharina-Amalia (n. 2003), Elisabeta (n. 2001) și Ingrid Alexandra (n. 2004), fiicele regilor Willem-Alexander și Philippe, respectiv prințului moștenitor Haakon Magnus, ar putea succeda la domnie taţilor lor; de altfel, Olanda a avut în ultimii 120 de ani trei regine succesive: Wilhelmina (1890-1948), Iuliana (1948-1980) şi Beatrix (1980-2013).
Privind din nou în trecut, în Regatul Ciprului, Carlotta, fiica şi succesoarea regelui Ioan II din Casa de Antiohia-Lusignan a domnit ca regină suo jure între 1458-1464 când a fost depusă de fratele ei vitreg, Iacob I Bastardul. La moartea acestuia, soţia lui, veneţiana Catarina Cornaro, descendenta unei familii care a dat Veneţiei patru dogi, a condus insula între 1473-1489, după care Ciprul a devenit o posesiune a Veneţiei.
În Imperiul Otoman, celebra Roxolana, de origine ucraineano-poloneză, devenită soţia sultanului Soliman Magnificul (nu doar Marea Favorită) a condus de facto politica externă a imperiului Semilunei