Autor: prof. univ. dr. Adrian Cioroianu.

A spune despre Eugeniu Carada – adică intelectualul, omul politic şi economistul cu acest nume – că este cel mai puţin cunoscut dintre ctitorii României moderne reprezintă deja o banalitate istoriografică. Puţine sunt rememorările moderne ale acestui personaj care să piardă din vedere acest detaliu. În cele ce urmează, analiza pe care o propun nu face decât să sugereze câteva dileme interpretative (rămase până azi sub zodia incertitudinii) pe care biografia acestui om ieşit din comun le suscită¹.

Născut, aşadar, la Craiova, în 29 noiembrie 1836, Eugeniu Carada este fiul familiei înstărite a serdarului Nicolae Carada şi a soţiei sale, Petruţa (fostă Slăvitescu) – şi ea de viţă veche, dintr-o familie boierească din părţile Vâlcei. Oltean în mod cert după mamă, Eugeniu Carada pare a moşteni şi ceva rădăcini balcanice (aromâne sau greceşti) ale familiei tatălui său – dar acest detaliu este considerat ca neverificabil de primii doi din cei trei biografi citaţi aici. Copil fiind, taina cititului i-ar fi fost dezlegată de un tânăr învăţător privat, angajat de părinţii săi, pe nume Gheorghe Chiţu – care ulterior avea să facă el însuşi o admirabilă carieră didactică în Craiova². Apoi, a mers elev la Colegiul Naţional din acelaşi oraş: prilej pentru a menţiona aici o ironie a istoriei: acest liceu avea să se numească, după moartea primului rege al României, Colegiul Naţional Carol I-ul – un nume care, cupă cum vom vedea, probabil că nu i-ar fi plăcut adultului Eugeniu Carada³.

După ce, în 1853, isprăveşte această etapă a educaţiei sale, Eugeniu Carada pleacă – asemeni majorităţii tinerilor români de condiţia sa – să continue studiile în Occident. În cazul lui Carada, destinaţia va fi Collège de France, din Paris. Va sta aici până în 1857, cu bune rezultate. Din activitatea ulterioară putem deduce că nu numai programul şcolii l-a absorbit pe tânărul Carada (alături de profesori precum Michel Chevalier, Edgar Quinet ş.a.) – ci şi pasiunile intelectuale şi politice din capitala Franţei, acea atmosferă de schimbare şi modernizare la care junele Carada nu putea rămâne imun.

Un post-paşoptist

Eugeniu Carada face parte din ceea ce putem numi, pentru secolul XIX românesc, generaţia post-paşoptistă. Cum era – s-ar zice – şi normal, el se înscrie de tânăr în mişcarea de idei asociată la ceea ce istoricii numesc “redeşteptare naţională”. O bună bucată de vreme făcând dese călătorii între Bucureşti şi Paris, Carada a devenit un fel de curier informal al cercurilor liberale româneşti către intelectualii francezi la care el îşi câştigase acces. Înflăcărat şi entuziast – în ciuda discreţiei sale, care s-a făcut simţită de timpuriu –, concomitent, el a scris cu patos poezii patriotice, a compus chiar şi muzică patriotică şi a scris librete cu mesaj naţional şi patriotic (unele s-au jucat pe scene din Craiova sau Bucureşti). Nimic nu lăsa să se întrevadă, în tinereţe, pe economistul sobru şi rece de mai târziu. Din acest motiv este des citată, în rememorările lui Carada, fraza rostită de Liviu Rebreanu în 1924, la dezvelirea statuii închinate lui Carada, din Bucureşti: “şi-a început viaţa cu versuri şi a sfârşit-o cu poezia cifrelor”.

Analizată la rece, poezia lui Carada este mai proprie versificaţiei patriotice de la mijlocul secolului al XIX-lea decât poemului de amplitudine sau de fineţe (reprezentat, bunăoară, de Eminescu). Mesajul poeziilor sale era, mai ales, unul naţional – vezi, de exemplu, “Pandurul cerşetor”, probabil una dintre cele cât de cât cunoscute azi – şi, în ciuda faptului că această producţie literară a rămas minoră în istoriile literaturii române, la ora apariţiei sale ea a avut un ecou lărgit, ajungând până în Transilvania habsburgică.

În 1857 începe cariera propriu-zis politică a lui Eugeniu Carada – fiind ales deputat al Consiliului oraşului Bucureşti. La scurtă vreme, deja proverbial pentru seriozitate şi dorinţă de implicare, ajunge secretar al adunării ad-hoc din Muntenia, cu sediul la Bucureşti. Este perioada în care-i cunoaşte pe cei cu care se va împrieteni strâns, nutrind (aproape) aceleaşi convingeri liberale: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti ş.a. Prin mijlocirea ultimului numit, Carada intră în 1859 în redacţia ziarului Românul – unde se va distinge vreme de aproape 12 ani, printr-o muncă înverşunată şi printr-o gazetărie mai cu seamă de idei şi mai puţin de metaforă. “Libertatea unui individ n-are alte margini decât libertatea altuia” – scria Carada într-un astfel de text al său şi nu ne rămâne, azi, la 150 de ani de la data publicării sale, decât să admirăm concizia şi justeţea acestei formule, perfect adevărate.

Aici, prin articolele din coloanele jurnalului Românul, el îşi câştigă mulţi admiratori – dar şi inamici politici redutabili, precum Mihai Eminescu. Desigur, privit retrospectiv se poate spune că simplul fapt de a-l avea drept adversar de condei pe Eminescu este o victorie în sine. Pe de altă parte, trebuie spus că, în ciuda enormului său talent şi a sincerităţii scrisului său – perfect consonant cu ideile sale –, Eminescu nu a fost confirmat de istorie în toate aprecierile sale din opera gazetărească. Ba chiar dimpotrivă: acea generaţie de liberali, atât de imperfectă în opinia lui Eminescu, ne-a lăsat totuşi moştenire statul modern român, cu relele şi (mai ales) bunele sale. Dintr-un anumit punct de vedere, Eminescu a făcut o adevărată fixaţie pe acest personaj numit Carada – insistând mai ales pe presupusa sa alogenitate. Ceea ce nu era nici exact, şi nici corect.

Existenţa din acei ani a lui Eugeniu Carada se împarte, aşadar, între un patos revoluţionar care-l pune deseori în situaţii primejdioase (vom vedea imediat în ce fel) şi o viaţă privată din care nu lipsesc surprizele. De exemplu, el a fost relativ aproape de a oficializa o căsătorie cu fiica lui C.A. Rosetti, Liby – de la “revoluţionarul” său nume primit la botez, anume Liberté. Dar, la un moment dat, logodna a fost ruptă şi mariajul nu s-a mai întemeiat. Din acest motiv, relaţiile lui Carada cu C.A. Rosetti se vor resimţi serios, amiciţia lor fiind serios zdruncinată. Să mai spunem că Eugeniu Carada a avut, în total, două logodne, dar nici o căsătorie.

În seara zilei de 22 ianuarie 1859, Eugeniu Carada ajunge pentru prima dată în arestul poliţiei – după ce, revenit în oraşul său natal şi prezent fiind la o reprezentaţie teatrală pe scena Teodorini din Craiova (actualul Teatru de Operetă din oraş?), sare pe scenă întrerupând spectacolul şi recită acolo un poem propriu, dedicat unirii românilor din Moldova şi Muntenia, pe care Carada o dorea mult. Din fericire pentru îndrăzneţul declamator, el va fi eliberat a doua zi – iar în zilele următoare unirea atât de preţuită de el se va şi produce, sub numele lui Alexandru Ioan Cuza.

Relaţiile lui Carada cu domnul Unirii au fost complexe şi, uneori, alambicate. E suficient să amintesc a doua arestare a junelui Carada, pe 28 septembrie 1859 – acuzat fiind de participare la un complot liberal împotriva domnitorului Cuza.

O primă dilemă: Carada şi asasinarea lui Barbu Catargiu

Chiar şi astăzi, această întrebare are parte mai curând de ipoteze decât de răspunsuri: cât de implicat a fost Eugeniu Carada în asasinarea premierului Barbu Catargiu, petrecută pe 8/20 iunie 1862, pe când acesta tocmai părăsise Adunarea Deputaţilor şi trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei? Cert este că Eugeniu Carada ieşise din Cameră înaintea premierului, împreună cu un coleg. Chiar dacă este evident că uciderea lui Catargiu a fost rezultatul unui complot bine pregătit, totuşi implicarea lui Carada nu poate fi dovedită prin nimic. Considerat un personaj turbulent şi cunoscută fiind adversitatea sa politică faţă de conservatorul Catargi, Carada a fost atunci considerat “autor moral” – şi din acest motiv a şi fost arestat, pentru nici două săptămâni, eliberat fiind apoi, în lipsă de probe incriminatoare. Ca să se sustragă acestei atmosfere de suspiciune în jurul numelui său – şi ca un ultim răgaz înaintea căsătoriei pe care o plănuise cu fiica lui Rosetti –, Carada pleacă din nou, în 1863, la Paris. Tocmai atunci, când coaliţia anti-cuzistă, atât de apreciată de Carada, începea să se sedimenteze!

În legătură cu sejurul său (de atâtea ori repetat) la Paris, profesorul Ion Bulei pune întrebarea dacă Eugeniu Carada era oare membru al vreunei societăţi masonice⁴. Este cu totul probabil. Redacţiile revistelor pe care le frecventează la Paris – L’homme libre, Le Siècle, La Semaine financière etc. –, persoanele la care ajunge la Paris sau Londra (de la Victor Hugo la Giuseppe Mazzini sau revoluţionarul ceh Rieger) susţin ideea unor conexiuni masonice. Trebuie adăugat, de altfel, că acestea erau aproape banale la generaţia despre care vorbim aici – foarte mulţi dintre tinerii plecaţi la studii fiind iniţiaţi în străinătate, în spiritul acelui timp. A fost această foarte probabilă apartenenţă masonică legată de participarea sa morală sau efectivă în asasinarea lui Catargiu? Cred că această idee este mai curând o simplă forţare o adevărului – decurgând din inepuizabila “teorie a conspiraţiei” – decât o ipoteză de lucru serioasă.

Ajuns, în 1866, ajutor de primar al Bucureştiului, Eugeniu Carada era prins în reţelele politice autohtone ce-şi fixaseră drept scop aducerea unui principe străin la Bucureşti. Dezamăgit de Al.I. Cuza, Carada este o piesă importantă – deşi mai puţin cunoscută – în acest angrenaj. Cum se va vedea, ulterior el va regreta acest lucru – şi nu dintr-un regret faţă de Cuza, ci dintr-o repede descoperită inapetenţă a lui faţă de persoana domnitorului (ulterior regelui, din 1881) Carol I-ul.

Pentru completarea tabloului cronologic, voi mai spune că Eugeniu Carada a fost în două rânduri ales deputat (între 1866 şi 1872), dar experienţa parlamentară nu-l încântă peste măsură. El a fost mai curând un om al biroului, al cabinetului, decât unul al tribunei – pe care, dealtfel, nu o prea agrea, iar dezbaterile din Cameră, unele spumoase, i se păreau cronofage şi futile.

Nu putem trece cu vederea un proiect în care Eugeniu Carada s-a implicat cu devoţiune şi încredere: alături de C.A. Rosetti şi nu foarte mulţi alţii, el a pregătit adaptarea pentru uzul statului român a Constituţiei belgiene din 1831 – şi, astfel, Carada este unul dintre puţinele nume de la temelia primei Constituţii moderne a României, cea din 1866.

A doua dilemă: Carada şi domnitorul/regele Carol I-ul

De ce şi, mai ales, de când a devenit Eugeniu Carada un adversar al domnitorului Carol I-ul? Acest detaliu al biografiei sale este unul dintre cele mai intrigante. Un om atât de serios şi de devotat ţării (precum Carada) să ajungă într-o asemenea adversitate cu un alt om foarte serios şi în mod sincer devotat ţării sale de adopţie precum Carol I-ul – iată un fragment de istorie modernă care pare încă paradoxal.

În opinia unor istorici, această stare de lucruri între cei doi ar fi plecat din convingerile republicane ale lui Carada, niciodată reprimate. Aşa să fie, oare? Personal, cred că explicaţia este alta. Carada nu a fost atât republican cât a fost, mai ales, francofil. Studiile sale de la Paris, tinereţea îmbogăţită de atmosfera intelectuală a Franţei şi pe marile bulevarde ale Oraşului luminilor l-au predispus în mod natural la francofilie – şi de aici rezervele sale faţă de acel domn din familie germană care ajunsese pe tronul românesc şi care debutase, la drept vorbind, relativ modest în opera sa administrativă.

Mai mult: războiul franco-prusac din 1870 a fost un cadru foarte potrivit pentru toţi adversarii din România ai lui Carol I (majoritatea din tabăra radicalilor liberali). Istoria nu poate fi (re)scrisă după o logică eminamente contrafactuală – dar, cu toate acestea, personal sunt convins că marele noroc al domnitorului Carol I-ul (şi, din acest punct de vedere, implicit norocul României) a fost că Prusia, şi nu Franţa, a învins în acel război. Nu are rost să insistăm cu o contrafactuală analiză geopolitică. Dar cel puţin este foarte posibil ca, în cazul unei victorii a Franţei, domnitorul Carol să fi fost obligat să abdice şi să părăsească Bucureştiul, iar încercarea de a găsi un alt domn ar fi luat-o de la capăt, ca în 1866. România ar fi pierdut, pe lângă timp, şi un rege care ulterior a devenit o pildă vie a dăruirii dezinteresate şi altruiste faţă de ţară.

Este cu totul credibil că Eugeniu Carada a mizat pe victoria Franţei în acel conflict. Această francofilie – şi nu republicanismul său – cred că a stat la originea participării lui Carada în complotul rămas în istorie drept “republica de la Ploieşti”, din august 1870. Ca de obicei, Carada a fost un adevărat factotum (asigura legătura între iniţiaţi, strângea arme, înfiinţa depozite etc.) al complotului ce urma să izbucnească simultan în şapte oraşe ale ţării – şi până la urmă a izbucnit doar la Ploieşti, spre marele amuzament al lui I.L. Caragiale şi al atâtor altora.

În urma acestui episod, relaţiile lui Carada cu domnitorul ţării au urmat o evoluţie mai curând bizară. Pe de o parte – cum se va vedea – probabil Carada va păstra un sentiment de vină în raport cu domnitorul, dar şi o lipsă de simpatie manifestă. Pe de altă parte, Carol I-ul n-a fost deloc ranchiunos (nici cu alţi adversari ai săi şi nici cu E. Carada) şi e foarte posibil să-l fi apreciat, de la distanţă, pe încăpăţânatul liberal care-i dorise răsturnarea. Judecându-le reacţiile, pare că, până la final, regele Carol I-ul l-a înţeles pe Carada mai bine decât a făcut-o Carada cu regele ţării.

Există mai multe mărturii despre maniera uneori copilărească în care, de-a lungul vieţii sale – mai ales după înfiinţarea Băncii Naţionale a României – Carada îl evita la propriu pe regele Carol, neagreând nicio întâlnire cu acesta. Există legenda potrivit căreia Eugeniu Carada evita chiar să meargă şi pe Calea Victoriei, pentru a nu trece prin faţa regelui (adică a Palatului regal). Şi totuşi, ironia istoriei a primat încă o dată: în cele din urmă, putem spune că regele Carol s-a răzbunat. După ce Carada a murit (pe 12 februarie 1910), în drum spre garnitura de tren care urma să-i ducă rămăşiţele la Craiova, cortegiul funerar al defunctului a ocolit pe Calea Victoriei, iar la Palatul regal steagurile erau marcate cu doliu. După unele asemenea legende, însuşi regele ar fi fost în spatele unei draperii, privind corteagiul şi luându-şi adio de la mai vechiul său adversar.

A treia dilemă: Carada şi Banca Naţională

În anii ’70 ai secolului al XIX-lea, Eugeniu Carada a fost cu deosebire activ. Cum spuneam, fără să uite vreun moment vechea inamiciţie cu domnitorul Carol, Carada s-a implicat alături de prietenul său Ion C. Brătianu în marile proiecte naţionale ale epocii. La alegerile din 1876, Carada a refuzat să mai candideze pe lista liberală pentru Parlament, deşi partidul l-ar fi dorit acolo. La izbucnirea Războiului independenţei, în 1877, Carada a găsit un nou prilej pentru manifestarea spiritului său administrativ: ca mare susţinător al ideii independenţei, cum era, el a stat alături de Brătianu de-a lungul întregii campanii, asumându-şi sarcina logistică a războiului. Ca dovadă a cât de dragă i-a fost independenţa ţării şi cât de mândru va fi pentru că a fost unul dintre cei care au lucrat pentru aceasta, rămâne un fapt că singura medalie pe care Eugeniu Carada a acceptat-o vreodată – el, care refuza constant astfel de semne ale vanităţii – a fost Crucea Trecerii Dunării, care-i va fi reprodusă şi pe monumentul funerar din cavoul familiei, de la Craiova. Totodată, trebuie spus că pentru Carada independenţa României a rămas inseparabilă de ideea succesului administraţiei româneşti în Dobrogea. Peste mai bine de un deceniu, director al Băncii Naţionale fiind, Carada s-a implicat direct în negocierea şi în materializarea acelui proiect ambiţios care a fost podul metalic de la Cernavodă al inginerului Anghel Saligny (a cărui piatră de temelie s-a pus în octombrie 1890).

Şi astfel ajungem la unul dintre cele mai importante capitole ale vieţii lui Carada: rolul său, determinant, în înfiinţarea unei bănci naţionale a statului român.

După ce a comparat, cu mintea sa analitică, statutul şi activitatea mai multor bănci de stat europene şi după ce a obţinut susţinerea premierului Ion Brătianu în acest sens (şi, evident, acordul lui Carol I-ul), Eugeniu Carada s-a implicat în ceea ce va rămâne, poate, proiectul exponenţial al întregii sale cariere: înfiinţarea Băncii Naţionale a României, “bancă de scont şi circulaţiune”, cu un capital de 30 de milioane de lei. BNR a fost organizată iniţial ca societate anonimă, cu participarea statului român – care deţinea o treime din acţiuni (iar două treimi erau la acţionari privaţi) – şi avea dreptul exclusiv de a bate monedă pe teritoriul ţării.

Deşi rolul său în înfiinţarea BNR a fost determinant, Eugeniu Carada nu va fi niciodată guvernator al Băncii – mulţumindu-se cu funcţia de director, chiar dacă atribuţiile, influenţa şi puterea sa în cadrul instituţiei depăşeau cu mult acest nivel. De ce n-a dorit Carada funcţia de guvernator, pe care Ion Brătianu i-ar fi acordat-o oricând? Oricât ar părea de incredibil, această (altă) dilemă a carierei lui Carada ar putea avea o explicaţie ce denotă perfecta sa consecvenţă: dacă ar fi acceptat postul de guvernator, actul de numire ar fi trebuit semnat de … domnitorul Carol I-ul. Iar Carada, pur şi simplu, pare a nu fi dorit acest lucru. Încăpăţânare sau fixaţie, oricum am numi-o, această consecvenţă l-a însoţit până la capăt. Oricum, să reţinem o afirmaţie a lui Carada legată de crizele financiare: “Sursa crizelor nu este în lipsa resurselor, ci în lipsa unei economisiri responsabile din partea statului. Deficitul se acoperă prin operaţiuni inteligente”. Sunt cuvinte care mi se par actuale şi azi, când “criză” este din nou un cuvânt-cheie al primelor pagini ale ziarelor peste tot în lume.

Din poziţia sa de director – şi mentor – al Băncii Naţionale, Carada a gestionat proiecte ştiute sau mai puţin ştiute ale statului român. Pe lângă Podul de la Cernavodă, de care aminteam, Carada a întreţinut adevărate poduri informale cu românii din Transilvania, ai căror lideri politici şi intelectuali sau jurnalişti au fost ajutaţi, materialiceşte, la nevoie. “(…) Când oamenii conducători ai ţării libere nu puteau sau nu îndrăzneau să facă nimic pentru noi, el [Carada] plătea amenzile tribunalelor ungureşti care ţinteau să ne înăbuşe ziarele, subvenţiona publicaţiile noastre, ne ajuta să susţinem şcolile şi să clădim biserici” – va spune Liviu Rebreanu la dezvelirea statuii lui Carada, în 17 februarie 1924.

Un om şi o epocă

În fine, se cuvine menţionat rolul lui Carada în organizarea şi conturarea identitară a Partidului Naţional Liberal. Prietenia lui cu Ion Brătianu n-a fost decât un episod al acestei poveşti. După moartea acestuia, Carada va rămâne alături de Ion I. C. (Ionel) Brătianu, căruia îi va fi un fel de mentor, cu care va călători în câteva rânduri la Paris şi pe care-l va consilia informal, ori de câte ori situaţia o va cere. Dealtfel, credibilitatea şi respectul de care Carada se bucura în casa Brătienilor au fost neştirbite. În septembrie 1906, Eugeniu Carada a fost cel care a aranjat întâlnirea de taină dintre Miron Cristea (viitorul Patriarh) şi Ionel Brătianu, la vila de la Florica, la mormântul lui Ion C. Brătianu, în care cei doi au pus bazele viitorului lor parteneriat din deceniile următoare (şi au jurat că vor rămâne credincioşi “idealului naţional”).

La capătul acestei rememorări voi spune că factura deloc ordinară a personajului Eugeniu Carada este exemplară pentru o epocă pe care românii de azi o cunosc din ce în ce mai puţin: adică acele decenii de la finalul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului trecut. Noi trăim încă, azi, în admiraţia şi sub mitologia perioadei interbelice – anii ’20 şi ’30 ai secolului XX, atât de plini în performanţe şi figuri ilustre. Totuşi, eu cred că acele decenii de-a dreptul spectaculoase de la cumpăna veacurilor XIX şi XX (în linii mari, de la Războiul de independenţă la Primul Război Mondial) au fost încă şi mai interesante şi cu mult mai importante pentru ceea ce numim statul modern român. Ar fi păcat să percepem acea lume numai prin intermediul teatrului sau schiţelor caragialiene. România acelei epoci – dincolo de toate scandalurile politice, care nu au lipsit, dincolo de antipatiile sau complicităţile interpersonale etc. – cunoştea un simţ al datoriei şi un fel de-a se dărui interesului public cu mult dincolo de ceea ce numim, banal, patriotism.

Iar Eugeniu Carada – omul care a muncit mai mult decât toţi şi care s-a mulţumit cu mai puţin decât alţii –, chiar dacă rămâne un personaj excepţional şi aproape fără corespondent, este cu totul reprezentativ pentru acea Românie tânără, care se năştea ca stat şi-şi reclama suveranitatea.

NOTE. 1. Textul de faţă uzează reperele biografice oferite de cele trei biografii ale lui Eugeniu Carada – publicate de M. Theodorian-Carada (în 1922; autorul era nepot după soră al personajului care ne interesează aici), Mihail G. Romaşcanu (în 1937) şi Constant Răutu (în 1944) – pe care Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român au avut buna idee de a le reuni şi retipări recent,  într-un singur volum, cu prilejul aniversării a 130 de ani de la înfiinţarea BNR. 2. Apreciatul liceu economic ce funcţiona odinioară în clădirea veche a Facultăţii de Medicină craiovene de azi s-a numit, în perioada interbelică, Gheorghe Chiţu. 3. Şi o altă ironie a istoriei: ca toate şcolile sau liceele ce purtau numele regelui Carol I-ul, după instaurarea regimului comunist în ţară şi acest colegiu a primit numele Nicolae Bălcescu; după 1990, s-a revenit la numele legat de fostul rege Carol I-ul. 4. Ion Bulei, “Eugeniu Carada – o legendă vie”, în Eugeniu Carada (1836-1910), Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2010, p. 11.