Un hotel

De Keyser’s Royal Hotel-ul, recomandat mie, se află peste drum de gară. La Londra nu te întâmpină de-a lungul eşirii de pe peron cunoscutele omnibuse ale hotelurilor. Ar fi şi greu stăpânilor să trimită de câteva ori pe zi şaptesprezece omnibuse la şaptesprezece gări diferite. În schimb, hotelurile mai însemnate au la fiecare gară câte un om de serviciu. Îl cunosc după şapcă, îi dau geamantanul în primire, şi-l urmez.

Rămân buimăcit de ce văd: 400 de camere, nu ştiu câte ascensoare, săli de lectură peste săli; ba numai pentru doamne, ba numai pentru domni, ba pentru fumători, ba pentru nefumători, o sală comună imensă, sală de manicur, sală de pedicur, camera bărbierului, poşta şi telefonul hotelului, în sfârşit, o babilonie. Mai interesant ca tot, într-un colţ, un aparat telegrafic fără fir, înregistrând ştirile importante pe măsură ce sosesc. Şi nu sunt într-un hotel de primul rang. E de neînchipuit mărimea şi bogăţia hotelurilor – de cari sunt câteva sute în Londra – ca Savoy, Cecil, Carlton, Metropol, Charing Cross, Piccadily etc… La unele din ele se numără cu sutele numai personalul.

Se plăteşte scump ca să stai în ele – cum se plăteşte tot în Londra, şilingul valorând un leu şi douăzeci şi cinci – dar, în schimb, ce n-ai! La De Keyser’s unde am tras, am şi telefon în odaie; toate camerile sunt înzestrate cu un aparat. Pot să stau întins în pat şi s-ascult opera; să vorbesc cu orice oraş din Englitera – ba şi cu Parisul dacă am chef.

Masa englezului

Pentru 17 şilingi pe zi, am dreptul la două mese. Dejunul, lunch-ul cum îl numesc ei, nu se socoteşte în pensiune. Dar ce mese! Nu există popor pe lume care să mănânce mai mult decât cel englez. Ascultaţi numai ce înghite dimineaţa la breakfast – cafeaua  noastră cu lapte: ouă, peşte, brânză, miere şi două – trei cafele cu lapte sau ceaiuri, toate însoţite de hălci considerabile de pâine cu unt. Între 12 – 3 operaţia se repetă, adică se ia dejunul, compus iar din biftece, rosbifuri, brânză, prăjituri şi cafea. Nu se simte bine englezul dacă n-o lua la cinci un the five o’clock tea, când dă gata într-un sfert de ceas cel puţin două ceaiuri cu o duzină de Plumb – Pudding. Încheie ziua cu un prânz în regulă, dinne-ul reglementar, compus din trei – patru feluri, la care oxtail-supe cu sosul iute – turnat de altfel pe toate mâncărurile – nu lipseşte. Asta nu-l împiedică, dacă întârzie cumva după miezul nopţii, să supeze sănătos.

Afară de cărnuri, însă, pentru orice străin, mâncarea n-are gust. Legumele nu sunt opărite cu unt ca la noi, ci fierte numai în apă. O observaţiune pe care am făcut-o e că, din cauza enormei consumaţiuni de carne, mai totdeauna englezul e la masă congestionat. Nu-i vorbă, ajută la ridicarea sângelui în cap şi aperitivele luate aproape de toţi, de la lord până la hamal. Din cauza abuzului, se face o propagandă antialcoolică întinsă de către aşa – numitele societăţi de temperanţă. Până acum efectele nu se prea văd. Ceea ce e mai periculos, e că nu se bea numai whiskey, ci de preferinţă alcooluri amestecate, de pildă Ginan gingerbeer. La masă, vinurile fiind scumpe, se consumă ordinarele Porte, Pale-Ale, Stout.

Măsuri drastice s-au luat de legiuitor contra beţivilor pedepsindu-se chiar cel găsit turmentat pe stradă, fără ca până acum, după cum am spus mai sus, să se fi ajuns la vreun rezultat. Prin ajutorul voinţei şi al obiceiului, a ajuns englezul să bea şi să nu se îmbete. Când se îmbată, nu se cunoaşte; merge pe stradă „drept ca neamţul”. Numai de întrebat să nu-l întrebi ceva, că nu-ţi răspunde. I-e frică să nu i se încurce limba şi să se dea de gol.

Mănâncă şi bea mult poporul acesta din cauza climei, totdeauna rece şi umedă.

Prima impresie

După o mică chibzuială, socotind că nu pot da piept nici cu punga, nici cu stomacul englezilor, hotărăsc să nu mai consum nimic dimineaţa şi să iau breakfastul lor drept dejun; aşa, lipsindu-mă şi de the five o’clock tea de la 5, o să pot să prânzesc la fel ca ei.

Odată stomacul aranjat, dând la o parte tocmai ce-mi recomandă chelnerul mai cu insistenţă, o broască la grătar – mâncare după care fiii Albionului se înnebunesc, ducându-se uneori în aquarium să-şi aleagă bucăţica vie, cum alegem noi păstrăvii – după ce scriu domnului Florantin două rânduri, anunţându-l că am sosit, ies pe stradă să am prima impresie.

E covârşitoare. S-a nimerit să fiu tocmai în City, în inima Londrei, plină numai de prăvălii, bănci, biurouri şi case de comerţ unde se învârtesc zilnic afaceri de zeci de milioane, în vecinătatea Strandului, una din cele mai populare artere ale oraşului, şi de la podul Blackfriars şi până la gara Charing Cross, tot ce văd e nou: lumea de pe trotuarele largi mergând repede şi înghesuită ca sardelele, omnibusurile colorate, pline de reclame, dintre care ies în relief cele ale săpunului Pears; jumătăţile de cupeuri de-o formă neobişnuită pentru mine, numite Cab, cu vizitiul cocoţat la spate; camioanele grele, încărcate cu mărfuri, bicicletele, tramvaiurile, în sfârşit tot, tot, tot – stăpânind zgomotul străzii, urletul motorcars-urilor ce nu mai contenesc şi-a căror uruitură te asurzeşte. Nu te poţi face auzit de cineva decât strigând. Parcă te găseşti sub mugetul Niagarei sau în infernul lui Dante.

Sgomotul acesta, dacă nu te-ai născut în mijlocul lui, ţi se va întipări în creier, împiedicându-te să dormi; te va urmări multă vreme, ziua şi noaptea, producându-ţi o sete de linişte necunoscută încă.

Cât cuprinzi cu ochii, de la dreapta la stânga, nu vezi pe trotuare decât un furnicar de oameni, alergând după muncă, şi în mijlocul străzii o înghesuială nemaipomenită de vehicule, totul părând, după expresia lui Huard, „un şarpe formidabil, svârcolindu-se nervos”.

Sunt locuri pe unde trec zilnic câte un milion de pietoni şi trei sute de mii de trăsuri.

Toată această mişcare ţi se prezintă într-o lumină specială, întunecată, chiar când e senin, de la fumul fabricelor (dai de funingine ori de câte ori îţi sufli nasul) pe când respiri un aer greu, înecăcois, stricat în mare parte de benzina automobilelor.

Oricât de îndemânatec ai fi, e cu neputinţă să treci strada până când policeman-ul, îmbrăcat şi el într-un costum special, cu pantaloni de piele, ca să-l ferească de umezeala noroiului, nu ridică mâna să oprească o clipă fluviul de trăsuri, cari se opresc ca prin farmec. Ca şi în Franţa, sergentul de stradă se bucură de o autoritate însemnată. În Londra, siguranţa publică este încredinţată unui corp  compus din 16850 oameni dintre care 1056 numai pentru păzitul băncilor din City. Lor te adresezi pentru orice informaţie, sigur c-o să fii servit numaidecât. Înalţi, voinici, nu stau mult de vorbă cu tine; îţi răspund scurt la întrebare, spre a-şi continua apoi gestul de manechin, ca să dea drumul trăsurilor să circule, sau a le opri când îmbulzeala a devenit prea mare.

(Radu R. Rosetti, Londra, Calendarul „Biblioteca Naţională”, 1909)