Autor: Cornel Constantin Ilie.

În 1882 Egiptul fusese ocupat de armatele conduse de Garnet Wolseley şi intrase sub „protectoratul” Imperiului Britanic (deşi, la nivel nominal, suzeranitatea otomană nu a încetat). Autorităţile de la Londra îşi anunţau însă intenţia de a retrage trupele în cel mai scurt timp. Evident, acest lucru nu s-a întâmplat, astfel că, la începutul Primului Război Mondial, poziţia englezilor în Egipt era mai solidă ca niciodată iar promisiunile făcute în urmă cu mai bine de trei decenii păreau de mult uitate.

„Protectorat” britanic și resentimente egiptene

Conducătorii egipteni, inclusiv kedivii Tevfik şi Abbas II Hilmi, au fost, de fapt, simple marionete ale guvernatorilor trimişi de metropolă. Interesele economice au dictat englezilor să acorde mai multă atenţie unor domenii (agricultura, irigaţiile, drumurile) şi puţină sau deloc altora (industria, educaţia). În administraţie au fost aduşi funcţionari din metropolă, ceea ce a făcut ca localnicii să nu poată să ocupe funcţii de decizie. Tentativele de nesupunere au fost reprimate cu brutalitate, aşa cum s-a întâmplat în 1906, în urma „incidentului Dinshawi”, când mai mulţi ţărani au fost executaţi în public, în urma unui conflict cu poliţiştii. Nu este de mirare că, odată cu trecerea anilor, s-a consolidat mişcarea naţionalistă egipteană, care nu era deloc dispusă la compromisuri cu ocupanţii englezi.

Odată cu intrarea Imperiului otoman în Primul Război Mondial, de partea Puterilor Centrale, englezii au decretat legea marţială şi l-au înlăturat pe kedivul Abbas II, suspectat de simpatii pro-germane. Acţiunile englezilor din timpul războiului (rechiziţiile la preţuri mici sau recrutările forţate), inflaţia şi creşterea şomajului nu au făcut altceva decât să ducă la creşterea resentimentelor egiptenilor faţă de ocupanţi. Când războiul s-a terminat, liderii politici egipteni au adus din nou în discuţie problema eliberării şi a independenţei. De această dată aveau, cel puţin teoretic, un aliat în preşedintele american Wilson, care susţinea ideea „autodeterminării” naţiunilor. Pe 13 noiembrie 1918, o delegaţie a liderilor politici egipteni, formată din Saad Zaghlul, Ali Sharawi şi Abd al-Aziz Fahmi, a avut o întrevedere cu înaltul comisar britanic, Reginald Wingate, în timpul căreia au cerut recunoaşterea independenţei Egiptului şi permisiunea pentru o delegaţie oficială de a merge la Londra pentru a discuta direct cu guvernul. În aceeaşi zi s-a format o delegaţie (Wafd), condusă de Zaghlul, care trebuia să plece în Anglia. Numai că delegaţiei i s-a interzis plecarea şi, câteva săptămâni mai târziu, Zaghlul şi alţi trei lideri politici au fost arestaţi, fiind ulterior deportaţi în Malta (9 martie 1919).

Prima revoluție egipteană

Aceasta a fost scânteia care a aprins revolta populară, la care au participat oameni de toate condiţiile. Într-o săptămână tot Egiptul era cuprins de manifestaţii de protest şi de incidente violente; liniile telegrafice şi căile ferate au fost întrerupte, oamenii au refuzat să mai meargă la lucru. Confruntările dintre protestanţi şi forţele de represiune trimise de britanici s-au soldat cu victime, de ambele părţi. Pe 16 martie 1919, câteva sute de femei, conduse de soţia lui Zaghlul, au organizat o demonstraţie de protest, fapt ce a marcat intrarea femeilor în viaţa politică egipteană. A doua zi, peste 10 000 de oameni au participat la un marş de protest la Cairo, eveniment ce se va repeta în zilele următoare şi la Alexandria, Tanta, Damanhur, Al Mansurah etc. În aceste condiţii, noul înalt comisar britanic, generalul Allenby, a avut întrevederi cu liderii politici şi religioşi egipteni, în urma cărora s-a ajuns la un compromis: politicienii exilaţi în Malta vor fi eliberaţi şi li se va permite să meargă la Conferinţa de Pace de la Paris, în timp ce egiptenii se angajau să convingă demonstranţii să renunţe la proteste. Pe 7 aprilie, „grupul Zaghlul” era eliberat şi trimis în capitala Franţei. Mai greu a fost pentru egipteni să-şi îndeplinească angajamentul, pentru că tulburările au continuat încă o bucată bună de timp. Până la începutul verii anului 1919, peste 800 de egipteni, 31 de europeni şi 29 de soldaţi britanici îşi pierduseră viaţa.

Englezii au numit o comisie, condusă de lordul Milner, care să investigheze modul în care în Egipt pot fi create instituţii care să-i permită să se autoguverneze dar, în acelaşi timp, să fie menţinut „protectoratul” şi să fie apărate interesele britanice. Naţionaliştii nici măcar nu au vrut să se întâlnească cu comisia, ei neacceptând să discute altceva decât chestiunea independenţei. Sosirea comisiei (decembrie 1919) a avut însă darul de a declanşa un nou val de revolte. Milner a înţeles cum stau lucrurile şi a sugerat lordului Curzon, ministrul de Externe al Imperiului, începerea discuţiilor cu liderul de necontestat al naţionaliştilor egipteni, Zaghlul. Acestea au avut loc, la Londra, începând din luna mai 1920. În urma negocierilor, guvernul britanic a anunţat, la începutul anului 1921, că acceptă, ca bază pentru încheierea unui tratat cu Egiptul, renunţarea la „protectorat”.

Pe 4 aprilie 1921, Zaghlul s-a întors la Cairo, fiind întâmpinat cu entuziasm de populaţie. O altă comisie, condusă de Adli Paşa, a mers la Londra pentru a stabili termenii finali ai tratatului, dar s-a întors fără a-şi atinge scopul. Englezii erau hotărâţi să nu scape situaţia de sub control şi, în condiţiile acordării independenţei, intenţionau să impună un guvern pro-britanic. Astfel că, în Egipt a fost decretată legea marţială şi, la ordinul generalului Allenby, Zaghlul a fost din nou arestat şi deportat în insulele Seychelles. Aceste acţiuni au fost urmate de demonstraţii, greve şi confruntări cu poliţia, la Cairo, Alexandria, Port Said, Suez, Tanta, Zifta etc. Pe 28 februarie 1922, britanicii declarau independenţa Egiptului, fără a mai purta niciun fel de negocieri cu egiptenii. Existau patru chestiuni aflate la „discreţia” guvernului britanic: securitatea liniilor de comunicaţie ale Imperiului britanic; apărarea Egiptului împotriva oricăror intervenţii din afară, directe sau indirecte; apărarea intereselor străinilor din Egipt şi a minorităţilor; „chestiunea” Sudanului. Sultanul Ahmad Fuad a devenit regele Fuad I, iar fiul său Faruk a fost proclamat moştenitor. Au fost adoptate o nouă Constituţie şi o nouă lege electorală, ultima deschizând o nouă pagină în evoluţia politică a Egiptului: alegerile parlamentare.

• Un moment critic al relaţiilor anglo – egiptene s-a consemnat în noiembrie 1924, în urma asasinării la Cairo, a lui Lee Stack, guvernatorul general al Sudanului şi comandant suprem al armatei egiptene. Guvernul britanic a considerat că acesta este un moment prielnic de a da o lovitură partidului Wafd şi a înaintat un ultimatum Egiptului; cabinetul lui Zaghlul a fost de acord cu satisfacerea cererilor, mai puţin cu retragerea trupelor egiptene din Sudan. Armatele britanice au ocupat vama din Alexandria şi au început acţiunile armate împotriva forţelor egiptene din Sudan. Ulterior, englezii au denunţat unilateral condominiul anglo-egiptean asupra Sudanului.

O perioadă agitată

Viaţa politică şi socială a Egiptului interbelic a fost una extrem de agitată. Pe de o parte, britanicii înţelegeau ca interesele lor să nu fie în niciun fel afectate şi erau gata în orice moment pentru o acţiune în forţă. De cealaltă parte se afla partidul Wafd, avându-l în frunte pe Zaghlul, care urmărea să obţină recunoaşterea independenţei depline. Pe scena politică apar însă şi alte formaţiuni politice – naţionaliste, fundamentaliste („Frăţia Musulmană” „Egiptul Tânăr” etc.), care, mai ales în anii `30, pe fondul problemelor de natură economico-socială şi a scăderii popularităţii Wafd, au căpătat tot mai mulţi adepţi.  

O poziţie importantă o ocupă regele Fuad I căruia Constituţia îi acorda prerogative largi, de care suveranul s-a folosit din plin, în special de cea privind dizolvarea Parlamentului. În timpul domniei sale, niciun legislativ nu şi-a dus până la capăt mandatul de patru ani, toate fiind dizolvate prin decret regal. În 1930, regele a încercat să-şi sporească şi mai mult puterile abrogând Constituţia din 1923 şi promulgând una nouă, în care rolul Parlamentului era pur consultativ. Însă reacţia populară (dacă ar fi să amintim doar cele două greve generale din 1930 şi 1935) a determinat reinstituirea legii fundamentale din 1923. În 1936, Fuad a murit, locul fiindu-i luat de fiul său, Faruk, care avea vârsta de 16 ani. Dacă în primii ani de domnie a fost privit cu simpatie şi s-a bucurat de suportul egiptenilor, comportamentul regelui din anii celui de-al Doilea Război Mondial i-a dinamitat practic tronul. Decizii precum iluminarea castelului regal din Alexandria în condiţiile în care oraşul era scufundat în întuneric din cauza bombardamentelor, i-au adus oprobriul public. Nici relaţiile externe nu a ştiut să le cultive, el preferând o neutralitate cu accente de sfidare la adresa englezilor (Egiptul a declarat război Axei abia în 1945).

Tratatul anglo-egiptean din 1936

• Tratatul prevedea dreptul englezilor de a menţine o garnizoană de 10 000 de oameni în zona Canalului Suez, iar condominiul anglo-egiptean asupra Sudanului era restabilit. Înaltul comisar britanic devenea ambasador în Egipt şi, în momentul în care inspectorul general (britanic) al armatei egiptene se retrăgea, acesta era înlocuit cu un egiptean. Se punea capăt capitulaţiilor şi se renunţa la tribunalele mixte. Naţionaliştii egipteni au privit acest tratat ca o trădare a cauzei naţionaliste de către Wafd.

Mişcarea Ofiţerilor Liberi

La sfârşitul războiului, egiptenii au considerat că este oportun să redeschidă problema retragerii totale a trupelor britanice din ţară. Mai ales că noul guvern laburist părea deschis unor asemenea discuţii. Însă „vocile” conservatorilor (Churchill, Eden) erau încă foarte puternice şi scoteau în evidenţă importanţa vitală a Suezului pentru Imperiul britanic, dar şi pentru securitatea internaţională (în condiţiile începerii Războiului Rece). Chestiunea retragerii totale a fost aşadar refuzată, ceea ce a dus la persistenţa, pentru mulţi ani, a unei situaţii tensionate între Egipt şi Imperiul britanic.

Conflictul arabo-israelian din 1948 şi înfrângerea suferită de armata egipteană a scos în evidenţă modul total nepotrivit în care era condusă ţara, corupţia şi incompetenţa din jurul regelui, care era prea absorbit de a-şi satisface propriile extravaganţe şi prea puţin preocupat de situaţia Egiptului şi a locuitorilor săi. Pe acest fond, i-a fiinţă Mişcarea Ofiţerilor Liberi, condusă de Muhammad Naguib şi Abdel Gamal Nasser, care va avea un rol fundamental în evenimentele din timpul revoluţiei din 1952.

În octombrie 1951, Parlamentul egipteana a rupt, unilateral, tratatul cu Anglia din 1936 şi l-a proclamat pe Faruk rege al Egiptului şi Sudanului. În zona Canalului Suez a început un adevărat război de gherilă împotriva englezilor. Pe 25 februarie 1952, forţele engleze au atacat barăcile poliţiei din oraşul Ismailia, în momentul în care poliţiştii egipteni au refuzat să-i predea pe cei care se refugiaseră aici şi care uciseseră mai mulţi ofiţeri, soldaţi şi marinari englezi. Cincizeci de poliţişti au fost ucişi, alţi o sută fiind răniţi.

A doua revoluție egipteană

Ziua de 26 ianuarie 1952 („Sâmbăta Neagră”) este considerată ziua în care a început „cea de-a doua revoluţie” din Egipt. Poliţiştii din Cairo au început un protest ca urmare a celor petrecute cu o zi mai înainte. Gestul lor a fost urmat de tot mai mulţi locuitori ai Capitalei, care au atacat proprietăţile englezilor şi alte simboluri care aminteau de prezenţa acestora în Egipt. 750 de stabilimente au fost distruse, 30 de persoane şi-au pierdut viaţa şi câteva sute au fost rănite.

Măsura luată de rege, respectiv demiterea guvernului Nahhas, nu a avut niciun efect. De altfel, în următoarele luni, aşa-numitele „guverne ale salvării” nu au putut face nimic pentru a stabiliza situaţia. Acesta a fost momentul aşteptat de Mişcarea Ofiţerilor Liberi. Pe 23 iulie 1952 a avut loc lovitura de stat, în urma căreia ofiţerii au preluat puterea. În comunicatul către ţară, transmis la radio şi citit de Anwar el-Sadat, se arătau cauzele care au dus la această acţiune:

„Egiptul a trecut printr-o perioadă critică în istoria sa recentă, perioadă caracterizată prin corupţie şi instabilitate guvernamentală. Aceşti factori au avut o influenţă deosebită asupra armatei şi asupra înfrângerii din Războiul Palestinei (1948). În perioada de după război, escrocii s-au susţinut reciproc şi trădătorii au condus armata. Ei au numit comandanţi care au fost fie ignoranţi, fie corupţi. Egiptul a ajuns astfel în punctul în care să nu aibă armată care să o apere. De aceea, am decis să facem curăţenie şi am numit la comandă oameni din cadrul armatei în a căror calitate, cinste şi patriotism avem încredere. Cu siguranţă că întreg Egiptul va primi aceste veşti cu bucurie şi entuziasm […]”.

Regele, aflat în palatul Montaza din Alexandria, a sperat că va fi salvat de intervenţia americanilor; aceştia însă nu numai că nu i-au acordat vreun ajutor, dar C.I.A. chiar a contribuit la succesul loviturii de stat. Pe 25 iulie 1952, armata a ocupat Alexandria, iar regele s-a refugiat la palatul Ras el-Tin; în aceeaşi a fost nevoit să abdice în favoarea fiului său Ahmad Fuad (care avea cinci luni) şi pe 26 iulie pleca în exil.

Faruk I

• Penultimul rege al Egiptului era cunoscut pentru excesele sale. Îi plăceau mâncărurile fine (dar în cantităţi uriaşe – ajunsese să cântărească aproape 140 de kilograme!), luxul şi femeile (a avut numeroase amante, a fost însurat de două ori, a divorţat de ambele soţii, şi a avut patru copii – trei fete şi un băiat). Când s-a făcut inventarul bunurilor sale (după exil), s-a găsit o colecţie impresionantă de materiale pornografice. După ce a fost exilat s-a stabilit la Monaco, apoi la Roma. A murit într-un restaurant din capitala Italiei, în timp ce lua masa.

Tranziția și ascensiunea lui Nasser

S-a format un Consiliu Revoluţionar de Comandă (C.R.C.) care a cerut fostului premier Ali Maher să formeze un guvern. Divergenţele dintre C.R.C. şi Maher, mai ales asupra legii agrare, l-au determinat pe acesta să demisioneze pe 7 septembrie; noul guvern l-a avut în frunte pe Mohamed Naguib. În lunile următoare au fost luate măsuri care să asigure „succesul” revoluţiei: Legea agrară, dizolvarea tuturor partidelor politice, proclamarea unei perioade de tranziţie de trei ani în care conducerea va fi exercitată de C.R.C., o nouă Constituţie, proclamarea republicii (18 iunie 1953). Naguib a preluat şi funcţia de preşedinte, în timp ce Nasser devenea vicepremier şi ministru de Interne.

Perioada de tranziţie de trei ani a fost suficientă pentru ca Abdel Gamal Nasser să preia puterea. Mai întâi a ajuns în fruntea guvernului, apoi a „manevrat” suspendarea lui Naguib din funcţia de preşedinte; principala ameninţare din interior, Frăţia Musulmană, a fost scoasă în afara legii (mulţi dintre liderii săi au fost executaţi, alţii exilaţi). Pe 19 octombrie 1954 s-a încheiat şi acordul anglo-egiptean care recunoştea zona Canalului Suez ca parte componentă a Egiptului.  Constituţia din 1956 prevedea crearea unui singur partid – Uniunea Naţională, din rândurile căruia era desemnat candidatul la preşedinţie, care trebuia supus aprobării populare. Evident, cel propus a fost Nasser, care devenea cel de-al doilea preşedinte al Egiptului (începând cu 25 iulie 1956). Odată cu alegerea sa, C.R.C. îşi înceta existenţa.

Ultima revoluție egipteană

Au trecut aproape şase decenii de la cea de-a doua revoluţie, perioadă în care istoria Egiptului a consemnat numeroase momente care au produs agitaţie, pe plan intern, dar mai ales internaţional: criza Suezului din 1956, proiectul (efemer) al Republicii Arabe Unite, conflictele cu Israelul, acordurile de la Camp David, asasinarea lui Sadat, ar fi doar câteva dintre ele. Momente de tumult care să ameninţe vreun moment stabilitatea internă (în sensul în care să se pună problema schimbării puterii existente) nu s-au produs. Până în 2011, când, societatea egipteană (sau cea mai mare parte a ei), sătulă de corupţie, şomaj, sărăcie, abuzuri, a decis să iasă în stradă. Ceea ce deosebeşte ce-a de-a treia revoluţie de celelalte două este „duşmanul” extern (sau mai bine zis lipsa acestuia) şi canalizarea furiei populare pe „duşmanul” din interior. Protestatarii i-au cerut preşedintelui Mubarak, aflat de aproape 30 de ani la putere, să plece de la conducerea ţării. Dacă se va întâmpla acest lucru, Mubarak ar fi primul preşedinte egiptean care ar părăsi fotoliul prezidenţial fiind încă… în viaţă. Predecesorii săi – Nasser şi Sadat (nu îl punem la socoteală pe Sufi Abu Taleb, cel care a asigurat, pentru câteva zile, interimatul în 1981) au murit în funcţie: unul în urma unui atac de cord, celălalt asasinat. Probabil că Mubarak, îşi imagina o „domnie” pe viaţă: până acum nu a avut probleme de sănătate şi a ieşit cu bine din toate tentativele de asasinat. Şi, în buna tradiţie a „monarhiilor” prezidenţiale africane şi asiatice este foarte posibil că şi succesorul să fie pregătit (cazul cel mai apropiat este cel al Siriei, unde Bashar al-Assad a „împlinit” deja zece ani de când a preluat „ştafeta” de la tatăl său, Hafez al-Assad). Africa ne oferă numeroase cazuri în care urmaşii foştilor dictatori au fost aleşi în fruntea statului, şi nu ar fi de mirare ca, peste puţin timp, Gamal Mubarak să fie pus, de cei care l-au determinat pe tatăl său să renunţe la putere, în funcţia de preşedinte. Ce se va întâmpla? Care va fi destinul Egiptului? Cum va afecta noua ordine politică din Egipt relaţiile internaţionale? Rămâne de văzut.

Conducătorii Egiptului 1879 – 2011

• 1879 – 1892 Muhammad Tevfik (kediv)
• 1892 – 1914 Abbas II Hilmi (kediv)
• 1914 – 1917 Husseyn Kamil (sultan)
• 1917 – 1936 Ahmad Fuad I (sultan; din 1922, rege)
• 1936 – 1952 Faruk (rege)
• 1952 – 1953 Ahmad Fuad II (rege)
• 1953 – 1954 Muhammad Naguib (preşedinte)
• 1954 – 1956 Gamal Abdel Nasser (preşedinte interimar)
• 1956 – 1970 Gamal Abdel Nasser (preşedinte)
• 1970 – 1981 Anwar as-Sadat (preşedinte)
• 1981 – 2011 Hosni Mubarak (preşedinte)

P.S. Articol apărut în revista „Istorie și Civilizație”, nr. 18/2011.

Între timp, Hosni Mubarak a încetat din viață, pe 25 februarie 2020. Fiul său, Gamal, nu a ajuns președinte, dar a ajuns la… închisoare, pentru fapte de corupție. Actualul președinte al egiptului este Abdel Fattah el-Sisi (ales în 2014).

BIBLIOGRAFIE

1. Selma Botman, Egypt, from Independence to Revolution. 1919 – 1952, Syracuse Univ. Press, New York, 1991

2. Arthur Goldschmidt jr., A Brief History of Egypt, Infobase Publishing, New York, 2008

3. Panayiotis J. Vatikiotis, The History of Egypt, Weidenfeld and Nicolson, London, 1980

4. Helen Chapin Metz, Egypt: A Country Study (disponibilă online pe www.countrystudies.us)