Autor: Cristina Păiuşan-Nuică.

Istoria femeilor temerare ce au avut zborul în sânge şi au ajuns să zboare luptând cu prejudecăţile unei societăţi ce rezervase femeii un rol domestic şi decorativ este mai puţin cunoscută.

I se refuză eliberarea brevetului

Prima femeie-aviator din România a fost Elena Caragiani-Stoenescu, cea care a demonstrat că şi femeile au capacitatea de a pilota un avion. Născută în 1887 la Tecuci, a fost fiica medicului Alexandru Caragiani şi a Zoniei Radovici. Din adolescenţă, Elena s-a remarcat prin inteligenţă şi curaj; a urmat cursurile Facultăţii de Drept, obţinând licenţa în 1913. O tânără frumoasă şi fragilă, cu o pasiune specială: avioanele, pasiune dobândită de la pionierii aviaţiei româneşti, printre care şi propriul cumnat, Andrei Popovici, cel de-al 11-lea aviator al României.

Această pasiune deosebită pentru zbor i-a creat Elenei Caragiani o imagine total nedreaptă de fiinţă frivolă şi mondenă, ce dorea să se remarce cu orice preţ. Cât de departe de adevăr era această imagine a unei femei tenace care cinci decenii mai târziu ar fi devenit general-aviator.  

Primul zbor al Elenei a avut loc în anul 1912, împreună cu căpitanul Mircea Zorileanu.  Societatea bucureşteană a trăit un şoc atunci când frumoasa Elena s-a înscris la Şcoala de pilotaj a „Ligii Naţionale Aeriene” de la Băneasa, şcoală deschisă în 1912. Ceea ce a părut un capriciu al unei tinere nu foarte avute, judecat ca atare de presa mondenă bucureşteană, a devenit vocaţia primei femei-pilot din România. Elena Caragiani a învăţat să piloteze pe avionul „Bristol-Coandă”, produs la uzina engleză Bristol de către inginerul Henri Coandă, avându-l ca instructor pe aviatorul Constantin Fotescu.

Nici presa, nici opinia publică, nici măcar colegii săi aviatori nu erau pregătiţi pentru o femeie-pilot şi dintru început şi-au manifestat indignarea faţă de prezenţa Elenei la şcoala de pilotaj. Curiozitatea şi aspra judecată la care a fost supusă n-au împiedicat-o însă să-şi continue lecţiile de pilotaj şi să termine şcoala. Dar tinerei i s-a refuzat eliberarea brevetului de pilot de către autorităţile române. Nici chiar Ministrul Învăţământului nu a înţeles importanţa recunoaşterii primei femei-pilot din Regatul României.

Nedreptăţită şi neînţeleasă în ţară, Elena Caragiani a plecat în Franţa, pentru a se specializa şi pentru a primi brevetul de pilot, fără de care nu putea efectua zboruri individuale. La Paris, unde prima femeie-pilot, doamna de la Roche, primise brevetul încă din octombrie 1910, Elena a găsit înţelegere şi admiraţie pentru priceperea sa. A absolvit cu brio Şcoala de Aviaţie Civilă de la Mourmelon le Grand, obţinând brevetul internaţional de pilot-aviator nr. 1591 din 22 ianuarie 1914.  

A fost una dintre primele zece aviatoare brevetate din lume.

Iubită în întreaga lume

Prima aviatoare româncă a fost apreciată la Paris pentru bravura sa, nu doar pentru frumuseţe. A primit brevetul de pilot şi a fost angajată să zboare şi să scrie articole, reportaje de război din avion. Admirată şi iubită, Elena Caragiani şi-a reprezentat cu cinste ţara nu numai Europa, dar şi în SUA.  

Atunci când a ajuns la New York toate ziarele americane au scris despre sosirea româncei-aviatoare, i-au luat interviuri, fiind prezentată ca o personalitate marcantă venită din Europa. A fost primită cu admiraţie de către opinia publică americană, iar presa americană a însoţit-o de-a lungul periplului său american. Şi-a adus avionul personal şi a declarat: Eu vreau să văd America aşa cum o văd păsările!

Americanii au preţuit-o pe această femeie îndrăgostită de zbor, care se supunea benevol unor antrenamente istovitoare şi care zbura ca un pilot adevărat. N-au tratat-o ca pe o ciudăţenie, au sărbătorit prezenţa ei în SUA.

În februarie 1914 a plănuit să încerce să îl însoţească pe lt. S. C. Porte, ce urma să facă un zbor peste ocean. Datorită timpului nefavorabil a zburat puţin în SUA şi şi-a amânat visul de a traversa oceanul pentru anul viitor, dar întâmplările istoriei i-au zădărnicit planurile.

Lupta cu prejudecăţile

La întrarea României în Primului Război Mondial, în 1916, tânăra aviatoare s-a întors la Bucureşti şi şi-a oferit serviciile pentru a face legătura dintre comandamentele armatelor, pentru misiuni periculoase, dar ajutorul i-a fost refuzat de către conducătorii Armatei Române. A cerut să i se încredinţeze transportarea cu avionul a persoanelor grav rănite, să pună bazele aviaţiei sanitare, să transporte medicamente, să-şi ajute ţara cu tot ceea ce putea. Răspunsul a fost negativ!

Elena Caragiani era femeie şi avionul ei nu putea zbura în slujba României!

După îndelungi insistenţe a fost primită ca infirmieră la un spital de campanie din Iaşi. Activă şi iubitoare de ţară, a organizat la Tecuci, în casa părintească, un cuib al aviaţiei româneşti şi a condus un spital improvizat pentru răniţii din zonă.

Ani de-a rândul a fost nevoită să lupte cu prejudecăţile unei societăţi ce plasa femeia în sfera casnică sau mondenă, cu atitudinea presei care o prezenta ca pe o amazoană dornică de senzaţii tari, nedreptăţindu-i talentul şi dorinţa de a-şi servi ţara.

După ce absolvise Facultatea de Drept  a fost admisă în Baroul Bucureşti ca prima femeie avocat, însă autoritatea superioară a anulat decizia şi i-a retras acest drept, pe motiv că o femeie nu poate activa ca avocat. Autorităţile i-au sugerat să-şi găsească un post în administraţie.

S-a căsătorit, după război, cu avocatul Virgil Stoenescu. Obosită să-şi revendice drepturile, a plecat din ţară, la Paris şi apoi în Mexic, pentru a face reportaje aeriene. Bolnavă de tuberculoză s-a retras în ţări mai calde.

Prea multe mărturii directe despre prima femeie pilot nu avem despre ea. Elena Caragiani şi-a distrus toate însemnările adunate într-o viaţă, iar puţinele mărturii despre ea provin de la sora ei, sub forma unor fotografii şi a unor vederi trimise de la: Polul Nord, India, Japonia, Africa, Mexic.

A fost răpusă de tuberculoză în anul 1929 şi înmormântată în Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Bibliografie:

V. Firoiu, Amazoanele cerului, Editura Albatros, 1980

Constantin C. Gheorghiu, Îndrăgostitele cerului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984 Elena Şenchea-Popescu,  Femeia celesta, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983