Autor: acad. Marius Sala.

Margaretă, cu varianta margarită, este un cuvânt la a cărui origine îndepărtată se găseşte termenul persan marvarit care însemna „perlă”. Din persană, a pătruns în greacă în forma margarites, apoi în latină a devenit margarita, cu acelaşi sens, dar şi-a schimbat genul trecând la feminin. Din latină l-a luat franceza, care a dezvoltat sensul de „floare”. Sensul de „perlă”, frecvent în Evul Mediu, a dispărut, păstrându-se numai în locuţiunea arhaică jeter (sau semer) des marguerites devant des pourceaux „a arunca  mărgăritare porcilor” (adică „a da un lucru de valoare cuiva care nu ştie să-l preţuiască”), care a apărut în secolul 16, după o frază din Evanghelii. Din franceză l-a luat germana, unde a devenit Margarete.

Noi îl avem probabil din franceză, dar şi din germană, cu atestări târzii din folclor. De reţinut că există şi varianta mărgărit, atestată la 1641 cu sensul de „perlă; lucru de valoare”, dar şi de „floare”.

În sfârşit, există şi mărgăritar, cu atestare veche (1550) şi cu aceleaşi sensuri, care provine din derivatul mediogrec margarites. Este un cuvânt care apare şi în expresii, ca păcat de mărgăritar, că e la gât de măgar (folosită cu referire la un lucru de valoare ajuns pe mâna unui om care nu ştie să-l preţuiască sau nu-l merită), tichie de mărgăritar sau a arunca mărgăritarul (înaintea) porcilor (menţionat şi mai sus, pentru franceză), în toate cu acelaşi sens.

Aceeaşi origine îndepărtată, persanul marvarit, o are şi cuvântul mărgean „coral”, termen existent şi în dialectele sud-dunărene (arom. mirgeane, megl. mirgean). Termenul persan a intrat în arabă, unde marğān a căpătat sensul de „coral”, care s-a transmis şi împrumutului mercan din limba turcă. Din turcă a fost apoi împrumutat de toate limbile balcanice (română, albaneză, bulgară, sârbă, neogreacă). Cuvântul mărgean apare târziu în literatură, la N. Filimon. Corespondentele sale din limbile romanice occidentale (fr. corail, it. corallo) sunt continuatorii cuvântului latinesc corallium (corallum), împrumutat din gr. coralion.

Mat  este un cuvânt din terminologia şahului: şah mat desemnează situaţia în care regele unuia dintre jucători trebuie să se predea, ceea ce înseamnă pierderea partidei. Se foloseşte şi familiar în expresia a face mat (pe cineva) „a face pe cineva să se considere învins într-o luptă sau într-o dispută”. Avem a face cu expresia persană šāh mat „regele e mort”; din persană cuvântul a fost preluat de arabă, unde mat înseamnă „mort”. Cuvântul românesc vine din mai multe limbi – turcă, franceză şi germană (Matt); este atestat în literatură abia la M. Sadoveanu (înainte, jocul de şah se numea şatrange, termen luat din turcă).

Meşină, cu sensul „piele tăbăcită de oaie sau de capră, folosită la confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte şi de încălţăminte”, are la originea îndepărtată persanul miš „oaie”, de unde s-a format adjectivul mešin. Din persană l-a luat limba turcă (mešin), iar din turcă a intrat în limbile balcanice (română, neogreacă, bulgară; există şi în dialectele sud-dunărene: arom. mişine, megl. mişin), dar şi în rusă (mešina). În română apare, în textele scrise, încă de la Dosoftei.

Mezel, cu varianta mezilea, este numele generic dat preparatelor de tipul salamului. Cuvântul este un împrumut din turcă: meze „aperitiv” a fost transmis românei, albanezei şi limbii greceşti (există şi în dialectele sud-dunărene: arom. mizé, megl. mezé). În turcă a fost luat din persană, unde mäzä însemna „gust bun”. În română este înregistrat prima dată la I. Canta, un copist de cronici, boier moldovean dintr-o familie descinsă din Cantacuzini.

Derivatul mezelic „aperitiv, gustare fină la începutul mesei”, dar şi „mâncare frugală” sau „fleac”, este luat şi el tot din turcă: mezelik. Există şi în neogreacă, şi în meglenoromână. Prima sa atestare este dintr-o traducere, Istoria Americăi, făcută în 1795 de arhimandritul Gherasim (lucrarea se găseşte în manuscris, la Biblioteca Academiei). Sinonimul aperitiv provine din fr. apéritif, carea fost iniţial un termen de medicină ce însemna „care deschide porii”; sensul modern a apărut în secolul 19. În franceză este un împrumut din latina medicală: aperitivus a fost format de la aperire „a deschide”. Pentru sensul figurat de „fleac; lucru fără importanţă sau care nu prezintă dificultăţi” româna foloseşte termenii bagatelă şi fleac. Primul este împrumutat din fr. bagatelle, împrumutat la rândul lui din it. bagatella, cu acelaşi sens (în italiană, bagatella este un derivat de la lat. baca „bacă; fruct cu pericarp cărnos, cu pieliţă subţire şi cu miezul cărnos, în care se află seminţele”; cf. sp. baga „învelişul seminţei de in”). Fleac este un cuvânt cu etimologie mult discutată. După unele păreri, este de origine expresivă. Alţii îl pun în legătură cu germ. Fleck „petec”, care a dat în română fle(a)c „petec la talpa sau la tocul ghetelor”. A fost explicat, de asemenea, prin lat. flaccus sau prin ucr. flijak (ultimul este, se pare, împrumutat din română!).    

Mintean este un termen învechit, care avea sensul de „pieptar sau tunică purtată de arnăuţi”, dar şi „haină ţărănească bărbătească de dimie, de obicei scurtă şi fără mâneci”, împrumutat din turcescul mintan, care are la origine persanul nīmtän (format din nīm „jumătate” şi tän „corp”). Cuvântul are sinonime interesante din punct de vedere etimologic, care arată cum s-au manifestat diversele straturi culturale în domeniul vestimentaţiei, unul dintre cele mai schimbătoare în funcţie de modă: laibăr „vestă, giletcă” este preluat din dialectul săsesc (leibel), suman este de origine slavă sau turcă, zeghe are origine necunoscută (cu o explicaţie din lat. setula sau lat. decula, mai puţin probabilă), jiletcă are la origine fr. gilet, cuvânt pătruns în română prin intermediul rus., bulg. žiletka.

Moft  este şi el un sinonim al lui mezelic „fleac” şi provine, la fel ca acesta, din turcă. Termenul turcesc müft este un împrumut din persanul muft „lucru neînsemnat, care se poate căpăta gratis”. Cuvântul turcesc a pătruns şi în sârbă în forma mufte, unde are sensul de „gratuit”. În literatura română este înregistrat prima dată la T. Maiorescu. Moft apare în multe expresii: a umbla cu mofturi, a face mofturi „capricii”. Un derivat al lui, moftangiu, este frecvent la I. L. Caragiale, la care apar şi moftolog sau moftangioaică. Din acelaşi domeniu onomasiologic cu termenul moft face parte seria de cuvinte chilipir, cirac, geaba,  hatâr, palavragiu, toate luate din turcă.

Mosc este un cuvânt care desemnează un mamifer rumegător de mărimea unei căprioare, originar din Asia; masculul moscului secretă o substanţă cu miros pătrunzător şi plăcut, care se foloseşte în industria parfumurilor, în cosmetică şi în medicină. Cuvântul românesc este un împrumut vechi (apare la Dosoftei) din neogrecul moskos, unde provine din persanul mušk. Prin arabă, unde a devenit al misk, cuvântul a ajuns în spaniolă în forma almizcle şi în franceză ca musc (în franceză este considerat de unii cercetători ca fiind împrumutat din muscus, termen din latină târzie, deci ca împrumut timpuriu din Orient).

Din aceeaşi familie este şi fr. muscat, împrumutat din provensală, unde muscat însemna „parfumat cu mosc”, fiind un derivat de la musc. Cuvântul românesc muscat „cu miros de tămâioasă, de nucşoară”, înregistrat la 1779, este împrumutat din franceză. În Transilvania există termenul muşcatai „soi de strugure cu boabă lunguiaţă şi cu pieliţă tare”, un împrumut din maghiarul muskotály.

Termenul persan se regăseşte şi la originea îndepărtată a cuvântului muşcată „plantă decorativă”, care a ajuns la noi din germanul Muscat (dialectal Muskatl),trecut prin prin maghiarul muskata, bulgarul muškato sau mediogrecul muskata. Din acelaşi cuvânt persan, dar prin intermediul limbii ruse, îl avem pe muşcatin, termen învechit cu sensul „nucşoară”.

Mumie „cadavru îmbălsămat” are, la originea îndepărtată, cuvântul persan mūm „ceară”, care a fost împrumutat de arabă, unde s-a creat derivatul mūmija „cadavru îmbălsămat” (în arabă se folosea şi cu sensul de „bitum cu care se îmbălsămau cadavrele în Egipt”). Din arabă l-a preluat italiana (mummia), de unde a trecut în neogreacă (mumia).După unele păreri, româna l-ar avea pe mumie din neogreacă; după alte păreri, ar fi din italiană, franceză (momie) şi germană (Mumie). Faptul că termenul a avut două accente diferite (múmie şi mumíe) indică origini diferite. Este atestat într-un text manuscris din 1795, aflat la Biblioteca Academiei. Sinonimul său moaşte „corp mumificat” este de origine slavă (mošti).

Acelaşi cuvânt persan mūm „ceară” a pătruns în turcă, unde mum înseamnă „lumânare”. Un derivat turcesc, mumcu „lumânărar”, l-am împrumutat şi noi: mungiu (cuvânt învechit).

Murdar a fost luat de română din turcescul murdar, cuvânt transmis şi altor limbi balcanice (albaneză, greacă, sârbă; există şi în aromână). Termenul face parte din seria adjectivelor care denumesc însuşiri nefavorabile, luate din turcă: ageamiu, bondoc, chel, chior, peltic, tembel, ursuz, zevzec. La originea îndepărtată se află cuvântul persan murdar „cadavru”.