Autor: prof. Corneliu Şenchea
Figura tânărului conte de Lavagna, Gian Luigi Fiesco, omul care a încercat, în anul de graţie 1547, la Genova, să înlăture de la putere familia Doria şi să redea familiei sale apusa supremaţie politică, s-a bucurat de această notorietate de conspirator perfect, datorită biografiei întocmite de cardinalul de Retz, în secolul al XVII-lea şi datorită dramei lui Fr. Schiller, „Conjuraţia lui Fiesco”. Dincolo de respectul acordat de Retz cronologiei faptelor, de fidelitatea faţă de modelul italian al biografiei sale – Mascardi – contemporanii, inclusiv cardinalii Richelieu şi Mazarin, au văzut în această carte un manual al conspiraţiei şi manifestarea unui „spirit primejdios”, ceea ce avea să dovedească Retz, în anii Frondelor. Drama lui Schiller, excelent construită, respectă în mare măsură firul narativ al întâmplării, „complicând” (în sensul bun al cuvântului) intriga cu pasiunea prefăcută a eroului pentru contesa Iulia Imperiali, transformându-l pe Fiesco într-un as al disimulării, al camuflajului, ceea ce îl apropie de alte personaje istorice şi literare ca Hamlet şi Lorenzaccio.
Genova familiei Doria – un model de oligarhie mascată
Conjuraţia lui Fiesco s-a înscris în galeria ultimelor manifestări de rezistenţă italiană din prima jumătate a secolului al XVI-lea în faţa autorităţii coroanei spaniole şi a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, reprezentate prin persoana împăratului Carol Quintul. Exponent al ideii de „monarhie universală”, încurajată de secretarul său piemontez Mercurino Gattinara, Carol Quintul s-a lovit, în pretenţiile lui de suveranitate asupra Peninsulei Italice, de rezistenţa Romei şi a Florenţei, supuse succesiv unor eroice şi istovitoare asedii, ca şi de cea a Sienei şi a micii republici Montalcino.
Spre deosebire de surorile sale, Genova a reuşit să-şi păstreze o relativă independenţă, graţie politicii abile a amiralului Andrea Doria, duce de Tursi şi principe de Melfi. Ca orice prinţ italian, obligat, în contextul „războaielor italiene” între Franţa şi Spania, să se alieze cu una sau alta dintre părţi, a optat la început pentru Franţa lui Francisc I. Nepot al lui Niccoló Doria, comandantul gărzii papei Inocenţiu al VIII-lea, Andrea îşi făcuse o temeinică ucenicie războinică în serviciul familiei Montefeltro din Urbino, a regilor Neapolelui din Casa de Aragon, ca şi a nefericitului duce de Milano din familia Sforza, Lodovico il Moro (Maurul). A dovedit cu vârf şi îndesat cele învăţate la marile curţi princiare, eliberând portul Genova de forţele hispano-imperiale, în 1527, în alianţă cu Franţa. Dar, nemulţumit de refuzul regelui de a restitui Genovei portul Savona, veche posesiune a republicii, cât şi de pretenţia lui Francisc I de a ocupa militar republica, în vederea anexării, a „dezertat” în cele din urmă în tabăra lui Carol Quintul. Revolta lui Doria nu ţinea doar de aspectul patriotic, ci şi de cel personal. Francisc I refuzase să-i plătească suma de 25 000 de scuzi, datorată răscumpărării unui important general imperial, Philibert de Chalons, prinţ de Orania, luat prizonier de amiralul genovez. De aici până la ostilitatea făţişă nu mai era decât un pas.
Andrea Doria a efectuat un adevărat tur de forţă, recucerind Savona, din mâinile guvernatorului francez Morette şi alungându-l pe generalul lui Francisc I, Teodore Trivulzio, din Genova, până în anul 1528. Odată ajuns stăpânul incontestabil al Genovei, dogele Andrea Doria şi-a consolidat prestigiul, reducând la tăcere cele două familii rivale Fregosso şi Adorno, care îşi disputau puterea asupra oraşului încă din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Nu decimându-le, aşa cum procedase Cesare Borgia la Roma cu Orsini şi Colonna, ci reconciliindu-le, prin încurajarea căsătoriilor între membrii lor. Amiralul obţinuse recunoaşterea autonomiei politice şi militare a Genovei, fapt care îi asigura oraşului o poziţie privilegiată, între celelalte state italiene controlate de Habsburgi.
Acordarea de către senatorii genovezi a funcţiei de doge pe viaţă s-a izbit de refuzul său, nu însă şi titlul de „Părinte şi Restaurator al Patriei”, însoţit de ridicarea unei statui comemorative. În aceste condiţii, Doria nu se deosebea prea mult de Augustus şi de ceilalţi împăraţi romani, glorificaţi prin monumente încă din timpul vieţii. Ziua intrării sale în portul Genova avea să fie înscrisă în registrele publice ca „zi fericită”, urmând a fi celebrată în fiecare an. Mai mult, familia sa urma a fi scutită de impozite, chiar şi de contribuţiile de război ori pentru alte lucrări publice.
Giannetino şi Gian Luigi
Oraş al unei aristocraţii financiare, îmbogăţite în urma unei fructuoase activităţi comerciale în ţinuturile iberice, la Sevilla, Medina del Campo, Valladolid şi chiar la Lisabona, republica Genova a suferit sub guvernarea lui Andrea Doria o importantă reformă instituţională. Clanurile Fregosso şi Adorno, deşi cruţate, au fost excluse de la exerciţiul puterii politice, prin ştergerea numelor lor din registrele şi actele publice „ca fiind vătămătoare Republicii.” La propunerea amiralului, noua formă de guvernământ urma să depindă de un Consiliu de 400 de senatori învestiţi cu putere suverană şi cu aceea de a alege un doge, opt guvernatori şi alţi magistraţi ale căror mandate urmau a fi limitate la doi ani, pentru a se evita excesul de autoritate. Odată cu abrogarea vechilor legi care excluseseră nobilimea de la guvernare, 28 dintre cele mai vechi şi mai influente familii nobiliare au intrat în componenţa noului Consiliu. Nu ştim dacă Andrea Doria intenţiona cu adevărat să pună bazele unei dinastii. Dar numirea nepotului său, Giannetino Doria, în fruntea armatelor Republicii şi a flotei de galere care făcea faima Genovei, ca şi agresivitatea acestuia faţă de familiile care ar fi eclipsat gloria dogelui, au trezit suspiciuni în sufletul unui tânăr aristocrat. Tânărul despre care va fi vorba vedea cu îngrijorare profilându-se spectrul unei viitoare tiranii. Şi nu era singurul. Genova, deşi autonomă, se recunocuse „vasala” Spaniei lui Carol Quintul. Doria se servea deja de un ilustru general spaniol, don Alfonso d’Avalos, marchiz del Vasto şi găzduia la Curtea lui un ambasador al lui Carol Quintul în persoana lui don Gomez Suares de Figueroa.
Cel care năzuia să doboare regimul oligarhic patronat de Doria era Gian-Luigi Fiesco, conte de Lavagna, destinat să pună serios în cumpănă soarta casei domnitoare. Rod al căsătoriei lui Sinibaldo Fieschi cu Maria della Rovere, micul Gian-Luigi a rămas orfan de tată la vârsta de numai 10 ani, şi, în calitate de il primogenito (primul născut), moştenise o avere uriaşă plus importante posesiuni. Stăpânea, ca feude ale familiei, riviera Levantului şi un teritoriu cuprins între valea Pocevere şi Moneglia. Între proprietăţile sale intra şi oraşul toscan Pontremoli, important nod de drumuri care asigura legătura între importante oraşe italice. Ducele Florenţei, Cosimo I de’ Medici, viitorul Mare Duce al Toscanei, râvnea la acest oraş, fără de care unificarea Toscanei nu putea fi desăvârşită. Cu o asemenea moştenire, Gian-Luigi Fiesco putea aspira la cele mai înalte demnităţi, dacă norocul nu i-ar fi fost umbrit de invidia şi atitudinea duşmănoasă a lui Giannetino Doria.
Ambiţiile sale erau întreţinute şi de mama sa, Maria della Rovere, descendenta unei familii care dăduse Romei doi papi. Unul dintre ei era vestitul pontif războinic şi patriot Iuliu al II-lea, care strigase, în armură, pe cal: „Afară cu barbarii din Italia!” Barbarii erau francezii şi spaniolii. Era firesc ca fiul ei să urmeze tradiţia familiei.
Veselia şi frivolitatea – două stratageme inspirate
Drama lui Schiller, Conjuraţia lui Fiesco, se deschide cu un bal-mascat în palatul contelui la care este invitat şi rivalul său, Giannetino Doria. Pentru a-şi ascunde intenţiile, Fiesco se preface a curta pe sora lui Giannetino, contesa Iulia Imperiali, cu preţul unor grele suferinţe pricinuite soţiei sale, Leonora, şi al unei provocări la duel din partea unui fost pretendent la mâna acesteia, tânărul Scipione Borgognino. Acesta se arătase indignat de purtarea infamă a fostului său rival (în faţa căruia cedase, mânat de respectul ce i-l purta). După bal, însă, nu spada lui Borgognino avea s-o înfrunte Fiesco, ci pumnalul maurului Muley Hassan, ucigaşul plătit de Giannetino, pe care Fiesco, dezarmându-l, îl transformă într-un agent şi spion personal.
Sub masca flirtului, sub înfăţişarea unui curtezan, Fiesco îşi ţese cu răbdare pânza în care avea să-i prindă pe Dorii, în pofida unei admiraţii sincere faţă de bătrânul doge şi amiral Andrea. Reuşeşte astfel să adoarmă suspiciunile lui Andrea Doria. Nu şi pe cele ale lui Giannetino. Ştim acestea din piesa lui Schiller. Dar ce ne spune istoria?
Retz şi Mascardi ne informează că Giannetino plănuia, după moartea dogelui, lichidarea întregii familii Fiesco, prin cel mai intrigant confident, procuratorul Lomellino, şi prin cel mai destoinic ofiţer al său, Sebastian Lercaro (deopotrivă personaje ale dramei). Înştiinţat cu privire la aceste uneltiri, Fiesco nu a pierdut timpul. A iniţiat tratative secrete cu Franţa, folosindu-l ca intermediar pe Cesare Fregosso, vlăstarul unei familii rivale neamului său. Ştia la ce se putea aştepta. Temerile i-au fost confirmate. Marchizul del Vasto, probabil în urma unei descinderi acasă la Fregosso, a intrat în posesia unor memorii adresate lui Francisc I, prin care suveranul francez era încredinţat de fidelitatea familiei Fiesco. Dar Andrea Doria, în ciuda avertismentelor altui general aflat în slujba Spaniei, Ferrante Gonzaga, nu a dat crezare scrisorilor, considerându-le drept o provocare orchestrată de eternii duşmani ai lui Fiesco. Contele nu s-a mulţumit cu atât. I-a făcut el însuşi o vizită dogelui, surprinzându-l în toiul unei discuţii cu ambasadorul spaniol Figueroa. El şi-a permis să glumească pe tema zvonurilor care circulau pe seama lui, convingându-l pe doge de „lipsa de temei” a acestora.
Şi, în timp ce Doria dormea liniştit, Fiesco prezida la el acasă întruniri ale nobililor republicani printre care se numărau, în afară de Borgognino, vechiul său rival în dragoste, după Schiller (dar partizan sincer şi devotat), alţi conjuraţi ca Verrina, Rafael Sacco, Vincente Calcagno de Varese sau Tommaso Assereto. Mai mult, primea asigurări de sprijin din partea papei Paul al III-lea, a nepotului acestuia, Pier Luigi Farnese, duce de Parma şi Piacenza (ostil intereselor lui Carol Quintul în Italia), a cardinalului Agostino Trivulzio şi din partea exilatului florentin Piero Strozzi, acum general în armata franceză.
O intrigă amoroasă
Pentru a spori conflictul, Schiller introduce intriga cu sora lui Giannetino. Iulia se îndrăgosteşte însă sincer de Fiesco şi plănuieşte să se descotorosească de soţia acestuia, prin intermediul aceluiaşi maur. Ea nu ştie că Muley Hassan era, de fapt, agentul contelui şi, în felul acesta, planul ei criminal este dezvăluit.
„Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece!”, rosteşte Muley Hassan fraza devenită clasică, în momentul în care Fiesco îl apără de spadele conjuraţilor, care îl ştiau drept omul lui Doria, şi îl eliberează. Urmează scena tensionată a unei duble demascări, care are drept cadru palatul lui Fiesco. Acolo, o invitase contele pe Iulia, împreună cu nobilii conspiratori, pentru a asista la reprezentaţia teatrală oferită de o trupă de actori din Florenţa. În faţa soţiei sale, contele leapădă masca de uşuratic şi o acuză pe asasina contesă, confruntând-o cu Leonora. Urmează împăcarea cu mult-încercata Leonora, în care Fiesco obţine iertarea acesteia. Puterea absolută asupra Republicii urmează a compensa suferinţa pricinuită bietei femei, iar contele îi dezvăluie fără rezerve Leonorei planul său: abandonarea idealurilor republicane şi subordonarea întregii conspiraţii ţelului său personal – dorinţa de putere absolută.
Schiller a creat, de fapt, o dramă a mereu-schimbătorului suflet omenesc, a caracterului proteic al acestuia, şi… fără a-l idealiza pe eroul său… i-a rezervat o pedeapsă pe măsură, menită a-l lovi chiar în momentul triumfului său.
Realitatea este diferită
În privinţa faptului istoric, lucrurile stau cu totul altfel. Departe de a cunoaşte intenţiile soţului ei, Leonora, despre care Mascardi şi Retz ne informează că făcea parte din nobila familie Cybo, a marchizilor de Massa, se arată îngrijorată de misterul care învăluie întâlnirile ultrasecrete din casa bărbatului ei, cerându-i o lămurire. Demnă urmaşă a Portiei, soţia lui Marcus Brutus (ucigaşul lui Iulius Caesar), Leonora îndurase, din dragoste pentru soţul ei, ostilitatea mamei-soacre, iar acum se arăta gata să împartă cu el primejdia, doar bănuită deocamdată. Ea nu s-a rănit cu pumnalul, asemeni eroicei matroane romane, pentru a-l forţa pe conte să-i facă mărturisiri, dar discursul ei, pronunţat în genunchi, înainte ca Fiesco să lanseze semnalul loviturii de stat, merită reprodus (după aceiaşi Mascardi şi Retz):
„- Ce ai de gând să faci? Ce vor să însemne aceste pregătiri şi toată adunarea asta de oameni înarmaţi? Ai duşmani care râvnesc să te omoare? De ce faci din asta o taină? N-am oare interesul să te apăr, ori te îndoieşti de fidelitatea mea? Dacă n-am destulă putere să te apăr, am destul curaj ca să mor împreună cu domnia ta şi să mă aşez în faţa loviturii ce ţi-ar fi destinată!”
Fiesco încearcă să o lămurească asupra unei capcane întinse de Giannetino, dar Leonora, continuându-şi stăruinţele, leşină, ceea ce-l determină pe şeful conspiraţiei să o încredinţeze mamei sale şi fostului său preceptor, Paolo Pansa. După care se înarmează şi se grăbeşte să preia conducerea întregii operaţiuni. Pentru a risipi orice urmă de şovăială, Fiesco invocase în faţa conjuraţilor existenţa unor scrisori pe care ar fi pus mâna, adresate de Carol Quintul lui Andrea Doria, prin care îl îmboldea pe amiral să accepte suveranitatea imperială asupra Republicii. Nu trebuia pierdut timp, deoarece trupele spaniole, sub comanda marchizului del Vasto, erau deja în drum spre Genova.
În drama sa, Schiller respectă în punctele ei esenţiale scena. Leonora caută să-l determine pe Fiesco să renunţe la planul său, dar o lovitură de tun anunţă momentul fatidic. Conjuraţii îşi fac apariţia şi îi înmânează contelui spada, în momentul în care Leonora leşină. Susţinută de nobilii republicani, îşi revine, moment în care Fiesco observă şi îndeamnă în acelaşi timp: „Deschide ochii! Iată! Veniţi acum să-i închidem pe-ai Doriilor!”
„O înfrângere în victorie”
Titlul cărţii ziaristei Nicoleta Franck despre felul în care România a devenit stat comunist sau Republică Populară şi despre destinul nedrept al regelui Mihai s-ar potrivi la fel de bine deznodământului conjuraţiei lui Fiesco. Fiindcă ceea ce a urmat a fost cu adevărat „o înfrângere în victorie”.
Vom continua cu derularea faptelor aşa cum ne sunt ele înfăţişate de istorie. Lui Giannetino i-au scăpat pregătirile organizate de Fiesco, în vederea loviturii de stat. Mai mult, atunci când un ofiţer corsican din garda dogelui i-a semnalat lui Giannetino prezenţa în port a unei galere a contelui, înarmată, plus o rumoare suspectă în palatul familiei Fiesco, nepotul dogelui nu s-a arătat prea îngrijorat. Fusese înştiinţat de Gian-Luigi cu privire la plecarea unui vas în acea noapte. Iar cât priveşte vânzoleala din incinta palatului, petrecerile zgomotoase care aveau loc acolo nu mai erau un secret pentru nimeni.
În aceste condiţii, atacul prevăzut pentru acea noapte nu putea da greş. În drama lui Schiller, Fiesco se îndoieşte o clipă de justeţea acţiunii lui, împins de respectul şi veneraţia faţă de bătrânul doge şi amiral: „Ar trebui oare să-l dobor, când nu ştiu dacă-l voi putea egala?” se întreabă contele, mânat în această şovăială şi de generozitatea lui Andrea care, prin trădarea aceluiaşi maur Muley Hassan, descoperise conjuraţia, dar se ferise să ia măsuri, îndatorându-l pe Fiesco. La rândul lui, contele îl avertizează mai întâi pe doge, apoi dă semnalul atacului.
Conform informaţiilor furnizate de cele două izvoare (cel italian şi cel francez) conjuraţii au reuşit să pună fără prea mare greutate stăpânire pe cele mai importante puncte ale oraşului. Atacul surpriză îşi făcuse efectul! Poarta San Tommaso şi Poarta Darsena sunt ocupate, iar trupele familiei Doria sunt puse repede în derută. Sebastian Lercaro, ofiţerul însărcinat anterior cu lichidarea familiei Fiesco, a căzut alături de fratele său, apărând aceste puncte, în timp ce Giannetino, ieşind din palat, însoţit de un paj, pentru a conduce apărarea, este recunoscut de conjuraţi şi ucis pe loc. În drama lui Schiller, cel care îl pedepseşte printr-un duel la lumina torţelor este Scipione Borgognino pe a cărui logodnică, Berta, fiica lui Verrina, o necinstise nepotul dogelui.
Singur, Andrea Doria reuşi să scape în acea noapte de groază, refugiindu-se călare într-un castel aflat la cincisprezece mile de Genova. Fiesco era stăpânul oraşului. Dar jocul hazardului nărui într-o clipă toate roadele strădaniei lui şi a acoliţilor săi. Circulând din loc în loc, pentru a împărţi ordine şi pentru a se asigura de reuşita deplină a întreprinderii, contele s-a îndreptat spre port, unde, dând să pătrundă pe puntea unei galere, a alunecat pe scândura umedă şi, căzând în apă, s-a înecat, fiind tras la fund de greutatea armurii şi a armelor pe care le purta. Altfel, e greu de crezut că un fiu al vestitei Republici maritime Genova nu ştia să înoate.
Varianta „Schiller”
Schiller nu s-a mulţumit însă cu acest sfârşit stupid. În drama sa, contele cucereşte oraşul, fără a şti că Giannetino fusese deja răpus de spada lui Borgognino. El îl caută pe nepotul dogelui, mânat de ura sa şi, întâlnind o siluetă drapată în pelerina roşie şi pălăria tânărului Doria, o ucide sub lovituri de spadă. Surpriza este copleşitoare. Sub veşmântul lui Giannetino, Fiesco o descoperă pe însăşi soţia sa, Leonora, care, martoră la uciderea nepotului lui Andrea, se travestise, urmându-l pas cu pas pe Fiesco, pentru a-l ocroti. Luată drept Giannetino, căzuse victimă curajului şi imprudenţei sale. Durerea contelui nu cunoaşte margini, şi toţi conjuraţii iau parte la ea. Dar moartea soţiei, departe de a-i astâmpăra ambiţia de a deveni doge al Genovei, mai mult i-o răscoleşte. Iată cum interpretează contele, ca un damnat resemnat, conştient că nu mai are nimic de pierdut, tragedia ce i-a fost hărăzită: „Ascultaţi, genovezi… Pronia, îi înţeleg avertismentul, mi-a făcut rana asta, ca să-mi încerce inima în pragul puterii. E încercarea cea mai primejdioasă. Acum nu mă mai tem nici de nenorocire, nici de trufie. Veniţi, Genova mă aşteaptă, spuneţi. Vreau să hărăzesc Genovei un prinţ cum încă n-a fost în Europa. Veniţi, vreau să-i fac nenorocitei mele prinţese asemenea funeralii, ca viaţa să-şi piardă adoratorii, iar moartea să aibă strălucirea unei nunţi.” (trad. Iuliu Doboş)
Nu va mai avea timp pentru aceste ceremonii. Doar pentru ceremonia învestirii sale ca doge. Fiesco a întrunit adeziunea tuturor genovezilor. Unul singur, însă, i se opune. Şi acela este bătrânul nobil republican Verrina. În momentul în care Fiesco, drapat deja în mantia ducală, încearcă să-l convingă să i se alăture, Verrina îl ucide cu o lovitură de pumnal, după o variantă a dramei, sau împingându-l în valurile mării, conform altei versiuni. Finalul rămâne la alegerea regizorului.
Oricare ar fi fost sfârşitul lui Fiesco, moartea şefului conspiraţiei a marcat instantaneu şi eşecul mişcării, al cărei epilog (istoric, nu teatral) îl vom prezenta în câteva cuvinte.
Întoarcerea lui Andrea Doria – un epilog sângeros şi un triumf îndoliat
În timp ce Andrea Doria, revenit în cetate, se străduia în faţa Senatului să-i câştige pe genovezi de partea lui, Geronimo de Fiesco, unul dintre fraţii contelui, se întări în castelul Montoggio, ultimul refugiu al conjuraţilor. Verrina, Calcagno, Sacco şi Ottobono Fiesco (ultimul, al doilea frate al răposatului conte) se adăpostiră la Marsilia, de unde încurajau rezistenţa lui Geronimo. I se vor alătura la Montoggio, pregătindu-se pentru ultimul act al dramei. Între timp, bătrânul doge reuşi să obţină din partea Senatului punerea conjuraţilor sub acuzaţia de crimă de lezmajestate, în timp ce Carol Quintul îi trimise trupe spaniole şi germane, destinate reprimării ultimelor zvâcniri ale revoltei. În fruntea lor, Andrea Doria îl numi pe generalul său Agostino Spinola (dintr-o familie care avea să mai dea Spaniei un strateg de valoare în secolul al XVII-lea – Ambrogio Spinola, eroul de la Breda).
În fruntea acestor trupe, Spinola asedie Montoggio şi-i constrânse pe conspiratori să capituleze. A urmat execuţia căpeteniilor, în timp ce mama contelui şi soţia acestuia, Leonora, s-au refugiat în ducatul Urbino, al cărui prinţ, Guidobaldo al II-lea, era nepotul Mariei della Rovere. Nenorocirea le unise definitiv pe soacră şi noră, până atunci despărţite de ura bătrânei contese. Ottobone Fiesco, al doilea frate al contelui, a fost singurul care a reuşit să scape, refugiindu-se la Roma, unde a fost arestat de spanioli şi predat lui Andrea Doria.
Bătrânul doge şi amiral care îi refuzase şi lui Gian-Luigi Fiesco o înmormântare onorabilă, dispunând aruncarea cadavrului său în mare (după găsirea acestuia), i-a rezervat o soartă similară şi fratelui său. Ottobone a fost cusut într-un sac şi încredinţat valurilor. Dărâmarea din temelii a palatului Fiesco, distrugerea castelului din Montoggio şi confiscarea bunurilor acestei familii au încununat răzbunarea tardivă a bătrânului amiral (îndoliat de pierderea nepotului său) şi au desăvârşit ruina familiei contelui. Andrea Doria părea că urmăreşte să şteargă până şi amintirea Casei Fiesco. Moartea întâmplătoare a lui Gian-Luigi Fiesco ne-a lăsat un etern semn de întrebare cu privire la intenţiile lui după reuşita complotului. Gol pe care Schiller şi-a asumat sarcina să-l umple cu talentul şi inventivitatea dramaturgului, într-o dramă care a cunoscut o excelentă ecranizare pentru televiziune în interpretarea marelui actor Klaus Maria Brandauer.
În ce-l priveşte pe Andrea Doria, palmaresul său de om politic şi amiral a mai înregistrat împliniri şi după drama care i-a lovit familia. Revitalizând flora de galere dotată cu arme de foc, a recucerit Corsica în anul 1559, ocupată anterior de francezi şi otomani, încheindu-şi zilele un an mai târziu. Dar efortul său a pregătit Genova pentru evenimentele politice de mai târziu. În 1571, flota Republicii, condusă de Gian-Andrea Doria, va contribui alături de cea spaniolă a lui don Juan de Austria la victoria antiotomană de la Lepanto, iar marii bancheri genovezi, îmbogăţiţi în urma comerţului maritim susţinut permanent de venerabilul amiral, vor deveni, până la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor, principalii sponsori ai regalităţii spaniole.
Un alt Fieschi
Conspiraţiile se pare că a fost la preţ în familia Fieschi. La distanţă de câteva secole, Giuseppe Marco Fieschi a fost liderul conspiraţiei care a încercat să-l suprime pe regele Franţei, Ludovic Filip. Acest Fieschi s-a născut în Corsica, în 1790; a luptat în războaiele napoleoniene sub comanda lui Murat. A avut mai multe probleme cu legea fiind încarcerat pentru tâlhărie şi înşelăciune. Prin falsificarea unor documente a obţinut o slujbă la Paris, pe care însă a pierdut-o din cauza stilului său de viaţă dezordonat. Aşa că a decis să se ăzbune pe statul francez, mai precis pe conducătorul acestuia, regele Ludovic Filip. A închiriat mai multe încăperi pe Boulevard du Temple şi, împreună cu alţi doi conspiratori – Morey şi Pépin, au realizat o “maşină infernală” (20 de tunuri care trăgeau simultan). Pe 25 iulie 1835, în timp ce regele se plimba pe Boulevard du Temple, încărcătura tunurilor a fost trasă asupra acestuia. Ludovic Filip a fost rănit uşor la frunte însă mareşalul Mortier şi alte 17 persoane au fost ucise. Fieschi însuşi a fost grav rănit şi nu a reuşit să fugă. Salvat în urma eforturilor medicilor, a fost judecat, condamnat la moarte şi ghilotinat, pe 19 februarie 1836. În timpul procesului el a divulgat numele celorlalţi conspiratori. Morey şi Pépin au fost şi ei executaţi iar un alt conspirator a fost condamnat la 20 de ani de închisoare .
Şi totuşi Andrea Doria s-a scufundat!
