Autor: Florin Şperlea.

La 23 decembrie 1947, Emil Bodnăraş, membru marcant al PCR, este numit în fruntea Ministerului Apărării Naţionale, o mişcare abilă în perspectiva schimbărilor care urmau să se petreacă la sfârşitul anului 1947. În funcţii-cheie au fost numiţi generalii Dumitru Dămăceanu, Mircea Haupt, Septimiu Pretorian (în fruntea Marelui Stat Major), Mihail Lascăr şi Nicolae Cambrea, simpli poputcik-i („tovarăşi de drum”) în uniformă, de serviciile cărora comuniştii se vor dispensa în anii care vor urma.

Cine era însă noul ministru al apărării naţionale?

„Domnul” ministru

Născut la 10 februarie 1904, la Colomeea, în Bucovina, Emilian Bodnăraş (aşa cum apare în actul de botez) absolvise liceul din Câmpulung şi, după câteva luni de studiu la Facultatea de Drept din Iaşi, se înscrie la Şcoala Militară de Artilerie din Timişoara (1925), fiind, în 1930, după terminarea celor doi ani la Şcoala Specială a aceleiaşi arme, primul clasat1. În noaptea de 16 spre 17 februarie 1932 dezertează în Uniunea Sovietică şi este prins, doi ani mai târziu, pe peronul Gării de Nord din Bucureşti. Din 1934, anul în care i s-a recunoscut mai apoi intrarea în rândurile Partidului Comunist din România, este deţinut în penitenciarele Iaşi, Galaţi, Braşov, Aiud, Doftana şi Caransebeş, în 1935 fiind condamnat definitiv la 10 ani închisoare pentru dezertare, sustragere de acte publice şi ofensă adusă superiorului. La 4 aprilie 1944, face parte din grupul care preia conducerea PCdR, prin înlăturarea lui Ştefan Foriş, iar din 6 martie 1945 este subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, controlând, în fapt, activitatea tuturor serviciilor de informaţii.

Schimbările operate în ultima săptămână a anului 1947 2 au fost însă mult mai ample. Ele s-au petrecut în forţă, în zilele de 29 şi 30 decembrie 1947, sub atentul control şi îndrumarea aparatului politic. În baza ordinului 2.808 din 29 decembrie 1947 şi a instrucţiunilor verbale primite3, reprezentanţii aparatului politic (spre exemplu, la Regiunea a II-a Militară, din 12 delegaţi 8 erau din Divizia „Tudor Vladimirescu”) s-au deplasat în teritoriu, fiind înlocuiţi 30 de generali, 49 de colonei, 63 de locotenent-colonei şi 61 de maiori4, în cele mai multe unităţi cu locţiitorii politici5. Comandanţii de unităţi au fost somaţi ca, în numai două ore, să predea funcţia urmând ca apoi să părăsească unităţile. Cei care erau în concediu au fost înlocuiţi, de asemenea, în lipsă.

Schimbarea formei de guvernământ a fost prefaţată de un ordin al ministrului apărării (Ordinul de Zi nr. 50 din 29 decembrie 1947) ale cărui prevederi erau destul de atractive pentru militari. Acesta oferea o nouă normă de hrană şi echipare, considerabil îmbunătăţită şi gratuită, precum şi o modalitate sui-generis de avansare a ofiţerilor şi subofiţerilor, fără a ţine cont de vechime şi stagiu în grad. Delegaţii aparatului politic au utilizat, în discursurile ţinute personalului, la 30 decembrie 1947, înaintea anunţării abdicării regelui, referiri la ordinul 50 care crea, atrăgeau ei atenţia, „o situaţie privilegiată” pentru armată faţă de care se cerea „cea mai desăvârşită disciplină, executarea neşovăitoare a ordinelor şi devotament faţă de marea cauză a construirii democraţiei noastre populare”6. În zilele de 30 şi 31 decembrie 1947, armata a depus un nou jurământ, fără preoţi şi fără drapel, prin care militarii se angajau să apere Republica Populară Română „împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru”, o formulare care se va dovedi foarte necesară în anii ce vor urma, impunând, prin cel mai important act juridic semnat şi rostit de un militar, „vigilenţa revoluţionară” faţă de duşmanii din interior, mai ales faţă de cei de alături.

Când, în iulie 1947, cu doar câteva luni înaintea morţii sale, generalul Constantin Sănătescu, fostul prim-ministru, credea că va fi înlocuit din postul de inspector general de armată cu „unul din generalii bine văzuţi de comunişti”, el nota în jurnalul său, cu amărăciune, că urma să părăsească armata română „fără niciun regret, deoarece armata ce-a rămas este o creaţie pur comunistă”7. Se înşela însă. „Creaţia” nu era întru totul desăvârşită.

O surpriză totală

Direcţia Superioară Politică a Armatei a întocmit, la puţin timp după numirea lui Emil Bodnăraş în calitate de ministru al apărării naţionale, o sinteză informativă care se dorea a fi o privire generală asupra modului în care militarii români, de la generali la subofiţeri şi soldaţi, primiseră vestea acestei schimbări intempestive, mai ales că, pentru cei mai mulţi, Emil Bodnăraş era un personaj necunoscut (de altfel, el este numit peste tot în document „Botnăraş”).

Limbajul sintezei – care trădează o deferenţă penibilă pentru un astfel de document – arată că cei care au întocmit-o se integrau perfect în noul peisaj marcat de procesul „democratizării” armatei (formulă prin care aparatul politic, impus în armata română după modelul sovietic, încă din 1945, îşi propunea realizarea unei subordonări a instituţiei militare Partidului Comunist şi epurarea acelor persoane care refuzau să accepte noua orientare politică), dar reflectă, în acelaşi timp, nevoia de a plasa corpul de comandă în opoziţie cu ofiţerii inferiori, subofiţerii şi militarii în termen care constituiau grosul armatei, lăsând să se înţeleagă faptul că adeziunea este semnificativă în raport cu cei câţiva – „elemente periferice”! – care nu înţeleg sau refuză să înţeleagă „noua orientare ideologică a oştirii”. Primii, apropiaţi „grupurilor reacţionare”, erau cu desăvârşire „dezorientaţi”, ceilalţi fiind „entuziaşti” şi încrezători într-o rezolvare mulţumitoare a situaţiei materiale dificile în care se aflau, vârful de lance al comuniştilor în armată, din acest punct de vedere, fiind Ordinul de Zi nr. 50 de care am amintit.

Sinteza dezvăluie, în privinţa numirii lui Emil Bodnăraş în fruntea M.Ap.N, surpriza totală a corpului de cadre, dar şi o stratificare a acestuia în funcţie de capacitatea părţilor sale componente de a percepe evenimentele aflate în derulare şi de speranţele multora, îndreptăţite, de a beneficia de un trai mai bun, de condiţii materiale şi salariale decente. E limpede că generalii şi ofiţerii superiori erau mult mai bine informaţi cu privire la semnificaţia numirii unui lider al Partidului Comunist în fruntea armatei, decât vor fi fost ofiţerii inferiori, subofiţerii şi soldaţii, preocupaţi mai cu seamă de situaţia lor materială, dovedindu-se prea puţin interesaţi (şi afectaţi) de schimbările politice semnificative care se derulau chiar sub ochii lor.

În biografiile oficiale care vor circula, fie sub formă de broşuri, fie în publicaţiile controlate de comunişti, îndată după 1948, episodul dezertării lui Emil Bodnăraş în URSS, în al doilea deceniu interbelic, va fi trecut sub tăcere, semn că nici măcar liderii comunişti nu îndrăzneau să prezinte corpului de cadre al armatei în curs de „democratizare” ideea că ar avea în frunte un dezertor, indiferent de justificările pe care Bodnăraş le-ar fi putut aduce în sprijinul comportamentului său din anii în care era un simplu locotenent în vechea armată.

STRICT SECRET

Sinteză informativă

Privind reflectarea numirii Domnului Ministru Emil Botnăraş la Departamentul Apărării Naţionale.

Consideraţii generale

Numirea D-lui Ministru Emil Botnăraş ca Ministru al Apărării Naţionale a constituit pentru unanimitea Armatei o surpriză, surpriză legată în primul rând de factorul timp, prin numirea D-lui Ministru într-o perioadă de activitate redusă, explicată prin concediile în curs şi când cadrele armatei se aşteptau mai puţin ca oricând la eventuale schimbări în Departamentul Apărării Naţionale.

Din punct de vedere politic, prezenţa D-lui Emil Botnăraş, secretar al P.C. Român, la Ministerul Apărării Naţionale capătă importanţa unui eveniment hotărâtor pentru armata democrată română, atât sub aspectul redresării morale prin aprecierea armatei ca factor de bază al regimului democrat, cât mai ales prin noua orientare ideologică a oştirii şi punerea ei în măsură să corespundă cerinţelor misiunilor ce îi revin într-un regim de democraţie populară.

Este firesc că sub aceste consideraţiuni numirea D-lui Ministru a fost comentată intens, în raport cu interesele fiecărei categorii din cadrele componente ale armatei, precum şi după încadrarea pe linia democratică a elementelor armatei.

Situaţia armatei

Înainte de a analiza fondul comentariilor ce au avut loc, este necesar a se cunoaşte în mod sumar situaţia cadrelor armatei – ofiţeri, subofiţeri şi trupă – atât sub aspectul social, cât şi din punct de vedere ideologic.

Ofiţerii şi subofiţerii s-au găsit în cursul lunii decembrie crt., în condiţii materiale mult mai grele faţă de lunile precedente, când preţurile crescânde ale pieţei depăşeau posibilităţile soldelor lunare. Această situaţie a devenit extrem de critică pentru subofiţeri şi explică în parte numeroasele demisii din armată din partea lor.

Pentru trupă, deşi situaţia echipamentului s-a rezolvat în parte cu venirea recruţilor şi numai pentru ei, problema hranei crease o stare de spirit defavorabilă. Cele 2.500 de calorii, fixate iniţial, în urma diferitelor ordine ale Serviciului Intendenţă au fost reduse până la 1.200 de calorii zilnic.

Sub aspectul politic, în masa elementelor democrate din armată, în urma evenimentelor importante interne şi externe din ultima perioadă, a survenit o însemnată schimbare cantitativă, rămânând totuşi anumite grupuri reacţionare care încercau să polarizeze în jurul lor elemente izolate, periferice.

Acţiunea acestor grupuri se făcea simţită pe fiece zi, fie prin sabotaje indirecte din Comandamentele superioare, fie prin tolerarea şi încurajarea unită a manifestaţiilor negative ale elementelor din unităţi.

Totuşi, raportul de forţă constituie o superioritate evidentă în favoarea taberei democratice, concretizată în primul rând prin participarea masivă a armatei sub aspect just la manifestările democratice.

Starea de sprit în armată

Prezenţa D-lui Ministru Botnăraş la M.Ap.N., cunoscut ca secretar al P.C.R., vechi luptător democrat, cum şi relaţiile Domniei Sale cu celelalte Departamente de Stat a întărit (sic!) convingerea cadrelor în rezolvarea atâtor probleme actuale şi de viitor ale armatei:

– adâncirea procesului de democratizare a armatei;

– recunoaşterea valorilor cadrelor sub aspectul calitativ în promovarea elementelor merituoase;

– ridicarea armatei la adevăratul ei rol, probleme ce au determinat comentariile sub care a fost primită această numire.

Ofiţerii Generali

Au primit această veste ca o surpriză uluitoare pentru ei, surpriză ce a dat naştere la o consternare şi dezorientare generală, pentru cei care până în prezent au avut o atitudine democratică îndoielnică.

Concretizarea acestei atmosfere s-a făcut printr-o rezervă generală, abţinându-se de la discuţii în acest sens, sau aceste discuţii având un caracter formal.

Însăşi la elementele încadrate pe linia democratică (sic!) se resimte o îngrijorare pentru viitor sub aspectul promovării elementelor menite să înlocuiască pe cei vechi.

Faptul că anumite schimbări au apărut în Comandamente accentuează şi mai mult dezorientarea existentă în rândul ofiţerilor generali.

Ofiţerii superiori

În majoritate au primit numirea D-lui Ministru favorabil, punându-se deschis atât problema reorganizării armatei pe noi baze materiale, cât şi eliminarea elementelor incorecte din anumite Departamente ale Armatei.

La această categorie de ofiţeri, entuziasmul ceva mai reţinut este explicabil prin grija viitorului, cât şi datorită influenţei mai pronunţate a ofiţerilor generali asupra lor.

Ofiţerii inferiori

Au arătat, în majoritatea unităţilor şi comandamentelor un adevărat entuziasm la anunţarea numirii D-lui Ministru.

Bucuria şi entuziasmul îşi are explicaţia (sic!) în două mari probleme specifice lor şi legate de viitor:

– promovarea calitativă a elementelor valoroase;

– rezolvarea greutăţilor materiale;

– influenţa mai accentuată a activităţii organizaţiilor democratice şi aparatului de educaţie.

În acelaşi timp, pentru elementele încadrate pe linia democraţiei populare, acest eveniment a constituit o puternică victorie şi o confirmare a drumului just pe care se află.

Puţinele cazuri negative, semnalate tocmai la elementele reacţionare cunoscute prin manifestările lor anterioare, evidenţiază cele de mai sus.

Subofiţerii

Faţă de situaţia lor specială, Corpul subofiţerilor priveşte numirea D-lui Ministru Botnăraş prin prisma rezolvării situaţiei materiale.

Comentariile pozitive înregistrate sunt legate în cea mai mare parte de acest capitol, cu atât mai mult cu cât Dl. Ministru Botnăraş este membru în Biroul Politic al P.C.R.

Se fac chiar resimţite anumite zvonuri în legătură cu îmbunătăţirile ce se vor aduce.

Trupa

Fiind un element al armatei, cu o stare de spirit bună şi chiar foarte bună, rezultat al unui proces de democratizare mult mai adânc, a comentat acest eveniment în primul rând sub aspectul politic, înregistrând cu entuziasm apartenenţa D-lui Botnăraş de P.C.R.

Relaţiile care se cer continuu evidenţiază atât interesul faţă de persoana D-lui Ministru, cât şi o conştiinţă politică destul de înaintată faţă de aceeaşi categorie pusă anul trecut în faţa problemelor politice ce se ridicau în acea perioadă.

În acelaşi timp, trupa vede rezolvate anumite greutăţi materiale legate de viaţa zilnică ostăşească.

Concluzii generale

Numirea D-lui Ministru Botnăraş a produs:

– în rândul generalilor adevărată panică şi dezorientare;

– în tabăra democratică un adevărat entuziasm, atât sub aspect politic, cât şi material;

– în grupele reacţionare panică.

„Jur de a fi credincios poporului meu şi de a apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru (subl. n). Jur de a respecta legile RPR şi de a păstra secretul de serviciu. Jur supunere legilor şi regulamentelor militare în toate ocaziunile“.

Textul jurământului depus de armata română pe 30 şi 31 decembrie 1947 – „Glasul armatei“, nr. 469/1 ianuarie 1948.

Note

1.Sistemul militar de învăţământ din perioada interbelică prevedea, pentru arma artilerie, doi ani de studiu într-o şcoală militară şi alţi doi într-o şcoală specială. Între cele două perioade exista un stagiu de un an într-o unitate militară; 2.O privire de ansamblu asupra evoluţiilor din România în anul 1947 şi, mai ales, asupra abdicării regelui Mihai I, din perspectiva diplomaţilor americani şi britanici, la Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier. România, 1947. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002; 3.AMR, fond microfilme, rola PII 4.2544, c. 830; 4.Lista a fost publicată în „Glasul armatei“, nr. 470/2 ianuarie 1948 şi nr. 471/4 ianuarie 1948, dar se arăta că ei au fost trecuţi în rezervă începând cu data de 1 ianuarie 1948; 5.Unii aveau grad de căpitan sau, la Brigada Mixtă Slobozia, de pildă, s-a apelat chiar la un plutonier major sanitar!  AMR, fond microfilme, rola PII 4.2544, c. 981; 6.Planul conferinţei ţinute de delegatul Inspectoratului General pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, căpitanul Doru Ionescu, personalului garnizoanei Călăraşi. Ibidem, c. 936. El arăta, într-un raport amănunţit, că prelucrarea ordinului 50 a fost primită „cu mult entuziasm de către întreaga asistenţă care a ovaţionat îndelung“. După anunţarea, la radio, a abdicării regelui — informa căpitanul Ionescu — „s-a putut constata o atmosferă de surprindere în rândurile unei părţi a personalului care s-a abţinut de la orice fel de comentarii“.  Ibidem, cc. 831, 832-833; 7.General Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 251.