Autor: Alexandru Ghişa.

Imperiul austriac, proclamat în 1804, când dinastia de Habsburg a reacţionat la declaraţia lui Napoleon de a transforma Franţa în Imperiu european, se detaşa prin caracterul său multinaţional. Graniţele politice nu au coincis niciodată cu cele etnice. O fâşie din Craina separa elementul italian de cel german sau slav din Austria. În Trento, grupul etnic italian pătrundea în teritoriul Tirolului german. Alpii austrieci şi cursul Inn-ului nu sunt linii de demarcaţie între etnii. In Boemia, lanţurile muntoase care separă regiunea de Bavaria şi de Saxonia erau locuite şi de populaţie germană, grup etnic prezent şi în Ungaria şi înTransilvania. Malurile Vistulei erau locuite de neamul slav al cehilor, iar slovacii se aflau aşezaţi în zona Munţilor Tatra şi până la Dunăre. Populaţia maghiară de pe cursul mijlociu al Dunării se întrepătrundea în nord cu slovacii, în sud cu comunităţile iugoslave, în vest cu austriecii, iar la răsărit cu românii. Comunităţile româneşti se întâlneau pe Valea Tisei, în toată zona de pe malul stâng până la vărsarea în Dunăre, în Banat, în Transilvania propriu-zisă, acoperind şi culmile Munţilor Carpaţi până în nord, în Bucovina. Aici, românii convieţuiau cu rutenii, ucrainenii şi polonezii din Galiţia. Populaţia evreiască era prezentă în tot arealul monarhiei.

Habsburgii şi echilibrul între comunităţile naţionale

Politica internă a Casei de Habsburg a fost dominată de o prudenţă excesivă în asigurarea echilibrelor între comunităţile naţionale. Curtea imperială nu a urmărit deloc orientarea supuşilor ei spre cauza naţională. La Viena se ştia foarte bine că o asemenea orientare va genera naşterea naţionalismului agresiv. În acest context, consilierii vienezi au adoptat o soluţie alternativă viabilă pe termen mediu – cultivarea loialismului dinastic la mozaicul de popoare şi naţionalităţi care formau imperiul1. Şi au făcut-o cu pragmatism, bazându-se pe o profundă cunoaştere a fiecărui grup etnic, cu istoria, confesiunea şi obiceiurile lui. Au exploatat la maximum relaţiile, amiciţiile şi mai ales adversităţile dintre naţionalităţile componente. Loialismul dinastic devine astfel ideologia de bază a statului. În acelaşi timp, transformarea treptată a structurilor instituţionalizate ale imperiului, de la un centralism excesiv şi autoritar spre forme bipolare cu tendinţe de federalizare evidente, au marcat începutul unui proces de declin politic2.

Prin “diploma din octombrie” 1860, guvernul de la Viena instituie un “Consiliu Imperial” în care sunt cuprinse şi “ţările ungare”, alături de “ţările anexe” – Transilvania, Croaţia şi Slavonia3. Nemulţumirile nobililor unguri de a nu avea un statut propriu, distinct şi superior celorlalte naţionalităţi, a determinat modificarea statutului “Consiliului Imperial” prin separarea între o reprezentare mai restrânsă şi una mai largă, cuprinzând şi Ungaria4. “Consiliul Imperial”  restrâns îşi stabileşte competenţe pentru “ţările austriece”, iar cel lărgit ajunge să fie dominat de unguri, deşi în el erau reprezentaţi şi românii şi saşii din Transilvania, cehii, polonezii, rutenii şi germanii5. În urma acutizării problemelor germane, ungare, române, polone, cehe şi slovace, ale erodării mecanismelor de conducere centrală şi locală din monarhie, se emit tot mai mult soluţii de reformare a statului. Se disting trei concepţii politico-juridice: centralistă – agreată de Curtea de la Viena, care servea interesele germanilor austrieci; federalistă – îmbrăţişată de liderii cehi, croaţi, polonezi şi români, deoarece preconiza egalitatea în drepturi a diferitelor teritorii locuite de ei; dualistă – propusă şi susţinută de cercurile aristocraţiei şi burgheziei maghiare6.

Compromisul dualist

Criza politică şi fiscală internă, eşecurile militare în vest (1859-1860, 1864-1866) şi pierderile teritoriale din nordul Italiei au determinat Curtea de la Viena să accepte reformarea pe baza principiului dualist, ca unică alternativă de salvare a imperiului. În optica ungurilor, acordul de compromis din 1867 a fost un tratat al Ungariei cu regele său şi nu cu Austria7.

Prin compromisul dualist realizat, nobilimea maghiară reuşea însă o primă breşă în monolitul habsburgic. Imperiul devine austro-ungar, în cadrul căruia Ungaria obţine statutul de regat autonom, cu un parlament şi guvern la Budapesta. Acordul de compromis recunoştea ca “afaceri pragmatice comune”, pe lângă persoana Suveranului – “împărat al Austriei şi rege al Ungariei” – Ministerul Afacerilor Străine, Ministerul de Război şi Ministerul de Finanţe8. Aceste  ministere au rămas tot timpul cu sediul la Viena, singura capitală a imperiului. Influenţa ungară în afacerile comune a crescut treptat, dar nu a fost niciodată dominantă9.

Ceremonia solemnă a încoronării de la Budapesta, la 8 iunie 1867, a împăratului Franz Joseph I ca rege apostolic al Ungariei, a fost un act de reconciliere a naţiunii ungare cu dinastia de Habsburg10. Patru zile mai târziu, la 12 iunie 1867, Împăratul a promulgat Legea Compromisului, ratificată de Parlamentul de la Viena la 21 decembrie1867. Prin această lege se schimbă statutul Ungariei în relaţiile cu monarhia, iar în plan social-naţional, ungurii şi austriecii devin naţiuni politice dominante în imperiu. În plan teritorial, râul Leitha va despărţi regiunile monarhiei în Cisleithania, la vest, sub administraţie austriacă şi Transleithania, la est, sub administraţie ungară.

Românii din Transilvania şi respingerea dualismului

Această împărţire nu a avut la bază considerente de natură etnică. Astfel, românii din Transilvania şi Banat au intrat sub autoritatea Budapestei, în timp ce românii din Bucovina au rămas sub autoritatea Vienei, pentru a nu periclita, probabil, “unitatea” monarhiei bicefale. Mai mult, odată cu compromisul austro-ungar a luat sfârşit şi statutul de teritoriu autonom al Transilvaniei, care va fi înglobată  la Ungaria. Din aceste considerente românii au respins dualismul, vor contesta noul regim şi vor acţiona pentru separarea lor de autorităţile de la Budapesta. Ei se vor comporta ca o minoritate naţională şi vor acţiona pentru conservarea valorilor lor etno-culturale şi pentru autonomia Transilvaniei. Dificultăţile întâmpinate de naţiunea română dominată în raporturile directe cu naţiunea maghiară dominantă şi creşterea în intensitate a sentimentului că este abandonată de Casa de Habsburg, o va determina să renunţe la loialitatea dinastică şi la autonomism în favoarea autodeterminării, ca o premisă a unificării teritoriilor româneşti în stat naţional propriu, eveniment care se va petrece în anul 1918.

Eforturile de modernizare a Austro-Ungariei au avut ca obiectiv trecerea de la nivelul de imperiu, manifestat prin tendinţele de expansiune externă, la o infrastructură statală corespunzătoare evoluţiei politice europene din a doua jumătate a secolului XIX. Astfel de transformări au fost îngreunate de structura internă multinaţională şi de faptul că noul subiect distinct de drept internaţional, Austro-Ungaria, ajunge să fie înconjurat de state ale căror interese erau ca monarhia să se dizolve, pentru desăvârşirea unităţii lor. Este cazul Italiei, al Serbiei şi mai ales al României. Această realitate a marcat relaţiile României cu Austro-Ungaria până la sfârşitul primului război mondial. Axa principală a acestor relaţii a fost situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, devenită treptat o problemă cu implicaţii internaţionale.

Un memoriu datat după 1881, provenit din arhivele austriece şi redactat de Gusztav Kálnoki, ministrul Casei Imperiale şi ministru al afacerilor străine al Austro-Ungariei, abordează problema naţionalităţilor din imperiu. Şeful diplomaţiei austro-ungare subliniază că în “provinciile jumătăţii ungare” există trei probleme de importanţă “naţională şi internaţională”, respectiv problema sârbo-croată, problema saşilor din Transilvania şi problema românească11.

La timpul respectiv, mişcarea politică a slavilor de sud din Ungaria nu prezenta motive serioase de îngrijorare. Problema croată era considerată ca una predominant internă şi nu exista pericolul unor acţiuni centrifuge spre Regatul Serbiei, al cărui rege, Milan, dăduse “dovezi de devotament durabil faţă de Austro-Ungaria”12. O situaţie aparte prezenta Bosnia-Herţegovina, dar şi aici situaţia se afla sub control austriac. Din punct de vedere politico-militar, autorităţile de la Viena acţionau pentru separarea diverselor ramuri sud-slave în vederea împiedicării unor eventuale mişcări naţionale. Existenţa unor acute opoziţii religioase – între sârbii de religie ortodoxă, croaţii catolici şi sârbo-croaţii de cult musulman – era apreciată la Viena ca fapt pozitiv13. Controlul şi stăpânirea slavilor de sud se afla în conexiune organică cu problemele generale ale politicii austro-ungare în Răsărit. Ulterior, Bosnia-Herţegovina va sfârşi prin a fi anexată la Austro-Ungaria în 1908.

Problema saşilor din Transilvania – în majoritate lutherani, nu a avut în sine o importanţă statală deoarece era în afara oricărei legături cu o mişcare naţională a germanilor din restul părţii ungare a imperiului. Cu toate acestea, atingerea unor privilegii istorice ale saşilor transilvăneni a creat în Germania protestantă indispoziţii la adresa Ungariei pe care diplomaţia vieneză face eforturi să le aplaneze, acţionând pentru păstrarea poziţiei lor speciale naţionale, a administraţiei autonome, pentru menţinerea avutului şi a şcolilor germane14.

“Elementului rasial românesc”cu un grad înalt de periculozitate

Pentru diplomaţia de la Viena, situaţia “elementului rasial românesc” prezenta un mult mai înalt grad de periculozitate. Gusztav Kalnoki, el însuşi de origine maghiară, dovedeşte înţelegere pentru acţiunile guvernului regal de la Budapesta de a obţine pentru ideea de stat ungar o recunoaştere generală şi necondiţionată, precum şi pentru modul de acţiune prin şcoală şi instituţii publice în direcţia “absorbţiei lente a celorlalte naţionalităţi”15. Motivaţia acţiunii guvernamentale ungare rezidă din faptul că elementul maghiar se află în minoritate absolută faţă de celelalte comunităţi naţionale ale acestei jumătăţi de imperiu. Kalnoki însuşi menţionează că “în numărul total al populaţiei provinciilor coroanei ungare de aproximativ 15,5 milioane, maghiarii sunt o minoritate care, chiar după evaluările cele mai favorabile lor, rămân cu mult în urma cifrei de şapte milioane”16. Tot el menţionează că o parte din elementul românesc a reuşit să se unească într-un stat naţional. În opinia acestuia, capacitatea de dezvoltare culturală, în sensul ideilor de stat modern, nu poate fi contestată neamului românesc. Această întemeiere durabilă a unui stat a avut repercusiuni directe asupra supuşilor români din Transilvania şi Ungaria, iar mişcarea lor naţională accentua riscul secesiunii.

Procesul de consolidare a naţiunii române are loc prin creşterea ponderii elitelor intelectuale. Acestea s-au format iniţial în jurul nucleelor confesionale greco-catolice – sub patronajul episcopului unit Ioan Inochentie Micu-Klein şi al Şcolii Ardelene – şi ortodox – patronat de Andrei Şaguna şi Mitropolia Transilvaniei. O intelectualitate laică se formează prin Catedra de Limba Română înfiinţată la Universitatea din Budapesta în 1863 şi cu sprijinul material al Fundaţiei Gojdu. Aceste elite intelectuale bine pregătite şi profund legate de poporul român, au determinat trecerea de la stadiul naţiunii confesionale la etapa modernă a naţiunii politice a românilor din Transilvania şi Ungaria. Structura lor politică – Partidul Naţional Român (PNR), înfiinţat la 1888, prin unirea formaţiunilor fondate anterior la Timişoara şi Sibiu, va coopta în lupta pentru drepturi naţionale membrii celor două confesiuni, în frunte cu prelaţii lor. Mişcarea memorandistă din ultimul deceniu al secolului XIX este relevantă pentru acţiunea revendicativă unitară a naţiunii române. La acestea se adaugă rezistenţa prin cultură, cu sprijinul asociaţiilor şi al fundaţiilor, un rol deosebit în construcţia identitară având Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA).

Atitudinea guvernului autonom ungar faţă de români a creat neîncredere şi antipatie reciprocă, ceea ce a afectat relaţiile Austro-Ungariei cu Regatul României, ţară cu care diplomaţia vieneză voia să promoveze relaţii bune şi prieteneşti, din interese politice şi comerciale. Intenţiile pozitive ale Curţii de la Viena faţă de România nu şi-au găsit ecoul intern în modificarea atitudinii guvernelor ungare faţă de români. După patru decenii de “dualism” situaţia acestora devenise alarmantă.

Organizarea românilor din Transilvania

În faţa presiunii autorităţilor de la Budapesta de a transforma Ungaria multinaţională într-un “stat naţional maghiar unitar”17, structurile organizatorice ale naţiunii române şi-au întărit sistemul de autoapărare, atât prin consolidarea instituţiilor naţionale autonome – bisericile şi şcolile confesionale (greco-catolice şi ortodoxe) – cât şi prin crearea altora noi, cum au fost băncile şi cooperativele agricole. Existenţa acestor instituţii româneşti, ponderea demografică a românilor (erau 2 948 186 etnici români, conform recensământului ungar din 1910)18, ca şi activitatea lor politică de după 1905 – când au înlocuit pasivismul cu activismul politic, au îngreunat politica de maghiarizare în rândul comunităţilor de români. Faptul că majoritatea românilor trăiau în mediul rural, mai puţin expus cosmopolitismului din lumea oraşelor şi credinţele lor – greco-catolică şi ortodoxă – au împiedicat influenţele cultelor ungare – romano-catolic, calvin şi unitarian, dar şi a societăţii ungare în ansamblul ei să acţioneze eficient asupra acestora. Unii membri ai elitei politice ungare au realizat lipsa de eficienţă a politicii de maghiarizare a românilor, fapt pentru care au încercat o reglementare de durată a problemei româneşti, dar în interesul statului naţional ungar.

Exponentul unei asemenea acţiuni a fost István Tisza, principala personalitate a dualismului târziu, care şi-a propus să rezolve problema naţionalităţilor în scopul consolidării statale ungare. Pentru el, viitorul Ungariei depindea de viabilitatea sistemului dualist şi de menţinerea Austro-Ungariei în situaţia de mare putere europeană. I. Tisza considera Rusia o ameninţare pentru Europa de Răsărit. Ideea că ungurii şi românii sunt o insulă într-o “mare slavă” a folosit-o din plin în aplicarea principiului devenit clasic în imperiu – divide et impera. Pe I. Tisza îl îngrijorau mai ales legăturile Partidului Naţional Român cu elitele politice de la Bucureşti. Pentru el PNR era considerat un partid etnic care nu are ce căuta în viaţa politică ungară. Din acest motiv, sentimentul de solidaritate naţională a românilor de pe ambele părţi ale graniţei comune cu Regatul României îl considera o ameninţare potenţială a integrităţii teritoriale a Austro-Ungariei. Litigiul între István Tisza şi români era confruntarea între două principii – centralismul opus federalismului19.

Lipsa de eficienţă a dialogului între unguri şi români a fost pusă şi pe seama principelui moştenitor, Franz Ferdinand, cunoscut cu o atitudine antiungară şi care “ar fi promis românilor un rol decisiv sub regimul său ce urma să fie instaurat cât mai curând”20. Cancelaria acestuia, care funcţiona în castelul Belvedere din Viena, era un adevărat “atelier” de lucru format din politicieni de vază din imperiu, inclusiv din rândul naţionalităţilor, care dezbăteau în principal probleme interne ce vizau reformarea statului dualist pe baze federaliste. Membrii români ai acestui grup de lucru – Alexandru Vaida-Voevod, deputat în Parlamentul de la Budapesta, Augustin Bunea, canonic greco-catolic, Miron Cristea, episcop ortodox, Iuliu Maniu, jurist, lider al PNR sau Aurel C. Popovici, promotor al federalizării şi autor al celebrei lucrări Statele Unite ale Austriei Mari21 – vedeau posibilitatea anulării dualismului numai prin urcarea pe tron a lui Franz Ferdinand22.

Eşecul tratativelor PNR cu guvernul autonom ungar, realizate între ianuarie 1913 – februarie 1914, sub presiune vieneză, la cererile venite de la Bucureşti şi Berlin, precum şi dublul asasinat de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, soldat cu dispariţia din scenă a lui Franz Ferdinand, a contribuit la clarificarea direcţiilor de acţiune politică a elitelor intelectuale româneşti din Transilvania şi Ungaria. Acestea, în deplin consens, îşi vor alege un drum cu sens unic – obţinerea autodeterminării, despărţirea de Austro-Ungaria şi unirea cu România23. O asemenea linie politică va găsi un sprijin larg în România, unde se intensifică acţiunile menite să demonstreze unitatea poporului român în apărarea cauzei naţionale a fraţilor oprimaţi din imperiile vecine multinaţionale. După decizia din 3 august 1914 a Consiliului de Coroană de a declara neutralitatea Regatului României în starea de război instaurată în Europa, realizarea idealului naţional devine obiectivul principal al statului român.

PARTEA a II-a

Primele propuneri teritoriale pentru România le face Rusia, care solicită intrarea ei în război în schimbul recunoaşterii dreptului la unire cu teritoriile din Austro-Ungaria locuite de români, respectiv Semigradia (numele acordat de ruşi Transilvaniei) şi Bucovina de Sud1. Schimbul de note diplomatice din 1 octombrie 1914 între ministrul rus de externe, Serghei Dimitrievici Sazonov, şi ambasadorul român la Petrograd, Constantin Diamandy, are semnificaţia unui acord româno-rus. Prin acesta, Ion I.C. Brătianu, prim-ministru, obţine, în schimbul unei neutralităţi „binevoitoare”, acceptul pentru unirea la România a teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria, atunci când se va considera oportun. Acordul va fi însă ţinut secret, deşi avea acordul regelui Carol I, care va deceda în scurt timp (10 octombrie 1914)2. Urmaşul său la tron, regele Ferdinand I, şi el germanofil, provenea din Casa de Hohenzolern-Sigmaringen, se va dovedi mult mai flexibil în raporturile cu Antanta şi sprijinirea acţiunilor de realizare a unificării teritoriilor locuite de români din imperiile vecine.

Presiunile Antantei şi România

Evoluţia situaţiei militare din primii doi ani de război, în general favorabilă Puterilor Centrale, au determinat o presiune din partea Antantei pentru o cooperare militară cu România. În primul rând, Franţa a insistat la Petrograd şi Londra pentru acceptarea condiţiilor puse de guvernul român. Campania diplomatică a lui Ion I.C. Brătianu se încheie la 17 august 1916, prin semnarea la Bucureşti a Convenţiei politice între România şi Antantă (Franţa, Anglia, Italia şi Rusia) privind integritatea teritorială şi frontierele României după război. Convenţia recunoştea la art. III dreptul României de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare, respectiv Bucovina, Transilvania şi Banatul3. Hotărârea guvernului Brătianu este aprobată de Consiliul de Coroană convocat de regele Ferdinand şi este urmată imediat de Declaraţia de război pe care Regatul României o făcea Austro-Ungariei. Acest document este expresia revendicărilor naţionale româneşti, formulate cu toată hotărârea şi demnitatea cerute de protocolul internaţional4.

Intrarea României în război alături de Antantă a avut urmări directe în evoluţiile politico-militare din Europa Centrală şi în involuţia monarhiei dualiste, accentuând criza finală a Austro-Ungariei. Tratatele încheiate de Antantă cu Italia (Londra, 26 aprilie 1915) şi România (17 august 1916) au pus deja sub semnul întrebării dăinuirea ca stat a Austro-Ungariei. Dacă adăugăm şi promisiunile făcute Serbiei în august 1915 de a primi Bosnia-Herţegovina, Slavonia, Croaţia şi Fiume (Rijeka), se întrevedea clar că în cercurile Antantei era luată în considerare dezmembrarea Austro-Ungariei5. De asemenea, liderii politici ai naţionalităţilor din monarhia dualistă aflaţi în emigraţie obţin sprijinul opiniei publice şi al autorităţilor din statele Antantei pentru revendicările lor secesioniste. Emigraţia croată înfiinţează Comitetul Iugoslav, la care se raliază şi Serbia, pentru a cere un stat iugoslav unitar (iulie 1917). Emigranţii cehi şi slovaci anunţă programul lor de creare a unui stat cehoslovac independent (februarie 1916). Românii, constituiţi din a doua jumătate a anului 1917 în Consiliul Naţional al Unităţii Române, îşi fac cunoscute revendicările la Paris, Roma, Londra şi în Statele Unite ale Americii6.

Românii din Transivania şi intrarea României în război

Starea de război determină o adaptare a mişcării naţionale a românilor din Transilvania şi Ungaria la noua situaţie. Doi dintre liderii PNR, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu, au renunţat la funcţiile lor şi trec în România, unde vor activa în favoarea unirii în „Cercul bucovinenilor şi transilvănenilor” din Bucureşti. Majoritatea liderilor – în frunte cu Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş etc. – rămân în Austro-Ungaria, unde vor acţiona în limitele impuse de autorităţi. Din acest motiv, Comitetul Executiv al PNR a hotărât, încă de la începutul lunii august 1914, să-şi suspende activitatea7. Acţiunea militară a României în Transilvania din august 1916, înfrângerea armatei române şi ocuparea capitalei Bucureşti de către trupele germane şi austro-ungare au determinat noi presiuni asupra românilor din Transilvania şi Ungaria. Dacă într-o primă etapă, integrarea Transilvaniei şi a Bucovinei la Regatul României urma să fie rezultatul acţiunii militare, eşecul armatei române înlătură pentru multă vreme realizarea acestei dorinţe. În consecinţă, elitele politice şi intelectuale, laice şi ecleziastice, ale românilor din aceste teritorii îşi vor asuma responsabilitatea de a înfăptui unirea Transilvaniei şi a Bucovinei la România8.

Moartea împăratului Franz Joseph (noiembrie 1916) este urmată de urcarea pe tron a succesorului său, Carol I, ca împărat al Austriei, şi Carol al IV-lea ca rege al Ungariei. Acesta a încercat să vină în întâmpinarea dorinţei de pace a popoarelor din imperiu. A lansat primele iniţiative în acest sens şi a înlocuit o serie de politicieni mai puţin populari, ceea ce va produce o schimbare de direcţie în politica internă9. Este schimbat şi István Tisza, la Budapesta (iunie 1917), dar fără mutaţii notabile în atitudinea faţă de români, dimpotrivă a fost reluată politica de maghiarizare intensivă.

“Distrugeţi Austro-Ungaria!”

O urmare firească a acestei schimbări politice la Viena şi Budapesta este radicalizarea mişcărilor naţionale ale comunităţilor etnice din imperiu, care va marca întregul an 1918. După Congresul de la Roma al naţionalităţilor (aprilie 1918), lupta iugoslavilor, a cehilor şi slovacilor, polonezilor şi românilor pentru autodeterminare se  accentuează. Lozinca lansată de emigraţia cehă – „Distrugeţi Austro-Ungaria”, este tot mai des vehiculată. La sfârşitul lunii iunie 1918, Consiliul Naţional Cehoslovac a fost recunoscut la Paris ca guvern al unui stat aliat. Celelalte state aliate au urmat exemplul francez10. Acest demers poate fi considerat ca fiind primul atentat la suveranitatea de stat şi integritatea teritorială a Austro-Ungariei.

Înfrângerile suferite de armatele austro-ungare vor anihila aproape complet proiectele vieneze de încheiere a păcii. În astfel de circumstanţe, guvernul condus de Max Hussarek-Heinlein a făcut o declaraţie oficială privind intenţia împăratului şi a cabinetului său de a reconstrui monarhia pe baze confederative. Subiectul a fost discutat la Consiliul de Coroană din 15 octombrie 1918, la care a participat şi premierul ungar Sandor Wekerle. Această idee a fost inclusă în manifestul împăratului Carol I adresat „popoarelor mele credincioase”, din 16 octombrie 1918 (publicat în 17 octombrie 1918)11, care anunţa defalcarea Cislethaniei în state pe criterii etnice. Manifestul nu face referiri la Transleithania datorită opoziţiei înverşunate a premierului ungar, Sandor Wekerle, care l-a determinat pe împărat să scoată Ungaria din programul său de reformă statală, sub ameninţarea întreruperii aprovizionării Austriei cu alimente12.

Manifestul imperial şi dezmembrarea monarhiei dualiste

Potrivit manifestului imperial „Austria va deveni, conform voinţei popoarelor sale, un stat federal în care fiecare etnie îşi va constitui pe propriul teritoriu, propriul său stat”. În activitatea de formare a statelor federale, popoarele participă prin consiliile lor naţionale, alcătuite din reprezentanţi aleşi. Cu privire la Polonia, manifestul evidenţiază că formarea statului federal nu se referă la unificarea teritoriilor poloneze ale Austriei, care vor face parte din statul polonez independent. Ungaria este menajată prin promisiunea menţinerii integrităţii ţărilor care aparţin de „Sfânta Coroană”, inserându-se următorul text: „Această nouă structură, prin care integritatea ţărilor Sfintei Coroane nu este afectată, în niciun caz, va garanta autonomia fiecăruia dintre state”13. Manifestul imperial, chiar dacă a fost tardiv, a fost receptat pozitiv de către naţionalităţile din monarhie, altele decât cea ungară. Liderii lor politici au interpretat corect textul manifestului în sensul devoluţiei14 puterii centrale, a descentralizării. Fiecare naţiune componentă a procedat la crearea de consilii naţionale care vor prelua prerogativele statale de la centrul politico-administrativ pentru a le aplica pe teritoriile care le reprezintă, în formaţiunile statale proprii. Odată preluate aceste prerogative, niciun consiliu naţional constituit pe criterii etnice nu va mai accepta o formulă de stat federal. Acestea se vor orienta spre constituirea de state naţionale (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia) sau unirea teritoriilor locuite de ei cu statele înrudite deja existente (cazul slavilor de sud, Serbia va deveni Regatul sârbo-croato-sloven, cazul Italiei sau al României).

 În consecinţă, manifestul imperial este actul pe baza căruia s-a procedat la dezmembrarea monarhiei dualiste. Dacă adăugăm la acesta răspunsul preşedintelui SUA la oferta austro-ungară de încheiere a armistiţiului, din 18 octombrie 1918, prin care se comunică faptul că partea americană nu mai acceptă o simplă autonomie a popoarelor monarhiei şi se pronunţă pentru dreptul la libera lor dispunere şi de intrare a lor în marea familie a naţiunilor intependente15, constatăm că Austro-Ungaria nu mai este luată în considerare ca subiect de drept internaţional.

Interesele naţiunii române din Ardeal şi Ungaria

Coincidenţă sau nu, în acele zile, respectiv la 18 octombrie 1918, în Parlamentul ungar are loc intervenţia deputatului român, Alexandru Vaida-Voevod, care a prezentat şi susţinut „Declaraţia Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria”, prin care se contestă dreptul autorităţilor de la Budapesta de a mai reprezenta interesele naţiunii române.  În Declaraţie se face menţiunea că naţiunea română poate încredinţa apărarea intereselor ei numai unor factori desemnaţi de propria ei Adunare Naţională. Se prefigura astfel modul în care românii vor decide unirea cu România, prin hotărârea unei adunări de largă reprezentare naţională16. La 19 octombrie 1918, deputatul Ferdinand Juriga face o declaraţie similară în numele naţiunii slovace.

Reacţia la Viena şi Budapesta este total diferită. La 21 octombrie 1918, la Viena este covocată o Adunare Naţională Provizorie, care proclamă Austria Germană ca stat independent. În acest mod, austriecii îşi abandonează propriul lor imperiu înaintea altor popoare pregătite pentru secesiune. Autorităţile de la Budapesta vor acţiona pentru o separare de Viena, încercând să apere coroana habsburgică, devenită simbol al unităţii teritoriilor „Sfintei coroane” ungare17. Pe acest fond, guvernul ungar anunţă în Parlamentul de la Budapesta revocarea Legii XII din 1867, dar menţine Sancţiunea Pragmatică, prin care se păstrează numai Uniunea personală între statul federal austriac şi „ţinuturile Coroanei ungare”.

Secesiunea croată şi declaraţiile categorice de independenţă ale românilor şi slovacilor, coroborate cu răspunsul SUA, favorabil destrămării monarhiei, valabil şi pentru „ţinuturile Coroanei ungare”, determină demisia guvernului Sándor Wekerle, la 23 octombrie 1918. Puterea va fi preluată şi la Budapesta de un „Consiliu Naţional Ungar” (CNU), constituit la 25 octombrie 1918 din Partidul Independenţei – gruparea Mihály Károly, Partidul Radical condus de Oszkár Jászi şi Partidul Social-Democrat. CNU emană din acelaşi manifest imperial menit să reformeze Austro-Ungaria şi va servi intereselor naţiunii ungare în preluarea tuturor prerogativelor statale de la nivel central. În condiţiile devoluţiei structurilor politico-administrative centrale, CNU nu mai avea şi nu mai putea pretinde autoritate asupra teritoriilor locuite de români, de croaţi sau de slovaci. Acestea îşi constituie şi ele propriile consilii naţionale şi vor decide singure asupra viitorului lor.

Ultimele lupte în care mai este angrenată o armată austro-ungară au loc pe râul Pad, în nordul Italiei, la 26 octombrie 1918. După 3 zile de lupte, Comandamentul austro-ungar cere armistiţiu, care se încheie la 3 noiembrie 1918. Este ultimul document semnat în numele Austro-Ungariei ca subiect de drept internaţional. Tratatele de pace vor fi semnate de Puterile Aliate şi Asociate cu noile state rezultate în urma destrămării monarhiei dualiste, respectiv cu Austria – la Saint Germain (1919) şi cu Ungaria – la Trianon (1920), în calitate de state succesorale.

PARTEA a III-a

În perspectiva pregătirii păcii de după război, fiecare comunitate naţională din fostul Imperiu austro-ungar a acţionat individual, urmărind realizarea propriilor lor interese naţionale. Românii din Transilvania şi Ungaria nu au fost o excepţie.

Constituirea Consiliului Naţional Român

Pentru ei, proclamarea statului naţional ungar, ca stat independent, separat de Austria, însemna, implicit, denunţarea Legii Compromisului din 1867 şi a tuturor consecinţelor care decurg din acest act, inclusiv cu privire la Transilvania. Din momentul în care Austro-Ungaria a încetat să mai existe ca stat, nici Austria şi nici Ungaria nu mai puteau invoca anumite drepturi sau mandate asupra Transilvaniei. Apartenenţa şi viitorul acestui teritoriu vor fi decise de populaţia românească majoritară.

La 30 octombrie 1918 se constituie, la Budapesta, Consiliul Naţional Român (CNR), format din 6 reprezentanţi ai PNR şi 6 reprezentanţi ai Secţiei române a Partidului Social-Democrat din Ungaria (PSDU). CNR devine unicul organ politic al românilor din Transilvania şi Ungaria. Legitimitatea acestuia a fost întregită prin adeziunea celor două biserici româneşti, ortodoxă şi greco-catolică. Iniţiativa a aparţinut, aproape simultan, episcopului ortodox de Caransebeş, dr. Miron Cristea, viitorul patriarh al României întregite şi episcopului greco-catolic de Gherla, dr. Iuliu Hossu, viitor cardinal, care au transmis circulare în eparhiile lor pentru a elimina pomenirea împăratului-rege din dinastia de Habsburg şi ca acestuia să i se substituie CNR. Episcopul Miron Cristea recomanda preoţilor ca rugăciunea să se facă  pentru „Înalta noastră stăpânire naţională şi pentru Marele Sfat al naţiunii române”¹. Episcopul Iuliu Hossu este chiar mai direct în circulara nr. 4.344 din 8 noiembrie 1918, prin care cere clerului şi poporului din eparhia sa să nu mai recunoască guvernul maghiar de la Budapesta, ci numai CNR de la Arad, ca singurul reprezentant legal al neamului nostru².

Încetarea „loialității dinastice”

Se trece astfel de la loialitatea dinastică la loialitatea faţă de noile autorităţi româneşti instituite în 23 de judeţe – Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu-Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc-Dobâca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Târnava Mică, Târnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei, Ciuc – şi regiuni din judeţele Bichis, Cenad şi Ugocea³.

Întrucât preluarea prerogativelor statale întimpină dificultăţi, CNR transmite CNU, condus de Mihály Károly, o notă diplomatică ultimativă, datată 9 noiembrie 1918, prin care se solicită „predarea întregii puteri de guvernare asupra teritoriilor locuite de români” din Ungaria şi Transilvania. „Nota” este semnată de Ştefan Cicio Pop, preşedinte CNR şi precizează că se aşteaptă un răspuns până la 12 noiembrie 1918, orele 6, p.m.⁴. Documentul CNR este analizat în şedinţa din 10 noiembrie 1918 a guvernului lărgit al CNU de la Budapesta. Acesta este interpretat ca fiind un ultimatum şi se consideră că o respingere a lui „riscă o răscoală românească ce ar putea avea drept urmare ocuparea ţării de către trupele Antantei, poate de cele ale României”. Oszkár Jászi propune începerea negocierilor cu românii, aprobată în guvern, care dispune, de asemenea, să se încerce în zona Clujului o activitate organizatorică militară, prin care să se exercite presiuni asupra CNR⁵.

Negocieri eșuate

Convorbirile au avut loc la Arad, în zilele de 13 şi 14 noiembrie 1918 şi    s-au desfăşurat după reguli diplomatice, între parteneri egali, respectiv CNR şi CNU, formate pe aceleaşi criterii pe care au fost înfiinţate consiliile naţionale ale tuturor naţionalităţilor din Imperiul habsburgic defunct. Rezultatele au fost nule, concluzia fiind una singură – „totală despărţire”⁶. Cu toate acestea, contactele bilaterale între CNR şi CNU au continuat, determinate de necesitatea păstrării ordinii şi a continuităţii în administraţie. CNR îşi continuă activitatea şi reuşeşte cea mai complexă acţiune a sa – organizarea la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, a Marii Adunări Naţionale „a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, cu o participare de peste 100 000 de oameni din cele 26 de judeţe convocate, unde s-a decretat „unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”⁷. Nu acelaşi lucru se întâmplă în raporturile dintre CNU şi Consiliul Dirigent al Transilvaniei, instituţie rezultată în urma hotărârilor de la Alba Iulia. Acesta din urmă nu a fost recunoscut ca partener de discuţii pentru guvernul ungar şi nici celelalte decizii luate la Alba Iulia. Din acest moment, raporturile româno-ungare vor cunoaşte o stare permanentă de conflict.

Eşecul convorbirilor CNU cu românii, dublat de acelaşi rezultat în convorbirile cu Consiliul Naţional Slovac, precum şi actul unirii românilor cu Regatul României, de la  1 decembrie 1918, au determinat guvernul condus de  Mihály Károly să discute problema formării şi apărării Ungariei pur etnice, abordată în şedinţa Consiliului de Miniştri din 18 decembrie 1918⁸. În ianuarie 1919, când România se prezintă la lucrările Conferinţei de pace de la Paris, Ungaria era de facto un stat naţional în limitele sale etnice.

Obiectivul guvernului maghiar: păstrarea „Ungariei”istorice

Naşterea statului independent ungar, în arealul său etnic, nu era apreciată la Budapesta ca un demers al naţiunii ungare. În Ungaria, obiectivul naţional era refacerea vechiului regat feudal maghiar, contrar mersului istoriei şi irealizabil. Pentru păstrarea „Ungariei Istorice”, în ceea ce a fost Transleithania, în Ungaria se va juca ultima carte posibilă, cartea roşie, bolşevică. În 20 martie 1919, când „preşedintele provizoriu al Republicii Ungare”, Mihály Károly, este anunţat cu privire la linia de demarcaţie între Ungaria şi România, aprobată de Conferinţa de pace la 26 februarie 1919, acesta demisionează. În acelaşi timp, el asigură transferul paşnic al puterii către extrema stângă, Partidul Comuniştilor Unguri (PCU). Aceştia se unesc cu aripa radicală a Partidului Social-Democrat Ungar şi pun bazele Partidului Socialist Ungar (PSU), care preia puterea în stat, sub forma dictaturii proletare. La 21/22 martie 1919, se constituie Consiliul Revoluţionar de Guvernământ, în frunte cu Sándor Garbai în funcţia de premier. Conducerea efectivă a executivului este preluată de Béla Kun, Comisar al Poporului pentru Afacerile Străine⁹. Republica Ungară a Sfaturilor, creată după modelul bolşevic instaurat de Vladimir Ilici Lenin la Petersburg la 7 noiembrie 1917, va rezista 133 de zile. Numai intervenţia hotărâtă a Armatei Române, care ocupă Budapesta la 4 august 1919, va răsturna regimul Béla Kun şi va salva Europa Centrală şi de Vest de pericolul comunist.

După căderea Republicii Ungare a Sfaturilor şi instalarea ca şef al statului a lui Joseph de Habsburg (7 august 1919), Ungaria a înfiinţat un Birou pentru pregătirea tratativelor de pace, condus de contele Pál Teleki. Delegaţia ungară îşi stabileşte ca obiectiv menţinerea integrităţii „Ungariei istorice”, dar s-a pregătit şi pentru situaţia în care aceasta nu poate fi obţinută. Abia după evacuarea Budapestei de către trupele române (14 noiembrie 1919) şi intrarea în capitală a amiralului Miklós Horthy, care se proclamă regent – ca şef al statului, în fruntea delegaţiei ungare la Conferinţa de pace a fost desemnat contele Albert Apponyi.

Tratatul cu Ungaria rămâne „bătut în cuie”

Delegaţiei ungare îi sunt remise prevederile Tratatului de pace la 15 ianuarie 1920, iar a doua zi, Consiliul Suprem Interaliat i-a permis contelui Apponyi să-şi prezinte poziţia¹⁰. Pledoariile acestuia în apărarea „Ungariei istorice” nu au avut câştig de cauză. Reuniunile de la Londra din 3 şi 8 martie 1920 ale Consiliului Suprem şi Consiliului miniştrilor de externe şi ambasadorilor, au hotărât să nu mai fie revizuite clauzele teritoriale, militare, financiare şi de tranzit din Tratatul cu Ungaria şi au respins toate cererile ungare, cu o singură excepţie – s-a admis un referendum în Burgenland, teritoriu ce urma să fie atribuit Austriei¹¹. Răspunsul Puterilor Aliate şi Asociate a fost remis delegaţiei ungare la 6 mai 1920, iar în scrisoarea de trimitere, cunoscută ca „Scrisoarea Millerand” se transmite hotărârea de a nu se schimba nimic din clauzele teritoriale prevăzute în proiectul de tratat¹². Guvernului ungar i s-a dat un termen de 10 zile de răspuns dacă semnează sau nu tratatul. În loc de răspuns, contele Albert Apponyi anunţă demisia sa şi a colaboratorilor săi. Consiliul Suprem aliat decide semnarea Tratatului de Pace la 4 iunie 1920, în clădirea Marelui Trianon din Versailles, iar Ungaria este anunţată să numească delegaţii cu depline puteri.

Tratatul de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 de 23 de state, 11 din Europa – de o parte Ungaria, iar de cealaltă Puterile Aliate şi Asociate, printre care România şi cele trei state noi – Polonia, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven – şi 12 extraeuropene – SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama şi Siam (Thailanda de azi). Din partea României a fost semnat de Nicolae Titulescu, fost ministru şi dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat. Ungaria a desemnat pentru semnarea Tratatului pe Gaston de Bénard (Ágoston Bernárd), ministrul Muncii şi Ocrotirii Sociale şi pe Alfred Drasche-Lázár de Thorda, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar¹³.

De menţionat că Trianonul nu a fost un tratat între Ungaria şi ţările vecine, ci un tratat între Ungaria şi restul lumii. În niciun caz nu poate fi interpretat ca un tratat ce are ca obiect numai relaţiile bilaterale cu România. Reglementarea prin el a contenciosului dintre România şi Ungaria ocupă un loc restrâns în ansamblul tratatului, dar nu lipsit de importanţă¹⁴.

Actul de naştere a Ungariei moderne

Tratatul consacră în preambul încetarea existenţei Austro-Ungariei şi recunoaşte, prin art. 73, Ungaria, ca stat independent. Prin această recunoaştere Tratatul de la Trianon poate fi considerat actul de naştere a Ungariei moderne, ca stat independent şi suveran. Este primul document internaţional pe care Ungaria îşi pune semnătura, devenind astfel subiect distinct de drept internaţional.

De asemenea, se stipulează că, odată cu intrarea în vigoare a tratatului, încetează starea de război şi Puterile Aliate şi Asociate pot stabili relaţii oficiale cu Ungaria.  Potrivit unei reguli instituite de actele finale ale Conferinţei de pace, Tratatul de la Trianon reproduce şi el textul pactului Societăţii Naţiunilor, inclus şi în Tratatul de la Versailles cu Germania, din 28 iunie 1919.  Semnificaţia introducerii acestui capitol este de a pune sub autoritatea Societăţii Naţiunilor a marilor acte de politică internaţională şi a obliga pe toţi semnatarii tratatelor la recunoaşterea acestui nou organism.

Prin art. 27 au fost fixate frontierele Ungariei cu Austria, cu statul Sârbo-Croato-Sloven, cu România şi cu Cehoslovacia. Prin prevederile acestui articol a fost legalizată desprinderea de Austro-Ungaria a teritoriilor locuite în majoritate de români (Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş). Art. 29 precizează că frontierele urmau a fi trasate pe teren de Comisii de delimitare, cu deplină putere de a determina liniile cele mai exacte, în funcţie de hotarele administrative şi interesele economice locale. Faptul că acestea au fost bine trasate este demonstrat de viabilitatea lor în timp. Practic, graniţele de azi ale Ungariei sunt extrem de asemănătoare cu cele stabilite prin Tratatul de la Trianon¹⁵.

Prin Tratat, Ungaria recunoaşte Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (art. 41), Cehoslovacia (art.48) şi Austria (art. 71), fiind de fapt o confirmare de jure a unei situaţii de facto, existentă cu mult timp înainte de semnarea acestuia.

Tratatul de la Trianon a fost ratificat de parlamentul României la 17 august 1920 (la Senat) şi la 26 august 1920 (în Camera Deputaţilor). Parlamentul Ungariei l-a ratificat la 14 noiembrie 1920. Instrumentele de ratificare au fost depuse la Paris de către guvernul român la 4 septembrie 1920, iar de guvernul ungar la 23 martie 1921 şi au intrat în vigoare la 26 iulie 1921¹⁶.

Toate transformările confirmate şi legiferate prin Tratatul de la Trianon au trezit şi reacţii contradictorii încă de acum 90 de ani – între entuziasmul beneficiarilor şi ostilitatea perdanţilor. În România, nu a stârnit un entuziasm fără limite. Acesta nu era considerat intangibil şi românii au realizat că documentul era important şi trebuia apărat. În consecinţă, România a adoptat o politică externă de apărare a status-quo-ului teritorial instituit la Paris şi va construi un sistem de alianţe care să servească acestui scop.

Ungaria a adoptat în perioada horthystă, indiferent de guvernele care s-au succedat la guvernare, o politică declarată de revizuire a tratatelor de pace încheiate la Paris în 1919-1920. Tratatul nu a fost însă denunţat formal şi oficial. Chiar dacă unele clauze teritoriale şi militare au fost modificate prin acţiunile guvernelor ungare între anii 1939-1941, sprijinite atunci de Germania şi Italia, acestea au fost anulate după război. Tratatul de pace de la Paris de după al Doilea Război Mondial, semnat şi de Ungaria la 10 februarie 1947, a restabilit clauzele teritoriale ale Tratatului de la Trianon, reconfirmate prin consens internaţional¹⁷. „Sindromul Trianon” mai persistă încă în societatea ungară, fiind chiar reactivat după răsturnarea comunismului în Ungaria. La 4 iunie 1990, Parlamentul de la Budapesta a comemorat printr-o solemnitate momentul de la 4 iunie 1920.

NOTE (PARTEA I)

1.Liviu Maior, Habsburgi şi Români. De la loialitatea dinastică la identitate naţională, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 7; 2. Alexandru Ghişa, România şi Ungaria la început de secol XX. Stabilirea relaţiilor diplomatice(1918-1921), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. V; 3. Erich Zöllner, Istoria Austriei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 501; 4. Ibidem, p. 502; 5. Ibidem, p. 502-503; 6.Ioan Chiorean, Geneza şi sfârşitul Imperiului austro-ungar, Editura Mica Doris, Târgu Mureş, 1995, p. 22-23; 7. Erich Zöllner, op. cit., p. 509; 8. Ibidem, p. 510; 9. Jozsef Galántai, Hungary in the First World War, Akademiai Kiado, Budapest, 1989, p. 2; 10. Jörg K. Hoensch, A history of modern Hungary, 1867-1986, Longman, London and New York, 1988, p. 1; 11. 1918 la Români. Documentele unirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. I, p. 150-158; 12. Ibidem;13. Ibidem; 14. Ibidem; 15. Ibidem; 16. Ibidem; 17. Keith Hitchins, Mit şi realitate în istoriografia română, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 61; 18. Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, 1995, p. 295; 19. Keith Hitchins, op. cit., p. 96; 20. Histoire de la Transylvanie, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1992, p. 597; 21. Aurel C. Popovici, Die vereinigten Staaten von Gross-Österreich, Leipzig, 1906; 22. Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şiVersailles, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1993, p. 56-57; 23. Alexandru Ghişa, op. cit., p. 58.

NOTE (PARTEA II)

1.A.D. Xenopol, Românii şi Ungurii, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 209; 2.Anastasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p. 234-235; 3.1918 la Români. Documentele unirii, p. 763-767; 4.Arhiva MAE, fond 71/1914 E2, partea a II-a, vol. 45, f. 2-3; 5.Gyula Juhász, Magyarország Külpolitikája 1919-1945, Kossuth Könyvkiadó, Budapest, 1988, p. 10; 6. Desăvârşirea unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 164-165; 7. Alexandru Ghişa, România şi Ungaria la începutul secolului XX…, p. 60-61; 8.Vasile Vesa, Înfăptuirea României Mari, în O Istorie a Românilor. Studii critice, Fundaţia Culturală Română – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 227; 9.Jörg K. Hoensch, A History of Modern Hungary, 1867-1986, Longman, London and New York, 1988,   p. 88-89; 10.Erich Zöllner, Istoria Austriei, p. 604; 11.Ibidem, p. 605; 12.Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi unirea Ardealului cu România, Editura revistei „Societatea de mâine”, Cluj, 1926, p. 34; 13.Ibidem; 14.Termen anglo-saxon, de origine scoţiană – devolution, care înseamnă transferul prerogativelor puterii de la centru spre periferie; 15.Ion Clopoţel, op. cit., p. 32; 16.Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András (coord.), Istoria Transilvaniei, Academia Română-Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, vol. 3, p. 611; 17.Alexandru Ghişa, op. cit., p. 79.

NOTE (PARTEA III)

1. Ioan Clopoţel, op. cit., p. 74; 2. Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu (coord.), Cardinalul Iuliu Hossu, Editura Unitas, Cluj-Napoca, 1995, p. 63-64; 3. 1918 la Români – Documentele unirii, op. cit. Vol. II, p. 1210-1212 şi vol. VII (apărut în 1989), p. 200; 4. Idem; 5. Peter Haslinger, Arad, November 1918. Oszkár Jászi und die Rumänien in Ungarn 1900 bis191, Wien-Köln-Weimar, 1993, p. 122; 6. Alexandru Ghişa, op. cit., p. 111-118; 7. 1918 la Români – Documentele unirii, op. cit. Vol. II, p. 1246-1247; 8. Alexandru Ghişa, op. cit., p. 121; 9. József Bölöny, Magyarország Kormányai, 1848-1987, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1987, p. 94-95; 10. Maria Ormos, From Padua to the Trianon, 1918-1920, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1990, p. 366-374; 11. Viorel Virgil Tilea, Acţiunea diplomatică a României, nov. 1919-mart.1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925, p. 72 şi 81-82; 12. AMAE, fond Conferinţa Păcii- Paris, 1946, vol. 96, f. 114 -115; 13. 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională. Mărturii, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. VI, doc. 890, p. 142-399; 14. Camil Mureşanu, În templul lui Janus, Cartimpex, Cluj-Napoca, 2002, p. 123; 15. Lucian Leuştean, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon, 1918-1920, Editura Polirom, 2002, p. 174; 16. Alexandru Ghişa, op. cit., p. 220; 17. Camil Mureşanu, op. cit., p. 128.