Autor: Vasile Buga.

Imediat după încetarea din viaţă, la 5 martie 1953, a lui I.V.Stalin, la Kremlin s-a instalat un triumvirat alcătuit din Gheorghi Malenkov, preşedinte al Consiului de Miniştri al URSS, Lavrentii Beria, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS, ministrul afacerilor interne (după decizia de fuzionare a Comitetului Securităţii de Stat cu Ministerul de Interne) şi Nikita Hruşciov, secretar al CC al PCUS, între care, în absenţa unui moştenitor desemnat, s-a instalat o luptă surdă pentru putere.

Beria – cel mai temut duşman

Cel mai temut în această competiţie s-a dovedit al fi Laventii Beria, care, în timpul lui Stalin, deţinuse funcţii importante în aparatul de represiune, inclusiv în conducerea temutului NKVD şi care dispunea de informaţii compromiţătoare la adresa multora dintre membrii conducerii sovietice. Preocupat de ascunderea urmelor propriilor crime împotriva unor adversari ai lui Stalin, dar, aşa cum s-a aflat mai târziu, de masacrele din primăvara anului 1940 a celor aproape 22 000 de mii ofiţeri, intelectuali şi funcţionari polonezi internaţi în lagăre de concentrare de pe teritoriiul Uniunii Sovietice, Beria a întreprins o serie de măsuri menite să-i creeze imaginea unui reformator atât în planul politicii interne, cât şi al politicii externe. Printre acestea s-a aflat şi constituirea unor comisii speciale pentru revizuirea  dosarelor politice aflate în lucru, inclusiv a faimosului “caz al  halatelor albe”. Încercarea lui Beria de a pătrunde în profunzimea  mecanismului de arestări, motivate politic, nu a găsit însă sprijin în rândul celorlalţi membri ai conducerii de partid şi de stat, speriaţi de posibilitatea dezvăluirii implicării personale a unora dintre ei în diferitele procese staliniste. De asemenea, în iunie 1953,  la propunerea lui Beria a fost adoptat un decret de aministiere în baza căruia au fost eliberate peste un milion de persoane din totalul de 2 256 402 aflate în lagărele de muncă din URSS. Aşa cum avea să se constate ulterior, au fost amnistiate doar persoane închise pentru delicte penale, deţinuţii politici rămânând în continuare în lagăre.

… şi un revizionist periculos

Aşa cum notează istoricul rus Rudolf Pihoia, pentru majoritatea adversarilor săi, Beria devenise “un revizionist periculos”.Acesta îl ignora pe Hruşciov şi aparatul de partid, subliniind de ficare dată independenţa organelor Ministerului de Interne  faţă de organele de partid. Beria era deosebit de urât în rândul cercurilor militare, care nu-i puteau ierta implicarea în valul de represiuni de la sfârşitul anilor ’30-începutul anilor ’40, cărora le căzuseră victime foarte multe cadre din conducerea armatei.

Membrii Prezidiului CC al PCUS s-au dovedit a fi extrem de rezervaţi şi faţă de o serie  de propuneri ale lui Beria, care îl plasau, pentru condiţiile de atunci, în postura de adevărat reformator, vizând: trecerea lagărelor şi coloniilor de muncă  de la Ministerul de Interne în subordinea Ministerului Justiţiei; interzicerea aplicării unui tratament degradant împotriva persoanelor arestate; slăbirea controlului statului asupra colhozurilor, ca mijloc de soluţionare a problemei agrare; separarea funcţiilor partidului de cele ale statului, limitarea atribuţiilor CC al PCUS la activitatea de propagandă şi de cadre; operarea unor modificări în politica naţională a PCUS, inclusiv cele privind creşterea ponderii reprezentaţilor cadrelor naţionale în conducerile republicilor sovietice.

Propunerile lu Beria privind normalizarea raporturilor cu Jugoslavia şi, în mod special, cele  privind renunţarea la construcţia “accelerată” a socialismuluui în RDG, demilitarizarea şi unificarea celor două state germane pe baze capitaliste şi crearea unui stat german democrat neutru au grăbit decizia  celorlalţi membri ai conducerii de partid şi de stat de a-l înlătura pe Beria. În acest scop, a fost pus la cale un complot, în care rolul principal l-au avut Nikita Hruşciov, Gherorghi Malenkov şi  Nikolai Bulganin, ministrul apărării, cărora li s-au alăturat  Klement Voroşilov, Veaceslav Molotov, precum şi cercuri ale armatei în frunte cu mareşalul Gheorghi Jukov.

La 26 iunie 1953, Beria a fost arestat  în timpul unei şedinţe a Prezidiului CC al PCUS. În aceeaşi zi, printr-un decret al Sovietului Suprem al URSS, acesta a fost demis din funcţiiile deţinute şi i s-au retras toate titlurile şi decoraţiile. Odată cu Beria au fost deferiţi justiţiei şi alte cadre din conducerea Ministerului de Interne la nivel unional şi republican.

În zilele de 2-7 iulie 1953, “acţiunile criminale antipartinice şi antistatale ale lui Beria” au fost examinate la o Plenară a CC al PCUS , în cadrul căreia acesta a fost învinuit de o serie de încălcări ale legalităţii socialiste, abuzuri, participarea la  acţiuni de reprimare a populaţiei. La 23 decembrie 1953, Lavrentii Beria a fost executat prin împuşcare, deşi aşa cum notează unii istorici ruşi, versiunea executării sale chiar în momentul arestării, continuă să fie vehiculată ca urmare a faptului că materialele procesului acestuia nu au fost publicate.

Odată cu Beria au fost executaţi şi alţi acoliţi ai acestuia, fiind consideraţi principalii vinovaţi ai crimelor din timpul regimului comunist.  

Hruşciov despre arestarea lui Beria

Redăm în continuare relatarea lui Nikita Hruşciov despre arestarea lui Lavrentii Beria făcută la întâlnirea din 15 martie 1964, în staţiunea Piţunda, lângă Gagra (Gruzia), cu membrii delegaţiei PMR condusă de Ion Gheorghe Maurer, care se întorcea dintr-o vizită întreprinsă în RP Chineză şi RPD Coreeană:  

Să ne referim la perioada când a murit Stalin. Eu am atras atenţia lui Bulganin şi lui Malenkov, cu care aveam relaţii foarte apropiate, că Beria va face totul pentru a fi numit ministru de interne şi preşedinte al Comitetului de Securitate, pentru a şterge  urmele multor nelegiuiri făcute de el împreună cu Stalin.Eu i-am spus lui Bulganin chiar în noaptea când  doctorii spuneau că Stalin va muri, că trebuie făcut totul ca Beria să nu acapareze Ministerul de Interne, Securitatea statutului, întrucât asta înseamnă moarte pentru partid. Bulganin a spus: bine.

A doua zi, a murit Stalin. Beria şi Malenkov au stat întâi de vorbă în doi şi Beria a plecat direct la Ministerul de Interne. M-am adresat lui Malenkov, spunându-i că aş vrea să discut cu el. Acesta mi-a spus că o să discutăm când se vor strânge toţi membrii Prezidiului. Mi-am dat seama că nu am ce discuta cu el. Când s-a strâns Prezidiul, Malenkov a anunţat că în noua situaţie creată  trebuie să facem unele schimbări şi a propus ca Beria să fie numit ministru de interne, pe mine m-au eliberat din funcţia de secretar al Comitetului orăşenesc de partid Moscova şi m-au adus la Comitetul Central. Dintr-un anumit punct de vedere era o promovare în muncă, iar pe de altă parte au vrut să mă rupă de organizaţiile de partid.

Deşi eram prieten bun cu Malenkov (familiile noastre erau foarte apropiate, ca şi de familia lui Bulganin, ceea ce nu-i plăcea lui Stalin) acesta era sub influenţa lui Beria care, la rândul lui, avea nevoie de Malenkov pentru că putea face din el ce vrea. Din considerente similare, Beria a reuşit să-l schimbe din funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem pe Şvernik şi să-l înlocuiască cu Voroşilov, care semna orice hârtie. Au mai fost numiţi prim-vicepreşedinţi ai Consiliului de Miniştri Bulganin şi Beria, iar Mikoian, vicepreşedinte. În acelaşi timp, s-a unificat şi Ministerul de Interne cu Comitetul pentru Securitate şi în felul acesta Beria şi-a asigurat cuţitul în mână.

Astfel a început activitatea noastră după moartea lui Stalin. La prima şedinţă a Consiliului de Miniştri, Beria a venit cu unele propuneri menite să-i asigure linia lui tactică de lichidare a puterii sovetice şi a cuceririlor revoluţionare. El a propus un proiect de lege privind înfiinţarea unui organ care putea să judece şi să aresteze, organ format din trei persoane din conducerea Ministerului de Interne. Acest organ ar fi urmat să judece şi să aresteze fără o hotărâre a unui tribunal, însă cu amendamentul că poate să condamne nu până la 20 de ani, ci până la 10 ani. Eu am fost împotriva acestui organ, pentru că mi-am dat seama că este o cale de ocolire a legii. Beria a spus să scoatem problema respectivă de pe ordinea de zi şi s-o amânăm pentru altă dată. El a mai făcut propunerea să fie eliberaţi toţi deţinuţii de drept comun şi să fie reţinuţi în continuare numai deţinuţii politici. Atunci când aceştia urmează să iasă din închisoare, a spus Beria, trebuie să se instaelze în oraşul lor de reşedinţă numai cu aprobarea Ministerului de Interne. Eu m-am pronunţat şi împotriva acestei propuneri a lui Beria, cu privire  la deţinuţii politici, spunând că dacă aceştia şi-au ispăşit pedeapsa să-şi aleagă singuri locul de stabilire fără aprobarea Ministerului de Interne. Beria a spus: bine, hai să mai amânăm şi discuţia aceasta. Din exterior apărea ca o unitate între Beria, Malenkov şi Hruşciov, însă în realitate nu erau nici trei, nici doi, ci era Beria singur. Pe Beria nu-l suportau nici Voroşilov şi nici Bulganin.

Să ne grăbim până nu ne arestează Beria !

La o altă şedinţă, Beria a făcut propunerea să revedem o hotărâre adoptată în timpul lui Stalin cu privire la construirea socialismului în R.D.G., să analizăm, a spus el, această hotărâre; ce socialism să fie acolo. A venit atunci Molotov şi a ţinut o cuvântare în care arăta că, dacă noi vom renunţa la R.D.G., asta înseamnă că o cedăm Apusului. După aceea am luat eu cuvântul şi am arătat că prin cedarea R.D.G. imperialiştii simt slăbiciunea noastră. Toţi care au luat cuvântul au fost împotriva acestei propuneri a lui Beria. El făcuse această propunere din partea lui şi a lui Malenkov. Atunci a spus: bine, să scoatem de pe ordinea de zi şi această problemă. După şedinţă mi-a dat telefon Bulganin şi m-a întrebat dacă Beria a vorbit cu mine. I-am spus că nu şi probabil nici nu o să vorbească cu mine. Atunci am ajuns la Malenkov şi l-am întrebat: nu vezi ce se petrece aici[?]. Eram prieteni amândoi şi m-am bazat pe relaţiile de prietenie mai vechi. Malenkov era preşedintele Consiliului de Miniştri şi fusese însărcinat să conducă şedinţele de Birou Politic. El mi-a spus: văd, dar ce să fac? I-am spus: trebuie luptat. Singur? a întrebat el. I-am spus: uite, eu şi Bulganin suntem doi, tu eşti al treilea. Malenkov, în general, avea puţină experienţă în munca de partid. Niciodată nu fusese nici măcar secretar la o organizaţie de partid. El însă era foarte bun pentru munca tehnico-administrativă şi lucrul acesta îl remarcase şi Stalin. Cu Bulganin vorbisem înainte, deci eram deja trei. Trebuie să ne grăbim până nu ne arestează Beria. Malenkov a spus că trebuie să vorbim şi cu Voroşilov, ca să nu se situeze pe poziţiile lui Beria. Am hotărât să vorbesc eu cu Voroşilov. Eu aveam de discutat cu el o problemă măruntă şi mă gândeam să ridic şi această chestiune cu Beria. I-am dat telefon lui Voroşilov şi i-am spus că vreau să mă duc la el. Acesta s-a oferit să vină el la mine, însă ne-am înţeles să ne vedem la el. Când am ajuns la Voroşilov el, ca de obicei, mi-a spus: ce om minunat este Beria. El făcea acest lucru pentru că îi era frică să nu fie ascultat. Am vorbit cu el, dar n-am discutat despre Beria. Ulterior, a discutat Malenkov cu Voroşilov şi după cât povestea Malenkov, Voroşilov l-a îmbrăţişat, pur şi simplu, când a auzit despre ce este  vorba.

Trebuia să mai discutăm cu Pervuhin, un inginer bun, dar prost politician. Eu îl cunoşteam mai bine decât Malenkov. I-am spus lui Malenkov că este greu de discutat cu Pervuhin, pentru că gândeşte foarte încet. Atunci s-a oferit el să vorbească. Pervuhin n-a fost de acord cu Malenkov. L-am chemat pe Pervuhin la mine şi am vorbit eu cu el. Atunci mi-a spus că dacă şi Malenkov i-ar fi explicat cum stau lucrurile, s-ar fi declarat de acord de la început.

Încă un element interesant care arată ce însemna acest Beria. Odată, mi-a povestit mie şi lui Malenkov despre ideile lui, desigur provocatoare. El spune: noi am ajuns deja la o vârstă înaintată, mai devreme sau mai târziu o să ieşim la pensie. Eu propun să construim în sud vile personale pentru mine, pentru tine, Malenkov, Voroşilov, Molotov şi alţii. Acesta pare, la prima vedere, un lucru mărunt, dar are un mare conţinut. Atunci, i-am spus: foarte bine, ai dreptate, sigur, dracul ştie, mai devreme sau mai târziu trebuie să ieşim la pensie. El spune: bine, atunci o să iau eu asupra mea această problemă. Să ne sfătuim cu un inginer constructor să nu construim aceste vile undeva la margine, ci chiar în centrul oraşului Suhumi. Atunci, eu cu Malenkov am spus că este o idee genială. Practic era vorba despre o provocare, pentru că ar fi însemnat să creăm  nemulţumirea a mii de oameni care trebuiau să fie mutaţi din centrul oraşului şi aceasta în condiţiile în care situaţia locuinţelor era foarte grea. Malenkov mi-a spus că Beria este sincer când face această propunere. I-am explicat lui Malenkov că tactic este bine să cădem de acord cu Beria până în momentul când vom ridica problema lui.

Arestat cu ajutorul armatei

Interesant că atunci când Molotov a fost întrebat în această problemă, el cu psihologia lui mic burgheză, a rugat ca lui să i se facă vila undeva în apropiere de Moscova.

După ce am discutat cu toţi ceilalţi membri ai Prezidiului, m-am înţeles cu Malenkov să convoc o şedinţă a Prezidiului Consiliului de Miniştri la care să invit şi unii membri ai Prezidiului C.C., iar în momentul când se strânge toată lumea, să o declarăm şedinţă a Prezidiului Comitetului Central. Am stabilit cu Malenkov modul cum să-l arestăm pe Beria: întrucât nu aveam încredere nici în securitate, care era în întregime sub comanda lui, am apelat la comandantul garnizoanei militare Moscova – gen. Moskalenko, care, cu un grup de militari înarmaţi, a intrat cu maşina lui Bulganin în Kremlin şi au fost instalaţi într-o cameră din apropiereea sălii de şedinţă, legată de aceasta printr-o sonerie. Malenkov trebuia să deschidă şedinţa, să-mi dea cuvântul, eu să arăt că este vorba de o şedinţă a Prezidiului Comitetului Central şi că avem de discutat problema lui Beria. După discuţie, Malenkov trebuia să dea semnalul la grupul militarilor care să intre în sala de şedinţe şi la ordinul lui să[-l] aresteze pe Beria.Când eu am anunţat problema pe care o vom discuta, Beria a sărit ca ars şi a întrebat ce problemă. Am început prin a-i aduce aminte de învinuirea ce i s-a adus la Congresul al XVII-lea de către Kaninski. Acesta arătase că Beria a fost agent al unui serviciu de contrainformaţii din subordinea englezilor. Atunci, Kaninski, preşedintele Comitetului pentru sănătate, a dispărut la pauză dintre noi, însă tu nu ai dat niciun fel de explicaţie în legătură cu aceasta. Beria a încercat să spună că el a informat la timpul respectiv pe Stalin şi legăturile care le-a avut cu centrul de spionaj englez le-a făcut din însărcinarea Comitetului Bolşevic. La întrebarea mea ce alte argumente poate să ne aducă în lipsa martorilor (Stalin), Beria nu a putut  să dea niciun răspuns.

Este interesant că, mai târziu, Beria a recunoscut singur că pentru faptele sale merită să fie împuşcat.

După cum mă înţelesesem în prealabil cu Malenkov, el trebuia să propună destituirea lui din funcţia de preşedinte al Comitetului de Securitate, eliberarea din funcţia de membru al Prezidiului şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi să ordone ţinerea lui sub arest până la cercetarea cazului. Malenkov s-a fâstâcit, însă a reuşit să dea semnalul ca să intre militarii cărora le-a ordonat să-l aresteze pe Beria. În grupul militarilor l-am atras şi pe Jukov.

Cu o zi înainte, Beria mi-a dat telefon: Nikita Sergheevici treci pe la mine, vin şi Egor (Malenkov) şi am chemat şi arhitectul şi inginerul care se ocupă de construirea vilelor. Când am trecut pe acolo am elogiat locul unde este (sic!) prevăzută construcţia vilelelor şi planul de construcţie. Şi mi-a spus că trebuie să ne grăbim să începem construcţia.

Când am început cercetările în legătură cu activitatea lui Beria, am descoperit că acesta avea încă de la Stalin o listă cu elemente care săvârşiseră atentate şi care puteau să fie folosite în continuare. Unii dintre aceştia erau din Gruzia. Când i-am căutat în locurile respective, ei deja nu mai erau acolo: toţi veniseră la Moscova, fiind chemaţi de Beria. Probabil că ar fi urmat câte un “accident” de maşină şi noi toţi am fi fost înmormântaţi cu onoare (sic!).

(ANIC, Fond CC al PCR.Cancelarie, Dosar nr.30/1964, filele 27-31)