Autor: acad. Marius Sala.

Tulpan „pânză de bumbac, de lână sau de mătase, foarte subţire şi străvezie; basma” este parţial sinonim cu muselină, împrumutat din fr. mousseline, care a fost preluat din it. mussolina provenit din adjectivul arab mauslî „din Mossul” (această stofă s-a fabricat prima dată la Mosul, oraş din Mesopotamia, astăzi în Irak). Sufixul arab -î a fost redat în italiană prin -ino; forma feminină -ina se explică prin combinaţia cu tela „pânză, ţesătură”. Revenind la tulpan, acesta este, la originea îndepărtată, persanul dulbänd „turban” (format din dil „inimă” şi bänd „a lega”), acelaşi cuvânt care stă şi la baza lui tulipă, intrat în turcă (în forma tülbent) şi, din turcă, în neogreacă (tulpani). Din ultima limbă citată îl are şi româna, însă cuvântul persan a ajuns în română şi pe alte căi, sub forme diferite: tulbent „voal de mireasă” este din sârbul tulbenta, tulipă„lalea” din fr. tulipe (cu varianta tulipan) şi turban din fr. turban.

Viran „teren pe care nu a fost construit nimic, care este fără clădiri şi, de obicei, neîngrădit” este un cuvânt relativ nou (apare prima dată în texte la 1844). La originea sa îndepărtată este termenul persan viran „pustiu”, care a pătruns în turcă (viran) şi din turcă îl avem şi noi.

Vişinată (cu varianta învechită vişinap),care apare la începutul secolului 18, este la originea îndepărtată persanul višne-āb (din višne „vişină” şi āb, āp „apă”), pătruns în turcă (višnap), iardin turcă a ajuns în bulgară (vişnap) şi apoi la noi (varianta veche vişinap). A devenit vişinată sub influenţa unor cuvinte ca limonată. Să nu uităm că şi vişină este, la originea îndepărtată, din persanul vişne, trecut în turcă şi apoi în limbile slave (bulgară, rusă), de unde l-am împrumutat noi.

Zalhana (actual zahana, cu formele învechite salhana, sahana, zaana) este un termen popular pentru abator, care apare în scris la începutul secolului 18: să fie volnici a merge pe la zah[a]nale, să caute căte vite se vor tăia (1713, într-un document publicat de N. Iorga). Astăzi se foloseşte şi cu sensul de „restaurant specializat în preparate din carne şi organe proaspete” (apare prima dată la Ion Barbu). La originea sa îndepărtată se găseşte cuvântul persan sälhhānä „măcelărie” (din ar. salh „jupuire” şi pers. hänä), pătruns în turcă (salhane), limbă din care a fost împrumutat de română şi de unele limbi balcanice (bulgară şi sârbă); există şi în aromână (zalhane).Termenul abator este recent (prima sa atestare este la Bacovia), fiind un împrumut din fr. abattoir (derivat de la abattre „a tăia”, termen relativ nou, de la începutul secolului 19).

Zamparagiu „petrecăreţ; beţivan; desfrânat”, termen familiarsinonim cu derbedeu (explicat în alt episod, tot din persană: därbedär „din poartă în poartă”), apare prima dată într-o culegere de povestiri arabe de la începutul secolului 19 şi, apoi,  la I. Creangă: călugării, o adunătură de zamparagii duglişi, din toată lumea. La originea îndepărtată a acestui cuvânt este persanul zänpäräst „care se ţine după fuste” (din pers. zän „femeie” şi päräst „admirator”), pătruns în turcă în forma zampara „desfrânat”; derivatul în -giu pare a fi format în română.

Zarnachea „narcisă” este, la originea îndepărtată, din persanul zärīnkädä (din zärīn „auriu” şi kädä „casă”). Sunt păreri diferite în legătură cu limba din care a ajuns în română; cei mai mulţi cred că aceasta este turca (zerenkadea). Ultimele cercetări arată că este mai probabil să fi ajuns la noi din neogreacă (zernekades), etimologia din turcă prezentând dificultăţi fonetice. Are multe sinonime: coprină este de origine slavă, narcisă este din fr. narcisse (care are la bază numele de persoană Narcisse, din lat. Narcissus, grec. Narkissos, numele unui personaj celebru prin frumuseţea sa, care a murit aruncându-se într-o fântână unde şi-a văzut chipul şi a fost metamorfozat în floarea numită narcisse), iar ghiocel are etimologia mult discutată (provenit din latină sau derivat de la ghioc „scoică”).

Zarpa, termen învechit şi popular pentru brocard, înseamnă prin extensie şi „haină confecţionată din această stofă” şi are numeroase variante: zarba(h), zărba, zerban, zerbap. Apare în secolul 16: doi abai zerbap cosut (1579). Este un împrumut din turcă (zerbaf), unde a fost luat din pers. zärbäf (din zär „aur” şi bäftän „a ţese”). Am arătat cu alt prilej că brocart este un împrumut mai târziu din fr. brocart, preluat din it. broccato „ţesătură din mătase ce dă impresia unei forme de relief”.

Zarzavat „verdeaţă, legume” este, la originea îndepărtată, din persanul säbz „verde” (derivat de la säbzä „verdeaţă”), care intrat în turcă (sebze)şi a primit pluralul (de tip arab) zebzevat, popular zerzevat. Din turcă l-am luat noi (apare la 1792, într-un document publicat de N. Iorga) şi alte limbi balcanice (bulgara, neogreaca şi sârba). Există şi în aromână (zărzăvate) şi meglenoromână (zărzăvat).

Zimberek, cuvânt învechit cu sensul „resort de ceasornic”, prin extensie „maşinărie”, apare prima dată într-un document din 1810, publicat de D. Z. Furnică: trimisăi şi 2 ceasornice ca să faceţi dumneavoastră bine să le daţi la un ceasornicar să le îndrepteze fiindcă … la unul au scăpat lanţul din zemberechi. La originea sa îndepărtată este persanul zänbäräk, împrumutat de turcă (zemberek), de unde a ajuns la noi. Termenul turcesc s-a răspândit în limbile balcanice (bulgară, neogreacă); apare şi în aromână (zimbiriche). După unii, aceeaşi origine are ţâmburuş (cu variantele ţimburuş, ţumburuc) „mică ridicătură, buton în mijlocul unei unelte, la capătul unui mâner”; după alţii, acest cuvânt trebuie apropiat de sâmbure.

Zor are sensul învechit şi regional de „silnicie” (vezi expresiile dor de zor „dragoste cu sila”, cu zorul sau de zor „forţat”, a lua la zor) şi, ulterior, „activitate însufleţită, febrilă, febrilitate, însufleţire, grabă mare; urgenţă” (în diverse locuţiuni: cu zor sau zor-zor „în grabă”, de zor „din plin”, a da zor „a zori”). Este un cuvânt turcesc care, după L. Şăineanu, ca şi belea, dandana, satara, tevatură,„sunt ecoul spaimei ce lăsau în urma lor ienicerii, cârjalii şi zorbagii”. Cuvântul turcesc s-a răspândit în limbile balcanice (albaneză, bulgară, neogreacă, sârbă); există în aromână (zore) şi în meglenoromână (zor). La originea sa îndepărtată este persanul zōr „violenţă, forţă”.

Zuluf „şuviţă de păr (de obicei pe tâmple) răsucită în spirală” este cuvânt turcesc (zülüf) de origine persană (zulf, cu acelaşi sens). S-a răspândit, din turcă, în bulgară şi neogreacă, precum şi în aromână (dzuluf, zăluf). Este înregistrat în texte la mijlocul secolului 19. Are multe sinonime: buclă împrumutat din fr. boucle, cârlionţ creaţie expresivă, creţ probabil din slavă, perciune din turcă, sfredel din slavă, iar, regional, cocor din slavă (unde înseamnă „creţ”).

Zurbá (învechit) „revoltă” apare la I. Neculce şi este cunoscut şi din titlul filmului Zorba grecul. Este un împrumut din turcă (zorba), unde provine din persanul zörbäz „rebel” (din zōr „violenţă” şi baz „a se juca”). Termenul turcesc a pătruns şi în neogreacă şi sârbă; există şi în aromână (zorba).

Zurliu, termen familiar cu sensul „nebun, zvăpăiat” (cunoscut şi din versurile lui G. Lesnea: până-atunci, gropar zurliu, pune frânghii sub sicriu),îşi are originea îndepărtată în persanul zōr „violenţă” (vezi, mai sus, zor). Din persană a intrat în turcă. Ultimele cercetări au ajuns la concluzia că termenul românesc a fost luat din neogrecul zurlos, fără legătură cu termenul ţigănesc zuralo, cum s-a crezut multă vreme.