Autor: acad. Marius Sala.

Darabană cu înţelesul de „tobă (mică)” apare în multe expresii cu sens figurat: a bate darabana „a bate toba (= a divulga cele auzite)”, a vinde (sau a cumpăra) la darabană „a vinde (sau a cumpăra) la licitaţie”, a bate darabana (cuiva) „a vinde averea (cuiva) la mezat” şi altele. Este atestat prima dată în „Arhiva românească” la 1829. Are şi variante ca baraban, barban(c)ă. La originea îndepărtată a cuvântului se află persanul pähläwān „erou” care, după unii, a trecut prin turcă în forma balaban „tobă” şi a ajuns în limbile slave (rus. baraban, pol. taraban, ucr. taraban),de unde a intrat în română. După Al. Graur, acelaşi cuvânt persan pähläwān stă şi la baza cuvântului românesc pehlivan (înv.) „acrobat, jongler, scamator”, evoluat la „şiret, şmecher, şarlatan”, care a ajuns la noi din turcă, unde există pehlivan „om voinic”. Acest cuvânt, răspândit în toate limbile balcanice (există şi în aromână şi meglenoromână), apare prima dată la I. Neculce şi făcea parte din seria cuvintelor de felul lui caraghios, ghiduş, măscărici, mucalit, personaje care alimentau prin hazul şi marafeturile lor petrecerile societăţii de odinioară.

Derbedeu „vagabond, om fără căpătâi” este atestat prima dată în romanul Ciocoii vechi şi noi al lui N. Filimon. Este, la origine, cuvântul persan därbedär care însemna „din poartă în poartă” (din där „uşă, poartă” şi be „la”), care n-a călătorit prea mult până a ajuns la noi: a trecut doar prin turcă unde a devenit derbeder (a intrat şi în sârbă: derbenica „cerşetor”). În graiul moldovean există varianta derber (derbedel), mai apropiată de etimon. Mai puţin probabilă este explicaţia lui N. Iorga, care crede că provine din turcescul derebei „şefii de jos”, nume dat unor răsculaţi împotriva sultanului Mahomed. Cuvântul face parte dintr-o serie de turcisme ca pişicher, şiret, haimana, lichea.

O evoluţie asemănătoare se găseşte şi în istoria lui vagabond, împrumutat din fr. vagabond. În franceză este un împrumut din lat. vagabundus, derivat al verbului latinesc vagari „a umbla încoace şi încolo”; divagari însemna acelaşi lucru „a umbla dintr-un loc în altul”, la fel ca turc. derbeder „din poartă în poartă”.

Derviş „călugăr musulman aparţinând unui ordin prezent în Persia, Turcia, Siria; călugăr cerşetor” face parte din aceeaşi categorie a cuvintelor turceşti provenite din persană şi ajunse în română. În persană, därwēš înseamnă „cerşetor” şi este format de la där „poartă”. Cuvântul este vechi, fiindcă apare la M. Costin; a fost împrumutat din turcescul derviş „călugăr cerşetor”. Termenul românesc a putut fi preluat, mai târziu, şi din fr. derviche, unde este împrumutat tot din persană; el poate deci avea etimologie multiplă (turcă şi franceză).

Divan este, la originea îndepărtată, persanul dīwān „cancelarie, consiliu”, apoi „fotoliu”, derivat de la dibīr „scriitor”. A pătruns, cu sensul din persană, în arabă şi apoi în turcă, unde divan avea sensul de „consiliu al înalţilor demnitari; sală în care se ţinea consiliul de stat, sală de şedinţe”; la noi era sinonim cu sfatul domnesc. Cuvântul divan a fost împrumutat în română din turcă (prima atestare, la M. Costin) cu sensul de „sfat domnesc”, dar şi cu acela de „canapea”; cu sensul de „taifas” este luat din sârbă. Cuvântul turcesc a pătruns în limbile balcanice (neogreacă, bulgară, sârbă), dar şi în franceză (divan) şi spaniolă (diván).

Termenul arab dīwān cu sensul de „sală de şedinţe” stă şi la baza it. dogana (v. it. doana) şi sp. aduana, amândouă având sensul de „vamă”; din italiană provine şi fr. douane „vamă”. În română, acestor termeni romanici împrumutaţi din arabă le corespunde cuvântul vamă considerat, în general, împrumutat din magh. vám, la rândul lui un cuvânt persan pătruns prin arabă. Este, aşadar, probabil ca termenul persan să fi ajuns în română pe două căi: turcă (divan) şi maghiară (vám). E. Petrovici crede că vamă este un împrumut din slavonă.

Duducă „fată sau femeie tânără de la oraş sau din înalta societate” este un termen regional care circula, mai ales, în Moldova. Provine din turcă, unde dudu sau dudukuşı (compus cu kuş „pasăre”) însemna „doamnă drăguţă (mai ales armeancă)”. În turcă a fost împrumutat din pers. tūtī „papagal”!

Dulap este un cuvânt balcanic ce provine din turcescul dolap, iarîn turcă a fost luat din persanul dōlāb. Este cunoscut mai ales cu sensul de „mobilă din lemn sau metal prevăzută cu rafturi, în care se păstrează rufe, haine, vase, cărţi etc.”, sens care există în turcă. Are multe variante: dulac, dulaf, dulab, dolap, dolaf. A fost împrumutat împreună cu alţi termeni denumind obiecte uzuale de acelaşi tip, ca geamantan, cutie, geantă, sipet, ghiozdan.

Dulgher „meseriaş care execută obiecte de lemnărie, construcţii din lemn” are la bază cuvântul turcesc dülger, răspândit în toate limbile balcanice. Este, alături de tinichigiu, boiangiu, casap, caraf, băcan şi giuvaergiu, unul dintre destul de numeroasele nume de meseriaşi luate din turcă. Apare prima dată în Povestea vorbei de Anton Pann. În turcă, termenul este împrumutat din persană: durūk-kār „tâmplar” era format din durūk „lemn subţire” şi kār „făcător”.

Duşman  este unul dintre cuvintele a căror origine a fost mult discutată: unii îl consideră de provenienţă cumană, alţii cred că vine din turcă, nu lipsesc nici cei care admit o dublă origine. Poate fi considerat turcesc, după opinia mea, mai ales dacă observăm că termenul turcesc düşmem este explicat din persanul dušmän, format din duš „rău” şi män „minte”. Cuvântul are răspândire generală şi atestări vechi (ca nume propriu de persoană este înregistrat la 1469 şi la 1508, iar ca substantiv comun apare la 1620, în cartea populară Alexandria).

Firman „ordin emis de sultan (prin care erau numiţi sau maziliţi guvernatorii şi domnitorii ce depindeau de Imperiul Otoman)” este un cuvânt vechi (apare încă de la I. Neculce), de origine turcă. În turcă, ferman este un cuvânt de origine persană: färmān „ordin”. S-a răspândit în limbile balcanice, dar este cunoscut şi în limbile europene (fr., engl. firman), făcând parte din categoria termenilor „tehnici” de felul fr. pacha, sultan, sérail, ce făceau referire la realităţi orientale.

Fistic „arbore din ţările calde cu fructe conţinând sâmburi comestibili” este un cuvânt care are la origine cuvântul persan pištä pătruns în arabă (fostuq) şi în turcă (fıstık). Din turcă a venit la noi, unde avea o variantă veche fâstâk, mai apropiată de etimonul turc. Alte variante sunt festec, feştec, vâstâc. Apare prima dată la V. Alecsandri. De la acest cuvânt avem derivate ca fistichiu „verde gălbui”, (rar) „extravagant”, care poate fi un împrumut direct din turc. fıstıki, ca şi alte nume de culori: cârmâziu, pătlăginiu, liliachiu. Derivat sigur pe teren românesc este verbul a (se) fâstâci ce înseamnă „a (se) tulbura, a (se) zăpăci, a năuci”, probabil aluzie la paloarea care caracterizează această stare psihică. (Cf. a sfecli, derivat din sfeclă „a deveni roşu ca sfecla”.)

Cuvântul persan (sau, după unii, arab) a pătruns, prin gr. pistakion, în latina medievală ca pistacium şi a devenit, în franceza secolelor 13 –16, pistace. Această formă a fost înlocuită de cuvântul fr. pistache, împrumutat din nordul Italiei.

Gazetă, surprinzător, este la originea îndepărtată un cuvânt persan: gānğ care are sensul de „comoară”. Din persană a trecut prin diverse „gări” (arab. kanz devenit gr. gaza a fost preluat de lat. gaza), până a ajuns în dialectul veneţian,unde nu mai însemna „comoară”, ci „monedă mică” (aproximativ „para”). De la acest cuvânt s-a creat diminutivul gazeta „monedă de mică valoare”: la Veneţia se vindeau ziare periodice cu veşti despre întreprinderile veneţiene din Levant şi despre evenimentele epocii, care se numeau gazeta delle novità, pentru că se vindeau la preţul unei gazeta. Italiana literară  are cuvântul gazetta „gazetă”, transmis limbilor europene, printre care franceza şi româna (în franceză apare la 1600, iar la noi în secolul 18; în română poate fi şi un împrumut ulterior din franceză). Astăzi, gazetă este înlocuit de ziar, creaţie românească după modelul lui jurnal, preluat din franceză, care este folosit, de asemenea, mai rar.          

Geam este un cuvânt balcanic răspândit din turcă, unde cam înseamnă „sticlă (la fereastră)”, la fel ca ğām din persană, de unde l-a luat turca. Aparţine împrumuturilor turceşti din perioada în care a evoluat construcţia caselor şi când au fost împrumutaţi şi alţi termeni ca acaret, calcan, cercevea, cerdac, duşumea, tavan, toţi înregistraţi în secolul 18. Din aceeaşi epocă sunt şi derivatele geamgiu (din turc. camci)şi geamlâc (din turc. camlık).Geamantan este, la originea îndepărtată, o creaţie persană: ğāmädān „cufăr” care s-a format din ğāmä „haină” şi –dän „care conţine”. Din persană a fost luat de turcă (camadan) şi apoi, din turcă, de limbile balcanice, inclusiv româna. Apare prima dată la V. Alecsandri. Sinonimele lui geamantan sunt cufăr „geamantan de lemn” din germ. Koffer şi valiză din fr. valise (la rândul lui din it. valigia, cuvânt căruia nu i se cunoaşte originea).