Autor: acad. Marius Sala.

Sacnasiu este un cuvânt învechit ce desemna „un fel de balcon închis cu geamlâc sau cu obloane, care era situat la ultimul etaj al caselor domneşti ori boiereşti şi care depăşea nivelul faţadei” (era locul favorit al cucoanelor, care puteau privi în stradă fără să fie văzute). Cuvântul apare în cronicile moldoveneşti, deci înainte de a apărea sinonimul său de origine franceză mansardă, înregistrat la noi în secolul 19 (amintesc că termenul francez are la origine numele arhitectului François Mansart, 1598 – 1666; termenul a fost izolat din expresia comblé à la mansarde „acoperit în stilul lui Mansart”). Cuvântul învechit adus în discuţie are multe variante (sacnaş, sacnaşiu, sagnasie, sagniş, sahniş(iu), şachnichie, săcnaş, săhniş)şi este un împrumut din turcescul şahnişin, şahniş. În turcă a fost luat din persanul šāhnišin „jilţ regal”, cuvânt format din şah „rege” şi nišin „care şade”.

Sadea (cu varianta învechită sade)însemna la început „care este fără ornamente, fără adausuri; simplu”, apoi a evoluat la sensurile „care este neamestecat cu altceva, de un singur fel; pur; legitim”. Apare în scrieri de la începutul secolului 19. Este un împrumut din turcescul sade (în turcă se spune şi sade kakvé „cafea fără zahăr”), răspândit în limbile balcanice (albaneză, bulgară, sârbă; în greacă s-a format un derivat sadeticos „legitim”). Există şi în aromână (sade „doar, numai”) şi în meglenoromână (sa(l)di „numai”). La originea sa îndepărtată este cuvântul persan sādä „simplu, neamestecat”.

Safterea, nume de plantă folosit în Muntenia, are la originea îndepărtată cuvântul persan šähtärä (format din šāh „rege” şi tär „umed, proaspăt”). Din persană l-a luat turca (şahtere), din turcă l-au luat grecii (safteres), de la care l-am preluat noi. Termenul face parte, aşadar, din seria cuvintelor turceşti ajunse în română prin greacă (babacă, caisă, fistic, pastramă, saltea, taifas, zurliu).

Saftian „piele fină de capră, tăbăcită vegetal, având desene în relief sau în culori” este, la originea îndepărtată, cuvântul persan säktijān „piele de capră” (format din säkt „tare”). Din persană a fost împrumutat de turcă (sahtian) şi din turcă a ajuns în română; apare prima dată în „Condica limbii române” a lui Iordache Golescu, un impresionant dicţionar datat 1832 şi rămas în manuscris la Biblioteca Academiei Române. Cuvântul turcesc există şi în alte limbi balcanice (albaneză, neogreacă), precum şi în aromână (săftiană).

Saiá „adăpost pentru vite” este un termen regional, care apare prima dată în documente economice din secolul 19. Are la bază cuvântul dialectal turcesc saya, care înseamnă acelaşi lucru „adăpost pentru vite, acoperit cu paie, construit pe câmp sau pe un podiş”. În turcă el provine din persanul sājā „umbră”. De precizat că există şi un alt cuvânt învechit saia „postav de Veneţia, bun sau ordinar; un fel de stofă rară de bumbac”, material care se afla în comerţ până pe la 1870 (se spunea „haină de saia”, cuvântul fiind tot de origine turcă, provenit însă din it. saia „stofă de lână”). Un alt termen saia cu sensul „cusătură provizorie, cu împunsături rare” (de unde şi verbul a însăila)are origine necunoscută.

Saivan, la început avea sensul „cort deschis, mobil, asemănător cu un baldachin, destinat împăratului, domnitorului sau înalţilor demnitari (turci sau români)” şi apare la cronicari: Din sus de Tighina pe podiş, despre Nistru, acolo era întins seivanul paşii şi corturile (N. Costin). Astăzi, este folosit cu sensul de „adăpost pentru orice şi, mai rar, pentru vite, integral închis sau numai cu trei pereţi, construit din materiale uşoare şi acoperit cu nuiele, paie, stuf”, ar fi deci sinonim cu grajd, perdea, saia, şopron. Este un împrumut din turcă (sayvan), unde a fost luat din persanul säjäbän „umbrar”, apoi „baldachin, acoperiş”, format de ladin sājā „umbră”. Ca şi alţi termeni analogi, în limba modernă saivan a dobândit sensuri speciale  şi locale.

Salahor are la originea îndepărtată persanul sārākur „rândaş, şef al grajdului” (format din sär „cap” şi āhur „grajd”). În română a avut, la început, sensul de „demnitar al Imperiului Otoman care avea grijă de grajdurile împărăteşti şi care,  uneori, era însărcinat cu instalarea noului domn în ţările române”: Cu mare alai, dimpreună cu salahorul cel împărătesc care era orânduit, [Constantin Vodă Racoviţă] au intrat în curtea domnească, se spune într-un letopiseţ (sfârşitul secolului 18). Ulterior, a fost folosit cu sensul „boier sau slujbaş din ţările române, care avea grijă de grajdurile curţii domneşti şi însoţea alaiurile cu un fel de baston în mână”. Era deci un sinonim al lui comis, cuvânt împrumutat din mediogrecul komis, la originea îndepărtată din lat. comes „însoţitor”, care apoi a ajuns să însemne „ataşat la curtea împăratului”, de unde şi fr. comte „conte”; comis şi conte au, aşadar, aceeaşi origine îndepărtată ! Cu sensul de „comis”, termenul salahor apare şi la N. Filimon: Venea restul alaiului compus din tagmele acestea:[…] sacagii domneşti şi salahorii cu beţele în mâini. Astăzi, cuvântul este folosit cu sensul de „muncitor necalificat, angajat şi plătit cu ziua, care lucrează mai ales la construcţii de case sau şosele; persoană care munceşte din greu, care face partea cea mai neplăcută, mai brută a unei acţiuni”, sinonim oarecum cu ziler. Cuvântul este de origine turcă (salahur, senahur), iar în turcă este din persană.

Samsar cu sensul„persoană care mijloceşte o afacere” face parte din terminologia comercială împrumutată din turcă (alături de amanet, chirie, dar şi sinet, vadea, vechil, ultimele ieşite din uz). Este sinonimul lui misit, termen de origine greacă. Termenul turcesc simsar are la originea îndepărtată persanul säpsär (derivat din supārdän „a încredinţa” şi –sär „cap”), care a fost împrumutat de arabă (simsār „mijlocitor”), iar din arabă a ajuns în turcă. Este posibil ca termenul turcesc să fi ajuns în română din sârbă (samsar) sau din bulgară (simsar). Există şi în aromână (sâmsar), şi în meglenoromână (sămsar). Cuvântul persan a ajuns şi în limbile romanice occidentale, tot prin arab. simsār, pătruns în latina medievală (sensarius apare la Veneţia, în 1254); din latina medievală l-a luat italiana: sensale „agent”.

Sarabandă are sensul de „vechi dans popular spaniol de origine occidentală, cu caracter solemn, mişcare lentă în trei timpi, devenit în secolul 17 dans de curte în Franţa, iar din secolul 18 introdus în balete şi suite instrumentale; melodie după care se execută acest dans”; în română este un împrumut din fr. sarabande, care a împrumutat sp. zarabanda, considerat de unii împrumut din arab. serbend, acesta luat, la rândul lui, din persanul särbäna „un fel de cântec de dans” (format din sär „cap” şi bänd „a lega”).

Sarai, cu varianta serai, avea sensul de „palat al sultanului sau al marilor demnitari turci din Imperiul Otoman; spaţiu destinat cadânelor într-un palat turcesc” (cu acest ultim sens, sinonim al lui harem); este unul din vechile cuvinte de origine turcă înregistrate în textele româneşti (1633). Cuvântul a fost răspândit, pentru că apare şi în poezia populară: la saraiul hanului, cumnatul sultanului. În turcă (saray, seray) a fost luat din persanul säräj „palat”. Cuvântul persan a ajuns şi în limbile europene occidentale (it. serraglio, fr. sérail, sp. serallo, germ. Serail),dar şi în limbile slave (rus. sarai „grajd”,  pol. seraj). Cuvântul apare şi în caravanserai „han mare”, din pers. karwân-serai „casa caravanei” (cf. fr. caravansérail).

Sarailie are legătură cu sarai, fiindcă provine, la originea îndepărtată, tot din persanul säräj „palat”, împrumutat de turcă, unde s-a format derivatul sarayle „de palat”, care a evoluat la sensul „prăjitură de palat”. Face parte din seria numelor de dulciuri luate din turcă: acadea, baclava, beltea, halva, magiun, mezelic, rahat.

Satrap „guvernator al unei provincii din vechiul Imperiu Persan, cu puteri aproape nelimitate” este, la originea îndepărtată, cuvântul persan *xšaθra–pāvan „care apără imperiul” (format din xšaθra „imperiu” şi pā- „a apăra”). Din persană, cuvântul a ajuns în greacă (satrapes „guvernator persan”), iar din greacă, în latină (satrapes).  Franceza l-a împrumutat din latină încă din secolul 13 (satrape), iar în secolul 15 a căpătat sensul figurat de „suveran cu puteri absolute; epitet dat unei persoane cu înclinaţii şi comportări despotice” (Richelieu este numit satrape de Tallement des Reaux, la 1485). În română este un împrumut din franceză şi greacă, făcut în secolul 18 (apare într-un manuscris din 1772, aflat în Biblioteca Academiei Române).

Saxana, termen învechit, cu varianta sarsana, are sensul de „povară,       samar” sau „animal de povară”. Sens asemănător avea şi cuvântul persan sā’siānä „cal de povară pe care încalecă rândaşul” (din arabul sā’is „rândaş” şi persanul kānä „casă”), termen care se află la originea îndepărtată a cuvântului românesc. Ca în atâtea alte cazuri, cuvântul persan a fost împrumutat de turcă, unde seksane înseamnă „bagajul de călătorie al unui prinţ”. Cuvântul există în bulgară şi sârbă. Are şi derivate, în Muntenia: a desăxăna „a scoate saxanaua” şi a însăxăna „a încărca, a împovăra (caii sau măgarii)”.