Autor: Corneliu Şenchea.

Numele lui Cyrano de Bergerac (faimosul filosof materialist şi aventurier  francez din secolul al XVII-lea, discipol al atomistului şi senzualistului  Gassendi) a devenit sinonim cu virtuţi ca eroismul şi curajul, după premiera comediei eroice (sau a tragicomediei) omonime a lui Edmond Rostand, din 28 decembrie 1897.

Cyrano de …Rostand

A fost un triumf teatral comparabil cu triumful dramei Hernani a lui Victor Hugo, din 1830, readucând în plină Belle-Epoque un strop, o adiere din parfumul şi patosul vechiului teatru romantic francez. Actorul Constant Coquelin a interpretat rolul titular de 950 de ori, iar succesul piesei nu a avut de suferit, în pofida observaţiilor lui E. Magne într-un articol din Revue de France, cu privire la erorile de documentare ale dramaturgului. Rostand îşi câştigase un plus de notorietate şi prestigiu, raliindu-se grupului de intelectuali care îl apărau pe căpitanul Alfred Dreyfus, acuzat ((în baza unor probe fabricate) de spionaj în favoarea Germaniei. Figura lui Cyrano a fost rapid asociată cu zelul colonelului Piquart, principalul apărător al lui Dreyfus, gata să-şi susţină punctul de vedere atât verbal, cât mai ales cu spada (cum a şi făcut-o în duelul cu colonelul Henry, unul dintre acuzatorii nevinovatului căpitan).   

Nu e mai puţin adevărat faptul că observaţiile gazetarului E. Magne erau justificate, mai ales în privinţa detaliilor cronologice. Dar el uita că Rostand, asemeni tuturor celor care scriau literatură de inspiraţie istorică (fie proză, fie teatru), uza de ceea ce numim licenţă poetică. În conturarea personajului său, însă, Rostand nu a trădat cu nimic caracterul adevăratului Savinien Hercule de Cyrano, senior de Bergerac.

Copilăria sub semnul severităţii

Viitorul erou al războaielor franco-spaniole şi discipol al filosofului Pierre Gassendi s-a născut într-o zi de 6 martie 1619, la Paris, ca fiu al lui Abel de Cyrano, avocat al Parlamentului. Până în anul 1625, tânărul Cyrano, care avea deja un frate mai mare, Denys, îşi va vedea familia îmbogăţită cu încă un frate botezat Abel şi o soră pe nume Catherine. Din 1622, tatăl său se retrăsese cu întreaga familie pe domeniul său Mauvières, situat în valea Chevreuse, numit şi Bergerac, cumpărat la sfârşitul secolului al XVI-lea de către bunicul omonim al micului Savinien. Aici şi-a petrecut copilăria viitorul personaj al lui Rostand, şi tot aici şi-a început educaţia, sub îndrumarea unui preot de ţară, timp în care a legat prietenie cu Henry Le Bret, primul său coleg şi fidelul biograf de mai târziu. El îl va urma din 1631 la Colegiul de Presles-Beauvais, condus de Jean Grangier. Şi tot el va deveni, sub pana lui Rostand, un adevărat simbol al prieteniei eterne şi dezinteresate, veghindu-l pe Cyrano în ultimele ceasuri ale vieţii. Regimul sever, marcat de rugăciuni, post şi penitenţe, îndurat la Beauvais, se va răsfrânge asupra operei literare a lui Cyrano, care îl va satiriza pe directorul Jean Grangier în comedia Pedantul păcălit. Aceleaşi privaţiuni îşi vor pune poate amprenta şi asupra evoluţiei spirituale a tânărului în direcţia unui ateism manifest care este posibil să-i fi fost până la urmă fatal. 

Cyrano şi mirajul „lumii bune”

După terminarea studiilor, viaţa boemă, aventuroasă, în care se pierde Cyrano de Bergerac îl împinge să-i solicite tatălui său o subvenţie, insuficientă însă pentru a-i acoperi cheltuielile zilnice generate de firea sa risipitoare, cu atât mai mult cu cât fratele său, Denys, călugărindu-se, avea nevoie, potrivit normelor canonice, de o rentă anuală substanţială de… 150 de livre. Sacrificiul bănesc îi impune bătrânului Abel de Cyrano să-şi vândă domeniul Mauvières, închiriind o casă în mahalaua Saint-Jacques, din Paris. Ceea ce nu-l împiedică pe Savinien să se autoînnobileze, devenind… Cyrano de Bergerac. Ambiţia de a pătrunde în lumea bună, expresie a unui uşor arivism, comun multor aventurieri de origine obscură de la cumpăna secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea (să-l amintim pe pictorul baroc Caravaggio) era stimulată şi de prezenţa în preajma tânărului a verişoarei sale, Madeleine Robineau, soţia baronului Christian de Neuvillette, numită Doralise de Domnişoara de Scudery, în Marele Cyrus şi devenită Roxane, muza poetului Cyrano în piesa lui Rostand. De la ea va învăţa Cyrano manierele elegante şi tot de ea îl va lega (în opera lui Rostand, bineînţeles) o iubire neîmpărtăşită (întâi de toate nemărturisită de îndrăgostitul complexat din cauza dimensiunilor nefireşti ale nasului său). În realitate, Roxane era una dintre obişnuitele preţioase ale saloanelor aristocratice, ridiculizate mai târziu de Molière, adepte ale unui limbaj greoi, încărcat de figuri de stil şi eclatant, epatant chiar. Rostand a păstrat această trăsătură a eroinei… cauza nefericirii soţului ei, baronul Christian de Neuvillete (un tânăr frumos, viteaz, dar cam sărac cu duhul), dar şi a spiritualului Cyrano care ezită să-i mărturisească dragostea… nu atât mânat de defectul său fizic… cât de prietenia pentru Christian. Prietenie căreia (în piesa lui Rostand) Cyrano îi va rămâne fidel chiar şi după moartea tânărului baron.    

„Demonul spadei”

Ca şi în opera literară, în viaţa reală, războiul împotriva Spaniei lui Filip al IV-lea (rivala eternă a Franţei) îi va aduce împreună pe Cyrano şi pe Christian. Cyrano a ales cariera armelor, mai mult obligat decât de bunăvoie, constrâns de refuzul tatălui său de a-l mai subvenţiona. Înrolat, în anul 1639, în compania de gardă condusă de domnul de Carbon de Casteljaloux, Cyrano (care luase serioase lecţii de scrimă) îşi câştigă reputaţia unui adevărat „demon al spadei”, înregistrând la activul său numeroase dueluri (niciunul provocat de el, aşa cum ţine să sublinieze prietenul său, Le Bret). Dar adevăratul botez al focului Cyrano avea să-l cunoască în asediile de la Arras şi Mouzon (între 1639-1640), unde întâlneşte redutabila infanterie spaniolă (aşa-numita tercios) comandată de strategi renumiţi ca genovezul Ambrogio Spinola, cardinalul-infante Ferdinand sau generalul Francisco de Mello. În focul acestor lupte se va alege cu două răni… şi tot la Arras avea să cadă Christian de Neuvillette, ofiţer ca şi Cyrano, în regimentul prinţului de Conti, dar nu la fel de norocos ca şi camaradul său.   

Atât rănile fizice, cât şi cele sufleteşti îl determină pe Cyrano să părăsească armata şi să se dedice din nou studiilor, obţinând o bursă la Colegiul de Lisieux, unde audiază, alături de Molière, cursurile filosofului materialist Pierre Gassendi, adept al epicureismului, doctrină filosofică (asociată ulterior ateismului) care susţinea ideea unui individualism bazat pe obţinerea unei plăceri raţionale, a unei fericiri senine, lipsite de suferinţă, a cărei reţetă era liniştea, repaosul, nu activitatea… şi al senzualismului – doctrină care considera senzaţia drept unica sursă a cunoaşterii.   

Dar Cyrano nu putea fi liniştit decât în teorie. Spiritul său agitat găsea în anul 1643 prilejul favorabil de a se manifesta.

„Ratează” revanşa de la Rocroy

Era anul morţii regelui Ludovic al XIII-lea, dar şi anul în care ducele d’Enghien, supranumit mai târziu Marele Condé, secondat de generalii săi Jean de Gassion (ulterior mareşal) şi Sirot, înfrânge armata spaniolă comandată de Francisco de Mello la Rocroy. Pe lângă uciderea bătrânului conte de Fuentes (care a căzut cu spada în mână), victoria a spulberat mitul invincibilităţii infanteriei spaniole, zdrobită de şarjele cavaleriei franceze conduse de Sirot. Soldaţii Spaniei s-au apărat magnific, ceea ce-l determină pe Saint-Paulien, biograful lui Velázquez, să compare jertfa lor cu aceea Vechii Gărzi a lui Napoleon, la Waterloo. Bilanţul bătăliei care salvase Parisul era tragic pentru spanioli. Faţă de cei două mii de morţi de partea franceză… armata spaniolă număra între şapte şi opt mii, la care se mai adăugau şi şase mii de prizonieri. Dezastrul, prin proporţiile sale, aşa cum arăta istoricul Martin Hume, era comparabil cu cel al Invincibilei Armada din anul 1588.   

Cyrano de Bergerac va scăpa (sau va refuza) ocazia de a fi martor la această victorie măreaţă… şi prin urmare ocazia de a le-o plăti spaniolilor pentru rănile căpătate la Arras, ori pentru moartea baronului de Neuvillette. Poziţia sa faţă de războaiele între naţiuni fusese definitiv stabilită după ultimul „adio” spus armelor. În utopia sa Statele şi imperiile Soarelui, coţofana afirmă că păsările îşi aleg un rege „cu temperament paşnic, pentru a evita războiul, izvorul tuturor nedreptăţilor.” Comentând acest fragment, traducătorul şi exegetul său, Ion Hobana, afirma pe bună dreptate că „tradiţia pacifistă a lui Erasm, More, Rabelais îşi găseşte astfel una dintre cele mai viguroase expresii din întregul secol al XVII-lea.”

Încăierarea de la Poarta Nesle

Cu toate acestea, vocaţia de spadasin a lui Cyrano a găsit prilejul să se afirme, în acelaşi an cu victoria de la Rocroy, într-o antologică încăierare pe străzile Parisului… la Poarta Nesle. Aflând că unul dintre prietenii săi, Lignières, este pândit de oamenii înarmaţi ai contelui de Guiche, din cauza unei epigrame sau a unui pamflet la adresa stăpânului lor, îi înfruntă pe aceştia cu spada, ucigând doi, rănind şapte şi izgonindu-i pe ultimii.

Întâmplare parcă desprinsă dintr-un roman sau film de capă şi spadă, atestată de Le Bret, ea este exagerată de Rostand, care ridică numărul agresorilor la cifra de… o sută. Este greu de crezut că un om putea înfrunta de unul singur o sută de spadasini. Dar Rostand urmărea să dea întreaga măsură a caracterului de „cavaler fără frică şi prihană” a lui Cyrano, etichetă pusă lui Pierre Terrail, senior de Bayard (erou al „războaielor italiene” purtate de Ludovic al XII-lea, care în 1503, la Garigliano, chiar a apărat singur un pod împotriva a o sută de soldaţi spanioli comandaţi de Gonzalo de Cordoba, după ce îl înfruntase într-un duel pe spaniolul Sotomayor). Prin urmare… nici lui Cyrano nu-i lipseau exemplele. Şi aici e cazul să semnalăm o altă eroare cronologică a dramaturgului: în piesa sa, conflictul cu contele de Guiche precede bătălia de la Arras şi moartea eroică a baronului de Neuvillette… şi mai mult… de Guiche devine rivalul simultan al lui Christian şi Cyrano la inima Roxanei, amplificând intriga.                                               

• 

• 

Nici conflictul lui Cyrano cu cabotinul actor Montfleury nu este anterior momentului Arras, aşa cum vrea să ne lase să credem Rostand. El se consumă în anul 1644, când Bergerac (el însuşi autor de tragedii cu subiect antic ca Moartea Agripinei) îi interzice să urce pe scenă, întâmpinând reacţia violentă a unui grup de nobili susţinători ai actorului. Incidentul frizează ridicolul, întrucât Cyrano, provocat de aceştia, trage spada şi, afectat de miopie, străpunge maimuţa unui păpuşar. În drama lui Rostand, dimpotrivă, el apare cosmetizat. Cyrano se bate în duel, versificând, cu infatuatul viconte de Valvert (mostră de inepţie) şi câştigă în aplauzele publicului de la „Hôtel de Bourgogne”.

În ciuda acestor „erori” ne place să-l vedem pe Cyrano mai degrabă în lumina şi cu ochii dramaturgului decât ai istoricului. 

Retras la ţară, după aceste păţanii, Cyrano se confruntă cu grave lipsuri financiare şi cu… o boală venerică. Acest amănunt îi conferă o aură de libertin şi spulberă mitul îndrăgostitului nefericit, prizonier al unei singure pasiuni fără speranţă… mitul complexatului şi stigmatizatului cavaler, ocolit de femei din cauza nasului său enorm. Alte comentarii sunt de prisos!

În anul 1647, presimţind sfârşitul tatălui său, revine la căpătâiul acestuia, în casa din mahalaua Saint-Jacques, unde bătrânul Abel de Cyrano se stinge din viaţă un an mai târziu. Moştenirea lăsată fiului său, după ce sora lui Savinien, Catherine, se călugărise, la rândul ei, la mănăstirea „Filles de la Croix”, îi rezolvă problemele pecuniare. Claustrarea Catherinei era rezultatul bigotismului penitent în care căzuse verişoara lui Cyrano, Madeleine, după moartea soţului ei, baronul de Neuvillette. Aici, Rostand respectă destinul real al eroinei.    

Atracţia politicii

În schimb, Cyrano, departe de a întoarce spatele lumii în care trăia, după exemplul verişoarei şi surorii sale, se aruncă în politica veacului său cu toate forţele de care dispunea. Sosise epoca Frondelor! Adică a revoltelor burgheziei şi nobilimii împotriva guvernării exercitate de  regenta Ana de Austria şi de ministrul ei, cardinalul Jules Mazarin (Giulio Mazarini), pe perioada minoratului regelui Ludovic al XIV-lea. Burghezii se ridicau împotriva fiscalităţii abuzive a puterii, criticând politica de impozite a acesteia, în timp ce turbulenta nobilime de sânge, exclusă de la exerciţiul puterii, revendica privilegiile pierdute. Francez patriot, ca şi alţi frondeuri de seamă ca ducele de Beaufort-Vendôme, nepotul lui Henric al IV-lea, ori ca La Rochefoucauld, Cyrano nu vedea cu ochi buni prezenţa unui italian (fost ofiţer al papei în serviciul prinţului de Palestrina şi nunţiu apostolic pe lângă Curtea lui Ludovic al XIII-lea) în fruntea statului… deşi ştia că fusese protejatul răposatului cardinal Richelieu. Împotriva lui Mazarin, Cyrano a scris poemul Ministrul de stat falit şi o suită de pamflete în proză, intitulate sugestiv Gazetarul dezinteresat, Sibila modernă, Consilierul credincios, Cererile celor Trei Stări adresate reginei regente.

Curajul său l-ar fi putut transforma într-un client fidel al Bastiliei. Putea fi ridicat în orice clipă de gărzile reginei şi ale cardinalului conduse de Guitaut şi de nepotul acestuia, zelosul Comminges, aşa cum se întâmplase cu consilierului Broussel sau cu ducele de Beaufort. Dar, pentru cuplul Ana de Austria – Mazarin, Cyrano era un individ inofensiv care se mulţumea să scrie… fără a se lansa în violente discursuri împotriva impozitelor, ca Broussel, ori să provoace tulburări stradale, ca ducele de Beaufort, idolul poporului parizian, supranumit şi „Regele Halelor”.

În cele din urmă, victoriile armatei regale conduse de mareşalul de Turenne îi constrâng pe liderii Frondei prinţilor în frunte cu prinţul de Condé (învingătorul de la Rocroy) să cedeze. Odată cu acest deznodământ şi Cyrano îşi modifică radical poziţia, publicând o Scrisoare împotriva frondeurilor. Pacifismul său caracteristic îşi spunea încă o dată cuvântul. Sătul de războaie civile, avea nevoie de linişte pentru a crea… pentru a scrie. Terminase Statele şi imperiile Lunii, iar acum scria la Statele şi imperiile Soarelui. Deşi utopiile sale vădeau influenţa lui Tomasso Campanella (autorul Cetăţii Soarelui), spiritul şi imaginaţia lui Cyrano nu-şi aveau egal. Pentru prima dată, el imaginase zborul spre lună într-un vehicul propulsat de rachete… fapt pentru care mulţi l-au considerat părintele literaturii de anticipaţie.  

Contemporan cu Galileo Galilei, Cyrano a cutezat să-şi manifeste public convingerea în valabilitatea teoriei sistemului heliocentric, curaj pe care nu l-a avut maestrul său, Gassendi, întrucât acesta era demnitar ecleziastic şi preda la Colegiul Regal.

Compromisuri la bătrâneţe

În ultimii ani ai vieţii lui, poate vârsta, poate înţelepciunea caracteristică acesteia, şi cu siguranţă dorinţa de afirmare în plan intelectual, scriitoricesc, l-au împins să renunţe la izolarea şi solitudinea titanică din anii tinereţii şi să-şi caute un protector. Cel care refuzase orice compromisuri cu mai-marii zilei (cum se întâmplase în mijlocul conflictului cu contele de Guiche, când respinsese protecţia oferită de mareşalul de Gassion) le accepta acum, cu preţul sacrificării acelei verticalităţi care smulsese admiraţia contemporanilor. Astfel, el se resemnează să devină om de casă al ducelui Louis d’Arpajon, militar mediocru şi mai mediocru în plan spiritual, caracterizat de Ion Hobana drept un „vanitos incult”. Relaţiile acestuia i-au permis lui Cyrano să-şi publice volumul Opere diferite şi să-şi vadă reprezentată tragedia Moartea Agripinei, în 1653, la „Hôtel de Bourgogne”. Dar replica „Să lovim, iată victima (l’hostie)!” a stârnit indignarea publicului, care a interpretat ultimul cuvânt drept „ostia” – azima folosită de catolici la împărtăşanie.

Atentat sau accident?

Cunoscut drept un ateu notoriu, Cyrano ar fi intrat în vizorul Companiei lui Iisus, a Ordinului iezuiţilor, şi chiar a partidului bigot de la Curtea Regală. Scrisoarea împotriva unui iezuit asasin şi defăimător ne lasă să credem că scriitorul a fost victima unei ambuscade, a unei tentative de asasinat, din care a scăpat, fără îndoială, datorită agerimii spadei sale. O reproducem în traducerea lui Ion Hobana:

„Ai îmbrobodit cu uşurinţă conştiinţa unei brute obişnuite cu crima, căreia i-a lipsit o singură zi ca să mă ucidă. Era un călău şi îi demonstraseşi foarte convingător că asasinatul era singura cale de a se împăca cu Dumnezeu; el te crezuse întru totul şi dacă, în locul indulgenţelor şi al medaliilor cu care îl încărcaseşi, i-ai fi susţinut curajul cu unul dintre pistolii care-ţi umpleau punga, prelungirea ambuscadei cu douăzeci şi patru de ore ar fi făcut ca sângele meu să înroşească trotuarul.”  

Aşadar, Cyrano nu putea fi ucis făţiş. Reputaţia lui de spadasin redutabil îi ţinea la distanţă pe potenţialii asasini. În 1654, la un an de la reprezentaţia cu Moartea Agripinei, el este victima unui accident stupid. Lovit de o bârnă căzută din înaltul palatului d’Arpajon, este găzduit pentru îngrijiri în casa unui prieten, Tanneguy Renault des Bois-Clairs. Cel care îl îngrijeşte este nelipsitul Le Bret.

În piesa lui Rostand, Cyrano moare în chiar seara zilei în care avusese loc atentatul. Da, am spus atentatul, pentru că Rostand este categoric în această privinţă. Dramaturgul îl pune chiar pe contele de Guiche (acum pocăit şi admirator sincer al lui de Bergerac, după ce amândoi luptaseră cot la cot la Arras) să-l avertizeze pe Cyrano de iminenţa unui asasinat orchestrat de cercurile Curţii: „Să stea mai mult acasă!” Dar Cyrano nu poate sta acasă. El trebuie s-o viziteze pe Roxane, în parcul mănăstirii „Les Dames de la Croix”, din Paris, şi se stinge în braţele ei, mărturisindu-şi iubirea.      

Adevărul este că agonia lui Cyrano, marcată de suferinţe şi vindecări temporare, a durat un an, iar poetul nu a murit în amintita mănăstire… ci la Sannois, în casa vărului său, Pierre de Cyrano. Dar nu este mai puţin adevărat că sora şi verişoara lui, Madeleine Robineau, au încercat să-l convertească (cel puţin acum, în ceasul morţii) pe neînduplecatul ateu.

În ce priveşte ipoteza asasinatului, va fi avut vreun amestec ducele d’Arpajon? Ignorant şi plin de sine cum era, încărcat de titluri care mai de care mai pompoase (conte de Rodez, marchiz de Séverac, viconte de Montal, baron de Salvagnac) nu este exclus ca între el şi Cyrano să fi apărut neînţelegeri. Să ne amintim că drama lui Giordano Bruno s-a declanşat în urma denunţului faţă de Inchiziţie a gazdei sale veneţiene, nobilul Giovanni Mocenigo, „frate” cu d’Arpajon la capitolele ignoranţă şi infatuare.     

Un model al Barocului

Spiritual, combativ (atât cu pana, cât şi cu spada), aventurier, militar, dramaturg, scriitor satiric şi libertin, Cyrano de Bergerac ilustrează o personalitate complexă care dă întreaga măsură a secolului în care a trăit. Pentru aceste însuşiri, Dolores Toma îşi intitula pe bună dreptate monografia dedicată vieţii şi operei acestuia… Cyrano de Bergerac – un model al Barocului.

Dincolo de adevărata figură a eroului, rămâne legenda născută de piesa lui Edmond Rostand… creaţie care a inspirat două ecranizări celebre: una americană, cu actorul José Ferrer în rolul titular, şi alta franceză cu marele Gerard Depardieu… recompensate… prima cu Oscar-ul, cealaltă cu Cesar-ul. Şi mai rămân cele două simboluri ale curajului şi eroismului francez sau galic… spada şi panaşul care flutura la pălăria lui Cyrano, la fel ca panaşul alb al regelui Henric al IV-lea, în bătălia de la Ivry şi de ce nu… ca panaşul muschetarului Charles de Batz d’Artagnan, un personaj la fel de real şi de spectaculos ca şi seniorul de Bergerac.