Un proverb românesc spune: „Frate, frate, dar brânza-i pe bani”. Un titlu foarte potrivit cu articolul de faţă ar fi putut fi „Frate, frate, dar… până la împărţirea puterii”. Pentru că istoria ne oferă numeroase exemple de fraţi care s-au luptat pentru a ajunge la putere, recurgând la toate mijloacele, inclusiv la fratricid.

Mitologia…

Înainte de a ne referi la istorie vom face o scurtă incursiune în mitologie şi religie.

Din mitologia greacă avem exemplul Medeei, care îl ucide pe fratele său Apsyrt. Este, putem spune, o crimă din dragoste, pentru că astfel Medeea l-a ajutat pe Iason să fugă cu Lâna de Aur pe care o furase de la Insula Colchis. Sofocle, în „Antigona”, ne relatează despre fraţii Eteocles şi Polynices care îşi iau reciproc viaţa, în timpul unei lupte pentru tronul Tebei. Şi, poate că nu este de mirare că muritorii se comportă aşa, dacă avem în vedere felul în care zeii Olimpului (care erau înrudiţi între ei) se „săpau”  unii pe alţii, în toate modurile posibile. Zeus are de furcă cu fraţii săi, Poseidon, Hades şi Hera (ce-i era şi soţie), care au încercat să-l detroneze, Ares îşi face de cap cu Afrodita, soţia fratelui său Hefaistos, ca să nu mai amintim şi momentele în care Olimpienii se războiesc între ei prin intermediul pământenilor (războiul troian este un exemplu cât se poate de elocvent).

În cadrul mitologiei egiptene, Osiris este ucis de fratele său Seth; Osiris va fi readus la viaţă de soţia sa Isis (care, evident, îi era şi soră) şi va deveni zeu al morţii, fiind răzbunat de fiul său Horus.

Biblia ne oferă şi ea câteva exemple. Putem aminti de Cain care îl omoară pe Abel, sau de Absalom, fiul regelui David, care îi ia viaţa fratelui său vitreg Amnon, acuzat că a violat-o pe sora lor, Tamara. Un caz mai puţin violent este acela al lui Iosif, care a fost vândut de fraţii săi ca sclav în Egipt.

La Roma

Rămânând în sfera mitologiei, putem spune că istoria Romei începe practic printr-un fratricid, pentru că Romulus îl ucide pe fratele său Remus, care a îndrăznit să îşi bată joc de zidul (brazda) care marca graniţa oraşului. Acest gest marchează finalul tragic al legendei întemeierii Romei, care pornise tot de la o dispută între fraţi, în urma căreia Apulius îl detronase pe Numitor şi o obligase pe fiica acestuia, Rhea Silvia (mama lui Romulus şi Remus) să devină vestală.

În cazul Imperiului Roman, ne oprim asupra unei singure situaţii. În februarie 211, împăratul Septimius Severus înceta din viaţă în timpul unei campanii în Britania; la conducere îi succedau cei doi fii ai săi: Marcus Aurelius Antoninius Caracalla şi Publius Septimius Antoninius Geta, care fuseseră deja asociaţi la domnie. Numai că fiecare dintre fraţi nutrea dorinţa de a conduce imperiul singur şi foarte repede au apărut tensiuni între ei. Primul care a acţionat a fost Caracalla care a încercat, fără succes, să-l asasineze pe Geta în timpul Saturnaliilor. Apoi a recurs la un şiretlic, aranjând o întâlnire cu Geta în apartamentul mamei lor, Iulia Domna. Caracalla a venit însoţit de o parte a gărzii pretoriene care-i era loială şi care l-a ucis pe Geta chiar în braţele mamei sale. Însă nu s-a mulţumit doar cu atât şi a hotărât condamnarea memoriei fratelui său, martelarea numelui acestuia din inscripţii şi a trimis la moarte un număr foarte mare dintre foştii susţinători ai lui Geta.

Fratricidul – o practică obişnuită în Imperiul Otoman

În Imperiul Otoman rivalităţile dintre fraţi au generat numeroase conflicte. Un exemplu concludent este cel al urmaşilor lui Baiazid „Fulgerul” (Soliman, Musa şi Mahomed), care au reclamat, fiecare, tronul după moartea tatălui lor în captivitate, la mongoli. Învingător a ieşit Mahomed, care îl ucisese pe Musa, care, la rândul lui, pusese la cale asasinarea lui Soliman. Cei trei avuseseră chiar exemplul lui Baiazid, care comandase uciderea fratelui său (ce fusese strâns de gât cu o coardă de arc). În secolele al XV-lea şi al XVI-lea s-a generalizat practica uciderii de către sultan, imediat după preluarea puterii, a tuturor fraţilor săi, inclusiv a celor încă nenăscuţi. Această practică mai avea şi un alt scop: în condiţiile în care dreptul de primogenitură nu era foarte clar reglementat, uciderea potenţialilor adversari însemna nu numai asigurarea poziţiei sultanului, ci şi evitarea izbucnirii unor războaie civile. La ea au recurs şi cei mai de seamă sultani otomani, aşa cum au fost Selim I, Mahomed al II-lea sau Soliman Magnificul. Se pare că Mahomed al III-lea (1595 – 1603) a deţinut recordul: el a dat pe mâna călăului un număr de 19 fraţi (alte surse indică cifre chiar mai mari), vreo douăzeci de surori şi mai multe concubine de-ale tatălui său care erau însărcinate (au fost băgate în saci şi aruncate în Bosfor). Soliman Magnificul l-a scutit pe fiul şi urmaşul său Selim al II-lea să mai recurgă la fratricid, întrucât toţi ceilalţi şase fii (Murad, Abdullah, Mahomed, Mustafa, Baiazid şi Sihangir), „au murit de moarte nenaturală, înainte de moartea părintelui lor” (după cum relatează Dimitrie Cantemir).

• 

• 

De la această tradiţie s-a îndepărtat sultanul Ahmed I (1603 – 1617) care i-a permis fratelui său Mustafa să trăiască; este adevărat că acesta a fost închis într-o cameră din harem, cunoscută sub numele de „Cuşca de Aur” (kafes). S-a instaurat regula ca fraţii suveranului să fie închişi în astfel de încăperi, în loc să fie strânşi de gât cu funia de mătase. Unii au ajuns să petreacă zeci de ani în aceste închisori de lux. Revenind la Mustafa, trebuie spus că acesta a ajuns sultan după moartea lui Ahmed (în ciuda faptului că era retardat). Era prima dată când pe tron ajungea fratele şi nu fiul unui sultan. Mustafa a fost detronat şi sugrumat din ordinul lui Murad al IV-lea (fiul lui Ahmed I). În timpul domniei acestuia (1623 – 1640) s-a revenit la practica „fratricidului regal”. Nu-i de mirare că avea asemenea apucături, dacă ne gândim că „de multe ori, în miezul nopţii, se furişa din apartamentul femeilor şi ieşind prin porţi secrete din palat cu sabia sa scoasă, alerga pe străzi desculţ şi numai cu mantaua pe spate, ca un nebun, şi omora pe oricine îi venea în cale”. Asemenea tatălui său, şi el a permis unuia din fraţi – Ibrahim, să trăiască. Pe patul de moarte, Murad a cerut ca şi acesta să fie ucis însă ordinul nu a fost pus în aplicare. Astfel că Ibrahim, în loc să ajungă hrană pentru peştii din Bosfor, a ajuns în papucii padişahului. Despre obiceiurile ciudate ale acestui sultan vorbeşte şi Dimitrie Cantemir în Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului otoman.

Şi un exemplu… românesc

În istoria României există mai multe situaţii în care membrii familiei domnitoare să nu se înţeleagă şi chiar să ajungă să se confrunte cu arma în mână. Un rol important în existenţa acestei stări de lucruri a avut-o faptul că toţi copiii unui domnitor – legitimi sau nelegitimi – puteau accede la tron. Aşa că, în permanenţă se găsea câte un os domnesc, care să vină cu pretenţii de mărire şi gata să-şi trimită neamurile pe lumea cealaltă. Însă un caz ca cel al urmaşilor lui Alexandru cel Bun este greu de găsit. În decursul a trei decenii, fraţi, nepoţi şi unchi s-au „tăiat” între ei  şi au pus interesele şi resursele ţării în slujba vendetei şi dorinţei lor de putere.

Iliaş era fiul cel mare al lui Alexandru cel Bun şi fusese asociat la domnie de acesta. În mod firesc, i-a urmat la tron părintelui său. Pe de altă parte, fratele mai mic, Ştefan, despre care izvoarele spun că ar fi fost mai potrivit de conducător, nutrea şi el gânduri de domnie. Aşa că a început să submineze autoritatea fratelui său şi să caute aliaţi printre boieri. Iliaş a aflat şi a încercat să-l „liniştească”, dar Ştefan a apucat să fugă peste munţi, în Ţara Românească. Iliaş s-a mulţumit doar cu mama fugarului şi a dat ordin să fie înecată (cei doi erau fraţi după tată. Mama lui Iliaş era Ana sau Neacşa, iar a lui Ştefan era „ţiitoarea” Stanca).

În Valahia, Ştefan a obţinut ajutorul domnitorului Alexandru Aldea şi, cu oaste de la acesta, a intrat în Moldova şi l-a alungat pe Iliaş, în Polonia (noiembrie 1433). Fostul domnitor, acum pribeag, a cerut ajutor de la Vladislav Jagello, care-i era şi rudă (soţia sa, Marinca, era cumnata regelui polon). Fără succes însă, pentru că noul domnitor Ştefan al II-lea deja trimisese o solie prin care îl asigura pe Vladislav de credinţa sa şi îi ceda şi Pocuţia, în schimbul promisiunii că nu-l va ajuta pe rivalul său. Aşa că, în loc de ajutor, Iliaş s-a trezit că se află într-un fel de arest la domiciliu, în cetatea Sieradz. Lucrurile s-au schimbat odată cu venirea la tronul Poloniei a nevârstnicului Vladislav al III-lea. Acesta nu s-a grăbit să-i acorde sprijin, dar nici nu l-a împiedicat pe Iliaş să caute ajutor la nobilii polonezi, care l-au sprijinit să adune un corp de oaste. În vara anului 1435, Iliaş a năvălit în Moldova spre a-l alunga pe uzurpatorul Ştefan şi a relua domnia. Între cei doi au avut loc mai multe confruntări, dar nici unul nu şi-a putut apropia victoria decisivă, chiar dacă, pentru câteva luni, Iliaş a ocupat scaunul domnesc. În aceste condiţii, fraţii au ajuns la o înţelegere: să domnească amândoi, în câte o parte a Moldovei – Iliaş în Ţara de Sus, Ştefan în Ţara de Jos.

Domnia comună a durat până în anul 1442, când Iliaş nu mai este menţionat de documente. Ce s-a întâmplat? Cronicile susţin că Ştefan, în anumite circumstanţe ce-i erau favorabile, a intrat prin surprindere în Suceava, l-a prins pe fratele său, l-a orbit şi l-a aruncat în închisoare, unde avea să moară în scurt timp.

Nu trece însă mult timp şi Ştefan se trezeşte pe cap cu alt pretendent: un alt frate de-al său, Petru, fiul lui Alexandru cel Bun şi al Marinei. Acesta vine cu ajutor unguresc (1444) însă în urma confruntării se ajunge la aceeaşi soluţie: domnia în doi. Ştefan are însă întâietatea, el apărând ca domnitor în documentele oficiale. Oricum, situaţia nu durează mult şi după un an, Petru este alungat de fratele său.

Prea multe clipe de pace nu a avut însă Ştefan, pentru că în Polonia se afla Roman, fiul lui Iliaş, care se pregătea să-şi răzbune tatăl. Cu ajutorul nobililor polonezi, pătrunde în Moldova, îl învinge în luptă pe unchiul său şi îi taie capul (1447). Roman al II-lea nu a avut linişte decât vreo lună de zile, pentru că revine cu pretenţii Petru, care are de această dată un aliat puternic: pe Iancu de Hunedoara. Ca să-i obţină ajutorul o luase de soţie pe sora acestuia, o domniţă de… 50 de ani. În decurs de câteva luni, cei doi conduc succesiv Moldova. În primăvara anului 1448, Roman a fost nevoit să fugă în Polonia, unde avea să moară otrăvit.

Petru domneşte singur circa un an de zile, după care este nevoit să lase tronul nepotului său Alexăndrel, fiul lui Iliaş, venit în ţară cu ajutor polonez (1449). Acesta nici nu are timp să se obişnuiască cu gustul domniei că împotriva lui se ridică Bogdan, un alt fiu al lui Alexandru cel Bun (deci unchiul domnitorului), care cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara, îl alungă pe Alexăndrel în Polonia.

Nici doi ani nu a apucat să domnească Bogdan al II-lea, el având să-şi găsească sfârşitul într-un mod la fel de brutal ca şi fraţii săi. Şi tot din partea unui… frate. Pentru că, pe 16 octombrie 1451, pe când se afla la o nuntă în satul Reuseni, a fost atacat de o ceată de călăreţi condusă de Petru Aron (alt fiu natural al lui Alexandru cel Bun), prins şi decapitat. Următorii ani reprezintă o perioadă de confruntări între ucigaşul lui Bogdan şi Alexăndrel, fostul domn, sprijinit de polonezi, sfârşită odată cu moartea celui din urmă, în condiţii suspecte (se pare că a fost otrăvit), la Chilia. „Cercul” avea să se închidă după ce Petru Aron avea să fie ucis de Ştefan cel Mare, nepotul său, fiul celui asasinat la Reuseni.

Alții ca ei…

Împăratul Taizong (626 – 649) este considerat unul dintre cei mai mari împăraţi ai Chinei. Pentru a ajunge însă la tron, Li Shimin (acesta era numele de „botez”) s-a confruntat cu fraţii săi (Li Jiancheng şi Li Yuanji) pe care i-a învins şi i-a trimis în lumea celor „drepţi”.

Regele Eduard al IV-lea al Angliei l-a condamnat la moarte pentru trădare pe fratele său George Plantagenet. Se spune că acesta a fost înecat într-un butoi cu vin.

Cleopatra, regina Egiptului, a fost suspectată că l-a otrăvit pe fratele său Ptolemeu al XIV-lea.

Marele mogul Aurangzeb (1658 – 1707), unul din cei mai de seamă conducători ai Indiei, după ce şi-a învins fraţii în lupta pentru putere, pe unul l-a condamnat la moarte, iar pe altul la aruncat în închisoare.

Atahualpa, ultimul rege incas din Peru (1532 – 1533), după ce l-a învins pe fratele său Huascar în bătălia de la Chimorazo, o ordonat ca acesta să fie înecat.

Cambises al II-lea (530 – 522 î.H.) a pus la cale asasinarea fratelui său Smerdis, pentru a obţine controlul asupra întregului Imperiu Persan.

Bibliografie:

Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman. Creşterea şi descreşterea lui, vol. I, București, 1876; Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1937; Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, București, 1941; Cornel Constantin Ilie, Între Bellu şi Montparnasse. Români celebri în faţa morţii, Bucureşti, 2008; Dumitru Tudor, Figuri de împărați romani, vol. II, București, 1974.

Cornel-C. Ilie