Autor: prof. Corneliu Şenchea.

Despre Don Juan şi mitul pe care acest personaj l-a generat s-a scris destul. De la drama lui Tirso de Molina Seducătorul din Sevilla şi musafirul de piatră, o galerie impresionantă de autori, dramaturgi şi prozatori deopotrivă, au exploatat această temă, aducând fiecare o contribuţie personală la îmbogăţirea ei.

Un subiect, o dramă…

Este de ajuns să amintim numele unor Molière, Lenau, Byron, Alexandre Dumas-tatăl, José Zorilla y Moral, Max Frisch, Josef Toman, Michel Zevaco… şi mai recent americanul Douglas Carlton Abrams cu un interesant roman intitulat Jurnalul pierdut al lui don Juan, o creaţie oarecum iconoclastă, care răstoarnă raportul don Juan Tenorio – marchizul de La Mota (consacrat de Tirso de Molina), inversând rolurile. Romancierul american atribuie Seducătorului rolul de victimă… şi marchizului rolul de motor malefic al intrigii. Mergând aproape pe aceeaşi linie, dramaturgul german Max Frisch, în drama „Don Juan sau Dragostea pentru geometrie”, acredita ideea unui Don Juan sedus, nu seducător, prizonier al mitului născut din drama sevillană al cărei principal protagonist fusese.

Mitul Seducătorului din Sevilla fusese pus în circulaţie însă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, de călugărul Gabriel Téllez. Şi tot într-o Spanie a secolului al XVII-lea se plasează şi acţiunea unui celebru film hollywoodian cu Eroll Flynn, în care îl aflăm pe don Juan de Maraña prins într-o luptă înverşunată cu maleficul duce de Lorca, pentru a salva perechea regală Filip al III-lea – Margareta de Austria. 

Cine era de fapt fray Gabriel Téllez? Sub rasa călugărească a Ordinului „Îndurării” („de la Merced”) şi sub pseudonimul Tirso de Molina se ascundea de fapt un genial autor de comedii de capa y espada.

Drama lui, Seducătorul din Sevilla sau Musafirul de Piatră, publicată în anul 1627 ( dar care se joacă la Madrid începând cu anul 1623) evocă figura hidalgo-ului don Juan Tenorio, care, într-o noapte, la Sevilla, schimbând mantia cu prietenul său, marchizul de la Mota, o seduce pe doña Ana, frumoasa fiică a comandorului de Calatrava Gonzalo de Ulloa, după care îi ucide tatăl în duel. Bietul marchiz (luat drept seducător şi asasin) este arestat de gărzile regelui Castiliei, al cărui sfetnic de încredere este chiar tatăl lui don Juan, don Diego Tenorio. Numai că don Juan nu se află la primul păcat. La Neapole, o sedusese pe ducesa Isabela, sortită ca soţie ducelui Octavio. Plângerile păgubiţilor se îngrămădesc în faţa suveranului, şi justiţia regală intră în acţiune. Marchizul de la Mota este eliberat, iar ducele Octavio cere permisiunea de a-l provoca pe don Juan la duel. Dar pedeapsa aparţine Cerului, lui Dumnezeu, aşa cum cereau canoanele religioase… aplicate iată până şi în teatru (să nu uităm că autorul este un călugăr). Finalul este cunoscut. Statuia comandorului de Ulloa de pe monumentul său funerar se va însufleţi pentru a-l târî pe don Juan, într-o răzbunare postumă, în Infern.   

Sevilla – raiul proscrişilor

Gregorio Marañon şi hispanistul român Alexandru Popescu-Telega, în studiile lor referitoare la mitul lui don Juan Tenorio, arătau că o existenţă certă, reală, a personajului, fixată într-un timp dat, nu poate fi demonstrată cu precizie. Modelul lui Tirso de Molina ar fi putut fi orice hidalgo, purtând acest prenume… dar care s-a detaşat de masa candidaţilor la titlul de El Burlador prin câteva fapte răsunătoare. În ce priveşte locul acţiunii, oraşul Sevilla, supranumit şi „Poarta Indiilor”, situat pe cursul Guadalquivirului, acesta împărţea cu cosmopolitul Toledo, faima unuia dintre cele mai pestriţe şi mai animate burguri hispanice, locul unde se revărsa aurul şi argintul adus de galioanele sosite din Lumea Nouă. Era şi oraşul natal al viitorului ministru sau valido al regelui Filip al IV-lea, don Gaspar de Guzmán, conte de Olivares, al cărui tată, don Enrique de Guzmán, deţinea funcţia de alcade al oraşului spre sfârşitul secolului al XVI-lea, şi al vestitului maestru de scrimă Jeronimo de Carranza. Dar să vedem ce fel de oraş era Sevilla lui Don Juan! 

Sevilla reprezenta locul unde Inchiziţia îşi limita autoritatea, iar vagabonzii şi toţi aventurierii Spaniei îşi căutau adăpostul. Dacă nimeni nu-i tulbura în Curtea cu Ulmi sau în cea a Portocalilor (locurile de concentrare ale lumii interlope), nici ei nu tulburau autoritatea regală.

 Dintre toate cetăţile regatului iberic, nicăieri spiritul de independenţă, întreţinut de vestitele adunări sau parlamente orăşeneşti – cortèsurile,  nu era mai viu ca în Sevilla. Şi nicăieri dreptul de azil cerut de proscrişi împotriva autorităţii statului nu era mai sfânt ca aici. Tot soiul de desperados certaţi cu legea îşi găseau refugiul în catedrala oraşului, unde alguazilii alcadelui nu îndrăzneau să pătrundă. Biserica le oferea bandiţilor un sanctuar sigur şi, la adăpostul zidurilor ei, aceştia se dedau adesea la cele mai cumplite orgii. Degeaba emisese un edict, în anul de graţie 1568, arhiepiscopul de Sevilla, Rodrigo de Castro, prin care li se interzicea refugiaţilor „să joace jocuri, să intre în vorbă cu femeile lor, ori să stea la sfat şi la râs”, în acompaniamentul ghitarelor, în incinta bisericii.

În legătură cu „Poarta Indiilor” circula o anecdotă. Se spunea că la Sevilla regele mai are de cucerit trei locuri: Strada Vânătorii cu lupanarele ei, Costanilla cu portul şi Triana cu abatoarele. Au spus-o scriitori celebri de la cumpăna secolelor XVI-XVII, ca don Mateo Aleman, don Miguel de Cervantes şi don Francisco de Quévedo.

Madridul – „văgăună plină de şerpi”

Dar, în accepţia poetului Luis de Góngora y Argote, nu Sevilla ilustra ispita şi capcana… ci Madridul. Madridul şi Curtea sa reprezentau o văgăună plină de şerpi, mai abjectă decât Sevilla. La Sevilla, păcatul era la vedere. Te puteai feri uşor de ispita sau de lovitura lui. La Madrid, este ascuns şi perfid, mascat de învelişul strălucitor… dar înşelător… al etichetei şi al curtoaziei. Acestei Curţi madrilene (unde avea să-şi desfăşoare arta seducţiei contele de Villamediana – unul dintre posibilele modele ale lui Don Juan) îi închină Góngora unul dintre sonetele sale:

„Granzii, ca rinocerii şi ca elefanţii, / titluri pe veci, ca munţii, pentru-o stârpitură, / hidalgi politicoşi numai prin gură, / iluştri cavaleri, paharnicii şi-amanţii; / ordine-nfometate, mantii visându-şi şfanţii, / dame cu două feţe, văduve cu alură, / opt dobitoace mândre pentru o trăsură, / cele ce trag şi cele trase: traficanţii / condeielor, duioşii scribi de vânătoare, / poliţia din Bartuli şi Abadeşi făcută, / din sabie şi bardă prea dreapta judecată, / case şi sâni ce-nşală cu faţă primitoare, / noroi şi scârnăvie ce ştie doar să pută, / aceasta-i Curtea: vouă vă fie pururi dată.” (traducere de Darie Novăceanu).

 Aici, la Madrid, avea să-şi demonstreze, după cum spuneam, unul dintre posibilii inspiratori ai personajului don Juan Tenorio, don Juan de Tassis, conte de Villamediana, talentele, trăind o ultimă aventură, poate încununarea palmaresului său de cuceritor. Victima – regina Spaniei, Isabela de Bourbon, fiica regelui Franţei Henric al IV-lea şi soţia regelui Filip al IV-lea.

Darie Novăceanu are dreptate când caracterizează astfel atmosfera madrilenă la începutul secolului al XVII-lea: „Era plin Madridul acelor ani de don Juani liberi sau pensionaţi, trăsurile plimbau protipendada dintr-o parte într-alta a oraşului, nobilimea dădea lungi şi bogate ospeţe, nunţile se ţineau lanţ şi nu surprindea pe nimeni, după orele de plimbare ale tuturor, acel obicei de ruar (a bate strada), apariţia unei astfel de nunţi scoase la plimbare – pasear la boda – de către Olivares, iar uneori chiar de către Felipe al IV-lea. Şi nu erau puţine, alături de tinerele care căutau să se mărite sau pur şi simplu să se distreze, nici acele arrebozadas, tinerele doamne care mergeau zilnic să se roage şi stăteau cu vălul pe faţă şi făclia în mână, sub icoane, alături de un cavaler liber.”

Şi totuşi, la Madrid, politica regală inaugurată de tânărul rege Filip al IV-lea, odată cu urcarea lui pe tron, în anul 1620, anunţa o asanare a moravurilor, în special a celor feminine. Regele şi miniştrii săi condamnau „depravarea vestimentară femeiască”.

Moda extravagantă şi provocatoare

Cititorul nostru trebuie să ştie că moda feminină, în ultimii ani ai domniei lui Filip al III-lea, evoluase spre o notă din ce în ce mai extravagantă şi provocatoare. Rochiile, exagerat de înfoiate (cu ajutorul unei armături alcătuite din cercuri, împletituri de răchită, balene şi sfori care susţineau o căptuşeală din câlţi), luau aspectul unui clopot. Pentru bărbaţii bănuitori, multe dintre femeile care purtau o asemenea rochie puteau ascunde o sarcină, fructul unei iubiri interzise, adulterine. Fiindcă, de multe ori, mai ales cele măritate se împopoţonau astfel. De aici şi denumirea care i s-a atribuit acestui accesoriu vestimentar – guardainfante. Pentru că, sub cutele unei astfel de rochii, o femeie putea ascunde foarte uşor o sarcina, un infante (cu sensul de „copil”, bineînţeles, nu de prinţ moştenitor).      

• 

• 

 Rămânând tot la capitolul „modă”, un alt aspect al „decadenţei” feminine îl constituia tapado-ul sau vălul care camufla obrazul, lăsând doar ochii descoperiţi (poate o reminiscenţă a vechii stăpâniri maure). Filip al II-lea îl interzisese printr-o serie de edicte… dar în zadar. Sub domnia lui Filip  al III-lea, statul era presat de probleme mai importante decât câteva  bucăţi de stofă sau catifea. Deşi cu toţii ştiau ce neplăceri putea genera purtarea abuzivă a tapado-ului. Trezea în bărbat curiozitatea, pofta de flirt, de aventură şi de cucerire, cele mai  primejdioase instincte… şi nu dura mult până se ajungea la spadă.

Mai rămânea decolteul. De la sfârşitul secolului al XVI-lea, când corsajul (partea rochiei care acoperea bustul) se purta încheiat până la gât, anumite tendinţe, ţinând poate mai mult de comoditate, decât de frivolitate… au determinat regândirea acestuia. Şi astfel, supus unor succesive răscroieli, acesta a ajuns să dezvelească rând pe rând umerii, apoi partea de sus a spatelui şi în sfârşit… din abundenţă partea superioară a pieptului… pentru a pune în evidenţă frumuseţea şi opulenţa sânilor. Atunci când femeia mai adăuga la aceste elemente şi mantia de mătase transparentă… efectul asupra bărbaţilor era complet. Decolteul şi tapado-ul reprezentau două stimulente erotice mai tari decât orice afrodiziac.

Spre o reformă morală

Împotriva lor se înverşunară regele şi ministrul său (valido), don Gaspar de Guzmán, conte de Olivares şi duce de San Lucar. Nu s-ar fi înverşunat astfel dacă aceste elemente le defineau doar pe curtezane şi prostituate. Rău era că şi domnişoarele de familie bună sau femeile căsătorite (să le spunem cinstite) se dădeau în vânt după asemenea cochetării. La Madrid şi, în special la Curte, se puteau auzi fel şi fel de contemporani, hidalgi, clerici, filosofi, autori de satire şi poeţi perorând pe tema desfrâului femeiesc. Unul dintre aceştia, Francisco Luque Fajardo, se lamenta cam în următorii termeni:

 „Unde sunt simplitatea, discreţia şi virtutea femeilor, unde este vremea când ele nu se făleau ca acuma cu atâta neruşinare? Unde a dispărut acea cinstită izolare în care fetele tinere trăiau până în ziua logodnei, astfel încât rudele lor apropiate abia de ştiau de existenţa lor? Acum, dimpotrivă, totul nu este decât distracţie: cu mantila pe umăr, la plimbări toată ziua; nicio modestie şi nici măcar consideraţie pentru persoanele mai în vârstă; abia de a ieşit din copilărie şi uite-o pe fată cum se amestecă printre femeile măritate şi până şi fetiţele se bagă în vorbă.” (Marcelin Defourneaux, Viaţa de fiecare zi în Spania Secolului de Aur).

Edictele sunau în felul următor:

„Porunceşte regele, stăpânul nostru, ca nicio femeie, indiferent de rangul şi calitatea ei, să nu poarte guardainfante şi el jubón decoltat, căci este îmbrăcăminte costisitoare şi inutilă, incomodă şi grea, urâtă şi disproporţionată, lascivă, necinstită şi invitând la păcat, atât pe cele care o poartă cât şi pe bărbaţi.”

Pedeapsa contravenţională în cazul nesocotirii legii prevedea o amendă de 20 000 de maravedis şi dublul acesteia în condiţiile în care contravenţia s-ar fi repetat. Adesea, alguazilii regelui Filip al IV-lea recurgeau şi la alt mijloc infamant: dezbrăcarea contravenientelor şi plimbarea acestora în „straiele” Evei, pe străzile Madridului.

Pedepsele nu au ocolit nici familia judecătorului Curţii, don Gilimón de Mota. Acesta, însărcinat cu aplicarea edictelor, se pomeni într-o zi legat fedeleş de soţia lui şi de cele patru fiice, după care toate cinci au ieşit pe străzi, drapate în tot ce aveau mai excentric şi ispititor. Bineînţeles că ele au fost exceptate atât de la plata celor 20 000 de maravedis, cât şi de la plimbarea infamantă în pielea goală, pe străzile oraşului. Din dispoziţia lui don Gilimón, acestea s-au ales doar cu pedeapsa de a purta veşminte de călugăriţe, preţ de câteva zile.

 Era firesc ca o astfel de societate „decadentă” să-l zămislească pe Don Juan, spaima bărbaţilor însuraţi şi magnetul, fascinaţia femeilor private de satisfacţiile unei vieţi intime.

Iar unul dintre modelele lui se poate să fi fost don Juan de Tassis y Peralta, conte de Villamediana, celebru spadasin, autor îndrăzneţ de poezii, epigrame şi intrigi care mai de care mai scandaloase. Scrierile lui circulau adesea în celebrele mentideros („colţuri pentru bârfe”) – un fel de presă (adeseori de scandal) a Secolului de Aur spaniol. Să nu uităm că don Juan de Tassis, cu firea lui de aventurier, era unul dintre personajele preferate ale acestor spaţii.

Acest candidat a fost contemporan atât cu regii Spaniei Filip al III-lea şi Filip al IV-lea… cât şi cu Tirso de Molina. A dispărut de pe scena istoriei în condiţii misterioase… asasinat pe Calle Mayor (cu pumnalul spun unii, cu arbaleta spun alţii). Motivul? O iubire imposibilă şi neîngăduită.

O pasiune fatală

Se cunoaşte pasiunea care l-a legat pe don Juan de Tassis de regina Isabel de Bourbon, fiica regelui Franţei Henric al IV-lea, dovedită şi de deviza afişată de contele de Villamediana în chip ostentativ – Mis amores son reales – „Amorurile mele sunt regale”. Era bun prieten cu poetul Luis de Góngora cât şi cu don Rodrigo Calderón, marchiz de Siete Iglesias, comandantul gărzii regale sub domnia lui Filip al III-lea. O stranie prietenie l-a legat şi de contele-duce de Olivares, din cauza intrigilor căruia i s-a tras căderea. Potrivit istoricului Martin Hume, pasiunea  lui Villamediana pentru regina Isabel ar fi doar o legendă, inima acestuia fiind stăpânită de o anume doña Francisca de Tavara. În altă ordine de idei, Alonso Cortés îl prezenta pe conte drept un sodomit notoriu, membru al unei reţele cu largi ramificaţii în Spania acelui timp. Viciile lui don Juan de Tassis nu se limitau doar la aceste aspecte. Pasionat jucător, fusese obligat să se expatrieze prin 1610, din cauza datoriilor.   

Doar prietenia lui cu înalte personaje de la Curtea lui Filip al III-lea, ca ducele de Lerma, ducele de Osuna, marchizul de Siete Iglesias şi contele de Olivares l-a salvat de rigorile legii ori de ochiul atent al Inchiziţiei.  

Anul 1621, anul urcării pe tron a lui Filip al IV-lea, este şi anul în care contele de Olivares, duce de San Lucar, noul valido al regelui, îi aduce în faţa instanţei pe toţi acei curteni şi funcţionari care se îmbogăţiseră scandalos în timpul domniei fostului rege. Ducele de Lerma era un exemplu ilustru. Cu ocazia expulzării maurilor din regat, storsese sume gigantice de la musulmanii bogaţi, pentru a-i excepta de la deportarea pe coastele africane. Acolitul său, don Rodrigo Calderón, marchiz de Siete Iglesias, va plăti venalitatea sa cu viaţa, pe eşafod, după ce fusese destituit din funcţia de comandant al gărzilor şi înlocuit cu Fernando Verdugo. Între fostul căpitan şi actualul deţinător al rangului avusese deja loc un duel în Plaza Mayor, prilej pentru don Juan de Tassis de a prezice sfârşitul apropiat al marchizului de Siete Iglesias într-o epigramă, făcând aluzie la numele căpitanului Verdugo (călău).

 Dar, aşa cum arăta Darie Novăceanu, Villamediana nu-şi prevăzuse propriul sfârşit. Programul de asanare morală a lui Olivares îl viza cu siguranţă şi pe don Juan de Tassis.  Cu toate acestea, imprudenţa lui era proverbială. Apărând la o corrida în chip de torrero, contele de Villamediana, prin mişcările sale pline de eleganţă în mânuirea spadei, în arenă, a smuls reginei aclamaţii de genul: „Ce frumos înţeapă (pica) contele!” La care tânărul rege replicase: „Da, înţeapă frumos, dar prea sus!” Aşadar idila înfiripată între regina Isabel şi don Juan de Tassis nu-i era străină suveranului. Filip al IV-lea se sprijinea atât pe observaţiile proprii cât şi pe intrigile valido-ului său, contele de Olivares (odinioară prieten al lui Villamediana, acum duşman neîmpăcat). În studiile sale privitoare la Secolul de Aur spaniol, Darie Novăceanu trece în revistă câteva dintre „incidentele” care l-ar fi putut conduce pe rege la concluzia cu privire la un posibil adulter:

La o recepţie organizată la Curte, don Juan de Tassis apare ostentativ cu mantia brodată de monede de argint numite reales, purtând undeva pe veşminte deviza Mis amores son reales (Amorurile mele sunt regale). Altă dată, regele, punându-i mâinile pe ochi reginei, pentru a o îndemna jucăuş să ghicească identitatea cavalerului, se trezi cu următoarea replică stupefiantă: „Astâmpără-te, conte!”. Regina credea că-i vorba despre contele de Villamediana, ceea ce trăda obişnuinţa suveranei şi cu astfel de gesturi, şi cu îndrăzneţul autor al acestora.     

„Răpirea” reginei

Dar gestul imprudent prin care don Juan de Tassis şi-a semnat practic sentinţa de condamnare la moarte a fost comis în ziua de 15 mai 1622, în timpul unei reprezentaţii teatrale cu piesa lui Lope de Vega Lâna de Aur, în grădinile palatului regal de la Aranjuez. La sfârşitul actului I, don Juan de Tassis a incendiat scena, şi, profitând de deruta produsă, fără a-i păsa de prezenţa gărzilor conduse de răzbunătorul căpitan Fernando Verdugo, cel pe seama numelui căruia îşi permisese să glumească, a luat-o în braţe pe regină, dispărând cu ea în inima grădinii. Mai târziu, poate, răpirea a apărut Curţii sub masca unui act salvator. Dar regele şi Olivares nu se puteau lăsa înşelaţi!

Întors la Madrid, don Juan de Tassis ar fi putut spune asemenea lui Domingo, duhovnicul regelui Filip al II-lea, din drama Don Carlos a lui Schiller: „Frumoasele zile din Aranjuez s-au isprăvit!” Replica, devenită clasică şi uzuală pentru a ilustra sfărşitul unor zile de graţie, i se potriveşte cum nu se poate mai bine contelui de Villamediana.

La trei luni după incident, în noaptea de 21 august 1622, în timp ce străbătea Calle Mayor, întorcându-se de la Palat, este lovit de pumnalul (sau arbaleta) unui asasin, murind cu spada în mână, într-o încercare disperată de a se apăra, aşa cum mărturiseşte prietenul său, poetul Luis de Góngora, într-o scrisoare adresată unui prieten, Cristóbal de Heredia (citată de Darie Novaceanu). După mărturia lui, don Juan a mai apucat să fie spovedit de un preot, pentru a încăpea apoi într-un sicriu pentru spânzuraţi, după ce trupul său lipsit de viaţă a zăbovit un timp în faţa Palatului Oñate.

Cel care îl condamnase pe don Juan de Tassis, regele, nu era mai presus de victima sa în ce priveşte morala. Este cunoscută legătura acestuia cu actriţa Maria Josefa Calderón, în urma căreia a venit pe lume bastardul don Juan de Austria, o copie palidă (doar după nume) a eroicului frate al lui Filip al II-lea. Suprimându-l fizic pe don Juan, Filip al IV-lea nu i-a putut ucide şi amintirea.   

Un an mai târziu, în 1623, la Madrid, se juca deja piesa lui Tirso de Molina Seducătorul din Sevilla şi Musafirul de piatră. Dacă don Juan de Tassis l-a inspirat pe Tirso în crearea personajului său, putem bănui faptul că, pentru a nu leza în vreun fel autorităţile, autorul a păstrat prenumele, don Juan, căruia i-a adăugat numele de familie Tenorio, numele unui sat din Galicia şi al unui vechi castel situat lângă Pontevedra, aşa cum arată în studiul său despre mitul lui Don Juan hispanistul român Alexandru Popescu-Telega.

Un triumf postum

Murind, don Juan triumfase. Mitul său se născuse… şi născu imitatori chiar.

La Sevilla, „vechea colonie a viciului”, cum o caracteriza unul din poeţii Secolului de Aur spaniol, Francisco de Rioja, sau „Memphis-ul Castiliei” (Tirso de Molina), veni pe lume în anul 1626 nobilul Miguel de Mañara. Admirator al personajului lui Tirso, deveni vestit printr-o viaţă bogată în dueluri şi aventuri galante. În cele din urmă, după o căsnicie nefericită, încheiată cu moartea prematură a soţiei… pe care o iubise nespus… se călugări şi deveni stareţul Ordinului „Iubirea de Dumnezeu şi de Aproape”, dobândind, la moartea lui, titlul de Venerabil. El este evocat în romanul Don Juan al lui Josef Toman („un adevărat poem în proză”, cum a fost catalogat de critica literară). Avea dreptate cine spunea că necunoscute (sau nebănuite) sunt căile Domnului!

 Don Juan de Tassis y Peralta s-a încăpăţânat să lupte cu o lume întreagă. A sfidat prejudecăţile şi eticheta de Curte. Lupta lui este expresia unui curaj nebun şi a unui eroism deloc singular în epocă. Oameni care au mers împotriva curentului, care au încălcat convenţiile şi regulile, cu preţul vieţii lor, s-au mai văzut… în artă (de exemplu pictorul Michelangelo Merisi da Caravaggio) ca şi în ştiinţă (Giordano Bruno şi Cyrano de Bergerac). Într-un anume fel… don Juan se poate alătura lor… numai dacă ar fi să luăm în calcul apropierea epocilor în care au vieţuit.

 În ce priveşte amestecul între pasiune şi cruzime, între credinţă, iubire şi violenţă… este caracteristic secolului al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. O epocă dominată de teroarea inchizitorială şi de abuzurile absolutismului regal. O epocă în care în însăşi familia unui Mare Inchizitor ca don Antonio Zapata sau a unui ministru ca ducele de Lerma viciile erau la vedere. Sentinţele acestora le ocoliseră pe nepoata inchizitorului, fiica contesei de Valenzuela sau pe ducesa de Peñaranda, fiica ducelui de Lerma, femei de o moralitate îndoielnică… din motive uşor de bănuit. O epocă în care cenzurarea expresă a frivolităţii nu putea conduce decât la excese şi manifestări extreme. Un timp al conştientizării păcatului şi în acelaşi timp al perseverenţei în păcat. Numai o astfel de epocă ar fi putut da naştere personajului Don Juan. Şi poate că niciun alt istoric nu a caracterizat-o mai bine decât Gregorio Marañon, în lucrarea sa Contele-duce de Olivares, dedicată celebrului om de stat spaniol:

„Alterarea moralei sexuale era considerabilă… Viaţa sexuală a acestui secol este caracteristică epocilor de represiune… Religia şi sadismul convieţuiesc…” (Citat preluat din lucrarea lui Saint-Paulien, Velázquez şi timpul lui).

Dacă don Juan de Tassis a fost într-adevăr modelul personajului lui Tirso de Molina, dacă este să-l credem pe Góngora, atunci când scrie despre prezenţa unui preot la căpătâiul libertinului muribund, trebuie să credem că adevăratul don Juan a murit damnat, nespovedit şi neiertat, asemeni personajului pe care, poate, l-a inspirat? Dacă oamenii nu l-au iertat, trebuie să credem că nu l-a iertat nici Dumnezeu?   

Dramaturgul Tirso de Molina era la rândul lui o faţă bisericească. Pentru a se conforma canoanelor ecleziastice, pentru a satisface orgoliul Bisericii, şi poate al Inchiziţiei, nu-l putea scoate pe don Juan iertat şi mântuit. Să ne amintim însă că emulul lui don Juan, don Miguel de Mañara, şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii iubirii aproapelui şi carităţii.