Autor: acad. Marius Sala.

Şal avea, în trecut, sensul de „ţesătură fină din păr de cămilă”; cuvântul apare într-un document de la 1761: şal, bucata 200 bani. Ulterior, a căpătat şi alte sensuri (prima atestare, la 1821): „fâşie lungă de stofă sau de mătase, pe care o purtau în trecut bărbaţii în jurul capului sau al mijlocului, după moda orientală”, devenind sinonim cu turban (împrumut din fr. turban, luat din turcă) şi cu brâu (cuvânt de origine autohtonă). Alt sens dezvoltat pe teren românesc este „broboadă, fular mare” (apare la 1792). Şal este un împrumut din turcescul şal, unde provinedin persanul šāl. În limbile occidentale (fr. châle, engl. shaul) cuvântul a fost împrumutat din hindi (shal), unde era luat tot din persană. În persană era folosit, la început, pentru a denumi şalurile fabricate în regiunea Caşmir, cu lână adusă din Tibet.

Şatră a însemnat, la început, „cort de tabără” şi, prin lărgire de sens, „tabără militară”: Edom din şatră abia aşteaptă / Să vie Izmail cu oaste lată (Dosoftei). Mai târziu, a ajuns şi la sensul curent astăzi, acela de „cort al ţiganilor nomazi”: ţiganii […] umblă cu şătre prin ţară (document din 1785), precum şi la sensul popular de „construcţie improvizată, adesea un simplu cort, în care negustorii îşi expun marfa, la târguri sau în pieţe”. La originea îndepărtată a cuvântului este persanul čadir „cort, umbrelă”, trecut printr-o limbă turcică şi ajuns în română dintr-o limbă slavă (bulg., sârb. šatra)şi din maghiară (šator). Am arătat în unul din primele episoade că termenul persan čadir a ajuns la noi şi direct din turcă (unde avea forma çadir)în cuvântul vechi ceadir „cort”.

Şuşanea „puşcă lungă cu ţeava ghintuită, care era folosită mai ales de arnăuţi” este un termen învechit, înregistrat prima dată într-o istorie a ţărilor româneşti scrisă de biv-vel-stolnicul Dumitrache (1782). Este împrumutat din turcă (şeşane), iar în turcă provine din persanul šäšhānā „puşcă cu şase camere” (format din šäš „şase” şi hānä „casă”). Nu trebuie confundat cu suşanea, termen familiar cu sensul „trupă de teatru improvizată în vederea susţinerii unui turneu” a cărui etimologie este necunoscută.

Taburet are o istorie foarte interesantă, mai ales dacă observăm că, la originea sa îndepărtată, stă cuvântul persan dänbärä ce însemna „chitară”. S-a întâmplat ca termenul persan să pătrundă în arabă (tanbur) şi din arabă să ajungă în vechea franceză, unde tabor însemna „tobă”. Un diminutiv al acestui cuvânt francez, tabouret, înseamnă „perniţă de ace” datorită asemănării dintre forma instrumentului muzical şi perniţa pentru ace. Din acelaşi motiv, de la forma rotundă a obiectului, s-a ajuns şi la sensul de „scăunel fără spătar şi fără braţe”. Noi l-am luat din franceză, fiind înregistrat prima dată la Iordache Golescu.

Din acelaşi cuvânt persan, pătruns în arabă, îl avem şi pe mandolină, despre care am scris în alt episod. Reamintesc că, în cazul lui mandolină, termenul din arabă a ajuns în greacă (pandoura) şi apoi în latină (pandura), iar din latină l-a luat italiana (mandola). Un diminutiv al acestuia din urmă, mandolina, stă la baza românescului mandolină.

Există şi un alt cuvânt românesc, tambur „lăută”, care provine din acelaşi termen persan ajuns la noi prin fr. tambour „tobă” (şi germ. Tambour). Tamburină este împrumutat tot din franceză. Avem şi tambură „vechi instrument cu coarde de metal, asemănător cu mandolina”, care ne-a venit prin neogreacă (tamburas) şi turcă (tambura).

Taftă „ţesătură de mătase lucioasă şi netedă, care produce în mişcare un foşnet caracteristic” este un cuvânt ce apare încă din secolul 17. A fost împrumutat din persană, unde tāftë însemna „ţesut” (participiul pasiv de la verbul tāftän „a întoarce, a toarce”). Cuvântul s-a răspândit în limbile europene. În răsăritul continentului, a ajuns prin turcă (tafta), limbă din care l-am primit noi şi limbile balcanice (neogreacă, bulgară), dar şi unele limbi slave (polona, rusa). În occident, a pătruns prin it. taffetà, care a datfr. taffetas, germ. Taffet, engl. taffeta; sp. tafetán a fost împrumutat prin catalană (tafetà, cu pluralul tafetans).

Taht (cu variantele tact, taft) înseamnă „sediu, reşedinţă (a unei instituţii administrative); capitală, cetate de scaun” şi vine din turc. taht „tron împărătesc, scaun domnesc”; pentru sensul „cetate de scaun, capitală” trebuie să admitem detaşarea cuvântului din compusul turcesc [paye]taht, provenit din construcţia persană pây-i taht (în care taht înseamnă„tron” şi pay „rădăcină; putere; bază”).

Tas (cu variantele teas, tasă), termen învechit şi regional, înseamnă „ceaşcă (de lut); cupă, căuş; tipsie” şi are, la originea îndepărtată, persanul täšt „lighean; farfurioară la ceaşca de cafea” împrumutat de turcă în forma tas; din turcă l-am luat noi şi neogreaca. Acelaşi cuvânt persan a pătruns, prin intermediul arabului tâssa, în limbile romanice occidentale (fr. tasse, sp. taza, v. prov. tassa). Arabii au avut un rol deosebit în importarea ceramicii orientale prin portul Tyrdin Fenicia, unul din cele mai importante centre comerciale şi meşteşugăreşti ale lumii antice, cucerit de arabi în anul 638.

Teanc „grămadă, morman, pachet mare” a fost împrumutat din turcescul tenk, denk „pachet, marfă”, la rândul lui luat din persanul däng, täng „strâmt”. Apare în română încă din secolul 16, într-un document din 1599 publicat de N. Iorga: am luat 100 de teancuri de postav. Acelaşi etimon îndepărtat, persanul täng, stă şi la baza termenului popular tignafes „enfizem pulmonar la animale, mai ales la cai”. Este vorba de termenul persan compus cu arabul nefes „respiraţie”, care a ajuns în turcă tenknefes „astm”. Tignafes apare în opera lui I. L. Caragiale: iapa avea totdeauna câte ceva: ori tignafes, ori vreo rană, ori şchiopăta.

Tejghea are diverse sensuri, dar cel mai cunoscut este „masă (într-un magazin) pe care vânzătorul îşi expune marfa şi pe care îi serveşte pe cumpărători”. Cuvântul face parte din bogata serie de termeni comerciali împrumutaţi din turcă: saftea, dugheană, magazie, cântar, raft, muşteriu, oca, amanet ş.a. În turcă, tezgâh înseamnă „război de ţesut”, dar şi „bufet”; tot din turcă îl avem şi pe tejghetar „vânzător la tejghea, casier”, care are corespondentul turcesc tezgâhtar „vânzător în magazin; chelner”. Cuvântul tezgâh s-a răspândit în limbile balcanice (albaneză, bulgară, sârbă). Termenul turcesc a fost împrumutat din persanul dästgāh „atelier”, format din däst „mână” şi gāh „loc”.

Terezie este untermen folosit mai ales în Muntenia şi Oltenia, având sensul de „cântar format dintr-o pârghie mobilă cu două braţe egale, la capetele cărora se află câte un taler”. Este sinonim al lui cumpănă (din slavă), balanţă (din italiană), cântar şi vizirea (ambele din turcă). Este un termen comercial luat din turcescul terazi, răspândit şi în albaneză şi sârbă (apare şi în meglenoromână – tereziiă). În română este înregistrat abia în secolul 19, într-un document din 1815 publicat de N. Iorga. În turcă este un împrumut din persanul tärāzu „cântar”.

Testea, cu sensul„pachet conţinând un număr fix (10, 12 sau 24) de obiecte de acelaşi fel (astăzi, mai ales ace), legate sau ambalate împreună”, apare în texte de la 1761. Face parte tot din terminologia comercială (ca şi tejghea), unde cuvintele de origine turcă sunt numeroase, mai ales în ţările române. În turcă, deste, teste are sensul de „pachet”; regional, înseamnă şi „top de hârtie” (top este şi el din turcă, unde înseamnă „rol”; sinonimul său rismă „top de hârtie”, termen regional şi învechit, este un împrumut din it. risma). Turca a preluat cuvântul persan däst „mână”, iar din turcă termenul s-a răspândit în toate limbile balcanice, inclusiv în aromână (tisté) şi în rusă.

Testemel „basma mare de pânză (subţire), de obicei cu flori colorate pe fond negru” are, la originea îndepărtată, cuvântul persan dästmäl „batistă, prosop” (din däst „mână” şi māl „a curăţa”). Din persană, termenul a pătruns în turcă (testmal), de unde a fost luat de limbile balcanice (albaneză, bulgară, neogreacă). Din bulgară (testemal) este posibil să fi ajuns şi la noi (prima atestare este de la 1784). Sinonimele sale, boiama şi dirmea, sunt tot din turcă, iar chischineu din Transilvania (care apare în Catehismul calvinesc, secolul 16) este împrumutat din maghiară.

Topor areo situaţie asemănătoare cu testemel: în română este un împrumut din bulgară (topor), dar la originea sa îndepărtată se află persanul täbär, trecut prin turcă (tabar). Spre deosebire de testemel, cuvântul oriental s-a răspândit în foarte multe limbi slave şi în maghiară. Instrumentul denumit cu acest cuvânt a fost mult folosit în toate timpurile şi, de aceea, are multe sinonime: secure este moştenit din lat. securis la noi şi în unele limbi romanice (în franceză, hache este un împrumut din superstratul germanic); baltag este vechi (apare la 1624) şi are o origine mult discutată (cumană, iar după alţii turcă: baltak); bardă este din maghiarul bard (cuvântul fiind, la originea îndepărtată, germanic: germ. Bart, v. fr. barde) şi coincide, în parte, cu un termen oriental; teslă este slav; titeu din Ardeal are origine necunoscută. Este interesant de semnalat faptul că securea, întrebuinţată ca armă, era numită de slavi valaska sau balaska, adică „valahă”.

Trufanda „produs alimentar (mai ales fruct sau legumă) care apare pe piaţă la începutul sezonului” este un cuvânt nefolosit în graiurile ardeleneşti; a fost înregistrat prima dată la 1892: după câteva săptămâni, mazărea şi bobul ies trufanda. Este un cuvânt împrumutat din turcă (turfanda), unde a fost luat din persană (turfändä).Din turcă a pătruns în bulgară şi greacă; există şi în aromână (trufanda).

Tulipă „lalea” este, la originea îndepărtată, persanul dulbänd „turban” (din care îl avem şi pe tulpan).Din persană, cuvântul a ajuns în turcă, unde a apărut (tülbend-)lâle, numele lalelei albe, pe care a semnalat-o pentru prima dată Bubeck, ambasadorul împăratului german Ferdinand I pe lângă Soliman Magnificul (între 1552 şi 1562), într-un raport al său. Cuvântul turc tülbend care însemna „turban” s-a folosit pentru a denumi laleaua prin comparaţia făcută între forma florii şi cea a unui turban. Forma veche mai persistă în unele limbi (it. tulipano, sp. tulipán); forma mai „scurtă” tulipa a apărut prima dată în Olanda (secolul 16), prin eliminarea lui -an considerat sufix. Cultura intensă a acestei flori în Olanda a făcut ca această formă scurtă a termenului să se răspândească în franceză (tulipe) şi în alte limbi europene (germ. Tulipe, engl. tulip, port. tulipa).