Autor: acad. Marius Sala.

Schembea (cu variantele schimbea, şchiombea) este un cuvânt învechit ce avea sensul de „stomac sau abdomen de animal domestic, mai ales la vacă” şi sensul specializat de „burduf din pielea argăsită a stomacului unui animal domestic, în care se păstrează sau se transportă diverse alimente”; rar, însemna şi „ciorbă de burtă, ciorbă făcută din stomacul mielului; drob de miel”, aşa cum apare la I. L. Caragiale: Schembeaua dreasă bine, cu puţin ardei roşu, este… superioară. La originea îndepărtată stă persanul iškänbä „măruntaie”, trecut în turcă işkembe, în expresia işkembe [çorbası] „(ciorbă de) burtă”. Din turcă a pătruns în neogreacă în forma schembes şi, la fel ca în alte cazuri (vezi caisă, fistic, pastramă), din greacă a ajuns în română.

Schingi, termenul învechit pentru „tortură”, este cunoscut mai ales prin derivatul a schingiui „a chinui, a tortura”, atestat prima dată la 1795: se fac cete şi  umblă prin ţară ucigând şi schingiuind pe unii. Este împrumutat din turcescul işkence, care a fost împrumutat şi de neogreacă; în turcă provine din persanul iškänğä.

Seimen, folosit mai ales la plural (seimeni), însemna, în vechea organizare militară a Imperiului Otoman, „soldat dintr-un corp special al ienicerilor”, iar în vechea organizare militară a ţărilor române, în secolele 17 şi 18, avea sensul de „persoană care făcea parte dintr-un corp de ostaşi mercenari pedeştri (înarmaţi cu sineţe), care avea ca principală atribuţie paza curţii domneşti”. Cuvântul este înregistrat prima dată la N. Costin: l-am pornit [pe Alexandru Vodă] pe drumul braniştei pe dencoace de Bahlui, pornind şi săimeni cu sâneţele gata pe lângă dânsul. Este un termen turcesc (seğmen) pătruns şi în alte limbi balcanice (albaneză, bulgară, şi neogreacă), precum şi în aromână şi meglenoromână (seimen). În limba persană, de unde l-a luat turca, sägbän este format din säg „câine” şi  bān „păzitor”.

Serasir (cu varianta sarasir) are sensul„brocart” şi a fost folosit de români, în trecut, pentru a denumi „o stofă de mătase înflorată sau ornamentată cu fir de aur ori de argint”. Apare într-un document de la 1681 şi îl găsim în literatura secolului 19, dar şi la Mateiu Caragiale, T. Arghezi şi Eugen Barbu. În română, este un cuvânt de origine turcă, seraser, care provine din persanul särāsär „cap la cap”. Cu înţelesul de „stofă scumpă de brocart purpuriu” a fost folosit, în trecut, şi un alt cuvânt, frenghie, luat tot din turcă (frengi), ce apare consemnat în lexiconul slavo-român al lui Mardarie Cozianul (1649), cea mai veche lucrare de lexicologie păstrată. Amândouă cuvintele fac parte din terminologia luxului oriental, ca nume de stofe şi materiale, dintre care unele s-au păstrat până astăzi (atlaz, catifea). Termenul brocart, mai nou, ne-a venit din franceză (apare la N. Iorga); în franceză a fost împrumutat, în secolul 16, din it. broccato „ţesătură lucrată cu mătase, ce dă impresia de forme în relief”.

Seraschier este un termen învechit cu sensul „comandant suprem al unei armate turceşti, în Imperiul Otoman; comandant militar al unei unităţi teritoriale din Imperiul Otoman; ministru de război, în Imperiul Otoman”. Este, evident, un cuvânt turcesc (serascher), luat din persană, unde säräskär era format din sär „cap” şi askar „armata” (ultimul cuvânt citat este împrumutat din lat. exercitus „armată”). Cuvântul turcesc a fost preluat de limbile balcanice (albaneză, neogreacă, sârbă), dar a ajuns şi în poloneză. Există şi în aromână: seraschier.

Serdar a fostun cuvânt folosit în Ţara Românească şi Moldova, în secolele   17–19, pentru a denumi diverse dregătorii domneşti: „comandant de oaste, mai ales de călărime; boier de rang mijlociu sau mic”. La originea îndepărtată este persanul särdār „comandant, şef” (format din sär „cap” şi dār „care are”), care a fost împrumutat de turcă (serdar). Din turcă l-a preluat româna, care din aceeaşi sursă l-a luat şi pe cârcserdar „căpitan de jandarmerie rural” (din turc. kerkserdar), atestat în primele decenii ale secolului 19. Terminologia militară din româna veche are multe cuvinte turceşti (amintesc pe agă, mazil, zapciu).

Singeap (cu varianta sângeap)este un termen învechit folosit pentru denumirea mai multor mamifere: „jder”, „veveriţă”, „dihor”, „viezure”. Cuvântul a fost împrumutat din turcă (sincap), unde provine din persanul sinğāb „veveriţă”. În română, singeap are derivatul singepiu (sau singipiu) „cenuşiu”, împrumutat tot din turcă (sincepi);face parte din seria numelor de culori de origine turcescă, dintre care unele s-au păstrat până astăzi (fistichiu).

Sipet „cufăr de papură împletită, de nuiele sau de lemn, în care se păstrează haine sau obiecte de valoare” este un termen regional împrumutat din turcă (sepet „coş”), răspândit şi în alte limbi balcanice (neogreacă, sârbă). În turcă provine din persanul säpäd „coş din frunze de palmier”.

Spahiu „militar din corpul de cavalerie al armatei Imperiului Otoman, în perioada Evului Mediu, care era recrutat din rândurile aristocraţiei militare, deţinătoare de feude” este un cuvânt care are, la originea îndepărtată, persanul sipāhī „care aparţine cavaleriei” (derivat de la sipāh „armată”). Din persană a ajuns în turcă (sipahi) şi s-a răspândit în limbile balcanice (bulgară, neogreacă, sârbă), dar a ajuns şi în franceză: cuvântul spahi apare (la 1538) într-o relatare de călătorie a lui d’Armon, ambasadorul Franţei la Constantinopol, cu sensul de „cavaler turc în serviciul sultanului”. Ulterior (1831), a fost folosit cu sensul de „cavaleri indigeni din Africa de nord, aflaţi în serviciul Franţei”. În franceză, termenul a ajuns şi la sensul de „soldat hindus în serviciul unei armate europene”, sub forma cipay(e) (folosit prima dată de Voltaire, la 1768), prin intermediul portughezului sipay, cipay; portugheza l-a împrumutat dintr-o limbă din India, care a preluat persanul sipahi (tot din limba indiană a ajuns şi în engleză, în forma sepay).

Spanac (cu numeroase variante: spinat, spinac, spinot, şpanac, şpenot etc.) este, la originea îndepărtată, cuvântul de origine persană äspänāh; denumeşte o plantă care creşte în mod natural în Orient. Din persană, denumirea acestei plante s-a răspândit în Europa. În română a ajuns prin neogrecul spanaki (după unii, şi prin bulgarul spanak sau prin intermediar sârb). Variantele cu i sugerează şi o posibilă origine germană (Spinat) sau/şi maghiară (spinat, spenot). Termenii din limbile romanice occidentale, sp. espinaca, port. espinafre, it. espinace, fr. espinache (în franceza veche, căciactualul épinard, cu r, a apărut în sudul Franţei şi a fost considerat un derivat ulterior cu-ard), au fost introduşi prin latina medievală (spinachium, spinargium), care a preluat din terminologia medicală arabă din Andaluzia cuvântul isbinakh, împrumutat din persană. Spanacul a fost folosit, la început, în medicină, înainte de a fi utilizat pentru alimentaţie.

Surlă este un vechi instrument muzical popular, în formă de fluier cu mai multe orificii şi cu ancie dublă; era sinonim cu trompetă şi goarnă. Cuvântul este vechi, apare prima dată la Varlaam (bogatul acesta […] se veseliia […] bâuturile cu surle şi cu tămpene îndulciia-l, giocurile şi danţurile veseliia-l) şi, apoi, în cronici. La originea sa îndepărtată stă persanul sūrnā „flaut” (din sur „sărbătoare, petrecere” şi nai „fluier”), care a intrat în turcă (zurna), de unde s-a răspândit în limbile balcanice (sârb. surla, bulg. zurla, zurna, neogr. surla). Din aceste limbi balcanice l-am luat şi noi. Româna are diverse cuvinte ce denumesc instrumente muzicale de acest tip, unele mai noi, dinsecolul 19 (trompetă din fr. trompette, germ. Trompete; goarnă din rus. gorn;  trombă din grec. tromba), altele mai vechi, din secolul 16(trâmbiţă din v. sl. trănbica, diminutiv al lui trănba; cuvântul trâmbita din nordul Ardealului este mai nou, luat din magh. trombita). O situaţie specială are tâmpănă, cuvânt vechi ce apare în textul lui Varlaam, denumire pentru tobă (luat din magh. dob) sau dairea şi darabană (amândouă împrumutate din turcă). Tâmpănă a primit diverse explicaţii etimologice: sl. timĭpanĭ, dar şi, după S. Puşcariu, lat. tympanum (cu varianta neatestată *tympenum). Este important de observat că, în textele rotacizante din secolul 16, găsim forma cu r, ceea ce trimite la originea latină (n intervocalic apare ca r numai în cuvintele moştenite din latină).

Şah este cuvântul persan cu cea mai interesantă istorie. La originea sa îndepărtată se găseşte šāh „rege”; cu sensul din persană este împrumutat la noi din turcă (şah), iar cu sensul de „joc de origine orientală, disputat pe o tablă împărţită în 64 de pătrăţele” este un împrumut din germ. Schach. Termenul vechi românesc pentru denumirea jocului respectiv era şatrange şi era un împrumut tot din turcă (şatranc), care l-a luat din arabă (šatranğ „şah”), unde a fost împrumutat din sanscrită (caturańga „din patru elemente”, format din catur „patru” şi ańgam „membru”, căci şahul indian avea patru figuri). Aceeaşi origine persană îndepărtată o are şi cuvântul eşec „insucces”, care la noi vine din fr. échec „nereuşită”; evoluţia de sens se datorează jocului de şah (numit în franceză cu pluralul les échecs),mai exact expresiei arabe shah mat „regele este mort”, care era folosită în momentul în care regele nu se mai poate deplasa din locul în care se află, de unde a ajuns să însemne „insucces”. Mai interesant este faptul că forma veche franceză (eschec) a fost împrumutată de engleză, în formele chess „joc de şah” (secolul 14) şi check „situaţia regelui atacat”, care a evoluat la sensul de „control”; cu forma check cuvântul s-a întors în limba franceză, în secolul 18, unde s-a transformat în forma actuală chèque „cec, document prin care se dispune plata unei sume” (din franceză îl avem şi noi pe cec). Check nu este singurul cuvânt ajuns în engleză din franceză şi reîntors în franceză, cu sensul şi forma schimbate; acestea sunt aşa-numitele cuvinte cu „dus-întors”.De exemplu, fr. nourrice „doică” a fost împrumutat în engleză ca nurse, căpătând sensul de „infirmieră”, şi a revenit în franceză, unde înseamnă „guvernantă la copii”; la fel, engl. pedigree provenit din fr. pied de grue „picior de cocostârc” şi denumind, la origine, un semn format din trei linii drepte, folosit în Anglia pentru a arăta ramificaţiile unei genealogii, a revenit în franceză ca pedigree (prima atestare, la 1828).În română, pedigri vine din franceză şi engleză.