Autor: Călin Hentea.
Definiție. Se referă la o atitudine vădit ostilă față de minoritatea evreiască, ostilitate care de-a lungul istoriei s-a bazat pe diferite teme și s-a materializat în diferite forme, începând cu respingerea și marginalizarea evreilor și terminând cu exterminarea lor (Boudon, 1996, p. 19). În perioada comunistă, antisemitismului i-a fost atașat inavitabila componentă a luptei de clasă: „Atitudine, concepție, doctrină reacționară, rasistă, de ură contra evreilor, provocată de clasele exploatatoare cu scopul de a crea diversiune și a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare” (Dexonline.ro)
Istoric. Termenul de ”antisemitism” a apărut pe la 1870, fiind atribuit unui jurnalist german Wilhelm Marr (1819-1904) și este, potrivit lui Hannah Arendt, o expresie a ostilității față de evrei în epoca modernă generată de dificultățile economice, politice și sociale (Boudon, 1996, p. 19) după ce în Evul Mediu aceeași osilitate s-a numit ”anti-judaism” și a avut la bază motivații religioase. Antisemitismul s-a făcut simțit prin amploarea sa mai întâi în Franța de după înfrângerea de la Sedan din 1870 și căderea lui Napoleon al III-lea. Evreii au fost considerați culpabili de acel dezastru politico-militar în pamfletul Franța evreiască – La France juive, tipărit în serial de publicația anti-semită Le Petit Journal (ulterior și în La Croix), simultan fiind realizate și afișe privind ororile săvârșite de evrei (Thomson, 1999, p. 238). A urmat scandalul afacerii căpitanului evreu Alfred Dreyfus, izbucnit tot în Franța în anul 1894, urmat de celebra scrisoare publică a lui Emile Zola J’acuse, publicată în 1898 în L’Aurore. Antisemitismul a fost legat și de reacția generată de publicarea în 1896 de către jurnalistul evreu austriac Theodore Herzl a lucrării Statul evreu și de înființarea în 1897 a Organizației Sioniste Mondiale în scopul eliminării discriminărilor și persecuțiilor evreilor prin stabilirea unui stat al acestora în Palestina (sau Argentina) – idee-program devenită ulterior esența sionismului. În acest context, în anii 1897-1899 a izbucnit și scandalul lucrării Protocolul Înțelepților Sionului, un fals speculat în sensul dezvăluirii unui așa zis complot al evreilor pentru controlul întregii lumi, scriere care a făcut obiectul a numeroase argumentații și campanii de propagandă antisemită. În fine, antisemitismul a constituit o temă centrală a propagandei și politicii naziste, politică materializată din nefericire nu doar în acuze, marginalizări și respingeri, ci și într-o exterminare de masă – Holocaustul. Antisemitismul s-a făcut simțit și în Rusia țaristă pe timpul lui Nicolae al II-lea la sfârșitul secolului XIX, politică degenerată în așa numitele pogroame. În Rusia Sovietică, (după o perioadă de ascendență pronunțată a evreilor în structurile de conducere ale PCUS după 1917 – Leon Troțki, Grigori Zinoviev, Lazar Kaganovici, Lev Kamenev erau evrei), sub pretextul luptei împotriva cosmopolitismului Stalin a declanșat în noiembrie 1948 o nouă politică antisemită declanșată prin dizolvarea Comitetului Evreiesc Antifascist (Courtois, 2008, p. 260), concretizată prin numeroase arestări, procese și execuții a liderilor comuniști evrei nu numai în URSS, în țările comuniste satelite (cazul Ana Pauker în România, Rudolf Slansky în Cehoslovacia, Paul Merker în R.D.G.), culminând cu așa numitul ”complot al halatelor albe” dezvăluit de Pravda la 13 ianuarie 1953, afacere nesoldată cu victime doar datorită morții lui Stalin la 3 martie 1953. Cazul cuplului de spioni sovietici a secretelor atomice americane, evreii Ethel și Julius Rosenberg (condamnați și executați pe 19 iunie 1953 în SUA) a constituit un alt subiect cu puternice conotații antisemitice, intens exploatat propagandistic în condițiile Războiului Rece.
Conexiuni propagandistice. Recursul la tema evreului vinovat de toate cele ce nu mergeu bine la un moment dat într-o țară anume a fost o soluție propagandistică pe cât de facilă, pe atât de des folosită în diverse țări din Europa de la jumătatea secolului XIX încoace. Îndeosebi regimurile dictatoriale naziste și comuniste de la mijlocul secolului XX și-au permis aproape fără excepție să recurgă la o intensă propagandă antisemită pentru a putea justifica, argumenta sau masca orice problemă internă de ordin politic, economic sau social. Anti-semitismul este conectat îndeosebi în contextul conflictelor arabo-israeliene din Orientul Mijlociu cu anti-sionismul contemporan, pe care prim-ministrul Bejamin Netanyahu l-a echivalat cu retorica nazistă (Cole, 1998, p. 925). Contracararea propagandei anti-semite, ce reizbucnește din când în când din subconștientul public al civilizației iudeo-creștine, a fost și este posibilă doar prin decredibilizarea masivă a acuzelor și prejudecăților implantate de secole, printr-o emancipare culturală și comunicațională a societății și prin efectele unei vieții politice democrat-liberale. O anumită recrudescență a antisemitismului a fost semnalată și în Europa occidentală pe fondul ofensivei teroriste fundamentalist islamice (atacul asupra redacției Charlie Hebdo din ianuarie 2015).
*Bibliografia poate fi consultată la primul articol din serie („Dicționar politic: agitația”).