Autor: acad. Marius Sala.

Hindichi este un cuvânt învechit care înseamnă „şanţ (de întărire)”; a dezvoltat şi sensul figurat „taină”. Are numeroase variante: handic, hăndic, hendac, hendechi, hidec, hidic. Cuvântul apare prima dată în Letopiseţul lui I. Neculce. Este sinonimul lui meterez; la fel ca acesta din urmă, hindichi este un împrumut din turcă, de unde hendek cu sensul de „groapă, şanţ” a pătruns şi în bulgară şi sârbă. La originea sa îndepărtată se află persanul händäk „groapă”.

Hoge „dascăl musulman; imam” este un turcism care a intrat şi în alte limbi balcanice (neogreacă, bulgară, sârbă); există şi în dialectele sud-dunărene (arom. hoge, megl. ogea). În turcă, hoce înseamnă „învăţat, predicator”, dar şi „preot musulman”. La originea îndepărtată avem persanul häwāğä care înseamnă „domn, negustor, european”.

Iadeş, cu varianta moldovenească iedeş, înseamnă„osul bifurcat de la pieptul găinii (sau al altor păsări)” cu ajutorul căruia se face un pariu, numit tot iadeş. Cuvântul vine din construcţia turcească yades [kemigi], în care yades înseamnă „rămăşag pus între două persoane, câştigat de cel care rămâne cu partea mai lungă a osciorului respectiv, în momentul ruperii acestuia”, iar kemik are sensul de „os”. Avem a face cu fenomenul numit condensare lexico-semantică, descris de E. Suciu: unor construcţii sau cuvinte compuse turceşti le corespund în română cuvinte simple (de regulă substantive) preluate cu sensul construcţiei, dar cu omiterea unuia dintre elementele componente ale acesteia. Într-o situaţie similară sunt termenii bidinea „pensulă mare de văruit” din turc. badana [fırçası] (badana „var pentru spoit” şi fırça „pensulă”), bostan „dovleac” din turc. bostan [kabağı] (bostan „pepenărie, grădină de zarzavat” şi kabak „bostan”), ca şi mulţi alţii: caia, calafat, cârmâz, cherhana, chervan, chior, geantă, iatac, mangal, mucava, para, sacâz, susan. La originea îndepărtată a cuvântului iadeş se găseşte persanul jād-äst „îmi amintesc” (din jād „amintire” şi äst „este”).

Acelaşi fenomen apare şi în alte limbi, pentru denumirea unui joc similar: în franceză, cuvântul philippine desemnează un „joc între două persoane care, după ce îşi împart două migdale identice, decid că prima care îi va spune celeilalte Bonjour Philippine, după o pauză convenită, va fi câştigătoare”. Cuvântul francez este o alterare, prin etimologie populară (sub influenţa numelui Philippe) a cuvântului german Viellibchen „fruct geamăn cu doi sâmburi” din expresia ein Viellibchen gewinnen „a câştiga un pariu mâncând (în doi) un fruct geamăn”; termenul Viellibchen are şi singur sensul de „pariu”. Interesant este faptul că termenul german este, la rândul lui, o alterare a cuvântului englezesc Valentine „sfântul Valentin / patronul îndrăgostiţilor”, care este împrumutat din franceză!    

Iasomie „mic arbust cu flori albe parfumate, originar din India, din lemnul căruia se fabrică, în Turcia, ciubuce” este un cuvânt la a cărui origine îndepărtată se află persanul jäsämin cu acelaşi sens. La noi a ajuns pe două căi: varianta iasomie vine din neogrecul iasumi, atestat în literatură la C. Negruzzi (prezent şi în aromână ca iasemin),iar varianta iasmin, care circulă în Transilvania şi Bucovina, provine din germanul Jasmin, unde termenul persan a ajuns după ce a trecut prin arabul yasemin şi prin spaniolul jasmin. A devenit cuvânt internaţional: iasmin există şi în rusă, bulgară şi sârbă,iar în franceză are forma jasmin (probabil prin it. gelsomino). De remarcat că termenul persan apare şi în numele ştiinţific latinesc Iasminum officinale al plantei.O variantă învechită, ciudată, este în română asmonie (asonie).   

Ibrişin „fir de aţă, albă sau colorată, răsucită, de bumbac sau de mătase; papiotă” este împrumutat din turcescul ibrişim, transmis şi limbii bulgare. Apare încă din Anonymus Caransebesiensis (cca 1650). Are şi variantele ibrişim şi ebrişin. Cuvântul se întâlneşte în expresii ca a merge ibrişin „a se desfăşura rapid, fără greutate”, a da (sau a-i trage) cuiva cu ibrişinul pe la nas „a ironiza pe cineva”. În turcă a fost luat din persanul äbrēšäm „mătase înfăşurată”.

Indruşaim este numele popular al unei plante decorative al cărei nume ştiinţific, dat de botanişti, este geranium. În română, cuvântul provine din turcescul itri-şahi, iar în turcă este din persanul itri-i-šāhī, format din itr „parfum” şi šāhī „regal” (în šāhī recunoaştem cuvântul šāh „rege”, ajuns la noi prin turcescul šah cu sensul de „şah, rege”). Cât priveşte termenul românesc geranium, acesta este împrumutat din franceză unde géranium a fost luat din latina botaniştilor: forma geranium a fost refăcută din lat. geranion, împrumutat din grecescul geranos „cocor”, numit astfel pentru că fructul acestei plante seamănă cu ciocul unui cocor.

Kaki este, la originea îndepărtată, persanul hâk „praf”, de la care s-a creat derivatul hâkí având sensul „culoarea prafului, a pământului”. Din persană, cuvântul a pătruns în limba hindi, limbă oficială a Indiei, devenind khākî „de culoarea prafului”. Din hindi, a trecut în engleză în forma khaki şi a fost folosit pentru denumirea culorii uniformelor armatei engleze, adoptate în timpul campaniei din 1857–1858. Din engleză termenul a fost preluat de franceză, iar din această ultimă limbă, de română (prima atestare, în 1930).

Laf „vorbărie, taifas” este un cuvânt învechit, împrumutat din turcă (lâf) de toate limbile balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară, sârbă, română; există şi în aromână lafe, şi în meglenoromână laf). A fost înregistrat pentru prima dată în lexiconul lui Laurian şi Massim. Este sinonimul lui palavră. Are derivate ca lafa „trăncăneală, bagatelă” şi lafagiu „limbut, şarlatan”; după A. Philippide, şi a se lăfăi „a o duce bine” este din aceeaşi familie. Apare în expresii învechite ca a şedea (cu cineva) la lafuri „a pălăvrăgi”, a tăia frunză verde şi lafuri „a spune minciuni”, tafa şi lafa „discuţie uşoară, pălăvrăgeală”.

Laudanum „substanţă narcotică folosită ca medicament”, cu variantele învechite laudan, laudanon, laudon, este înregistrat prima dată într-un tratat de medicină al doctorului Piscupescu, la 1829. Este un împrumut din fr. laudanum, formă alterată, fără explicaţie, a lui ladanum, termen de farmacologie împrumutat din lat. ladanum „răşină vâscoasă a unui arbust din regiunile mediteraneene”, împrumutat la rândul lui din grecescul ladanon. În greacă a fost luat din arabul ladan „gumă răşinoasă”, care l-a împrumutat din persanul lādān „arbust”.

Lămâie are, la originea îndepărtată, cuvântul persan līmūn care s-a răspândit în multe limbi europene; la noi a ajuns prin neogrecul lemoni, de unde l-au luat şi alte limbi balcanice. În limbile romanice occidentale cuvântul persan a ajuns prin arabă(it. limone, fr. limon, sp. limón). Se pare că lămâia n-a fost cunoscută în Europa înaintea cruciadelor. În română are variantele alămâie, alamâie, alimană, (regional) lamâie, (învechit, regional) lemie şi limon. Este atestat la M. Costin. În franceză, de la limon s-a creat limonade (probabil după it. limonata sau sp. limonada). La noi, limonadă a intrat din franceză şi germană (Limonade). Are diverse variante: lemonadă, lemonată, limonada, liminadă.

Leş „cadavru” este, la originea îndepărtată, persanul läš „cadavru”, trecut prin turcescul leş şi transmis limbilor balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară) şi românei (există şi în aromână: leşă, leşe). Cuvântul a primit şi alte explicaţii (lat. lixium „cadavru”, element autohton, împrumut din slavă), care însă nu au fost acceptate. Este atestat abia în 1829, în periodicul „Curierul românesc”. Are sinonimele hoit (din maghiarul holt), dubilă şi hanţ (cu origine necunoscută), stârv (din slavul strŭvo). Este înregistrat prima dată la Ianache Văcărescul, într-un manuscris din 1780–1784, aflat la Biblioteca Academiei Române.

Lichea „persoană fără caracter şi lipsită de demnitate”, sinonim al lui netrebnic, secătură, avea în trecut sensul de „defect, cusur, pată”. Sensul „pată” îl are şi cuvântul leke din turcă, la fel ca persanul läkkä, care se află la baza termenului turcesc. Lichea face parte din categoria cuvintelor ce descriau versatilitatea Fanarului (pişicher, şiret, derbedeu, haimana). Are variantele învechite leche, lechea, mai apropiate de etimonul turcesc. Apare la Zilot Românul, la începutul secolului 19.

Lulea „pipă” are, la originea îndepărtată, persanul lulä cu acelaşi sens, ajuns la noi prin turcă (lüle). Termenul turcesc a pătruns în toate limbile balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară, sârbă). În Banat are variantă lulă, venită prin sârbă (lula). Există şi în aromână (lule), şi în meglenoromână (lulă). Termenul lulea este înregistrat într-un document din 1780, extras din lucrarea lui D. Z. Furnică  despre comerţul la români. Face parte din seria cuvintelor legate de tabietul osmanliu al fumatului: tutun, giuvanea, imanea, narghilea.

Mag provine, la originea îndepărtată, din termenul persanMaguš, nume al unui trib indo-european (mezii) care a întemeiat, în secolele 7–8, statul Media, intrat în componenţa statului persan în secolul 6 î.H. Din persană, cuvântul a fost împrumutat de greacă, unde magos însemna „vrăjitor”. În română este considerat ca un împrumut din cuvântul vechi slav magŭ sau/şi, în parte, din latinescul magus (atât în vechea slavă, cât şi în latină sunt împrumuturi din greacă). În română, unde este atestat în Noul Testament de la Bălgrad (1648), are mai multe sensuri: „preot la unele popoare orientale din Antichitate”, (învechit) „filozof”, „fiecare din cei trei regi care au venit la Bethleem să se închine lui Hristos”, „sol”, „astrolog”, „magician”, ca şi în alte limbi europene, de exemplu fr. mage. Din familia lui mag fac parte magie şi magic, cuvinte cu multiple sensuri. Amintesc aici şi lanterna magică (secolul 18), nume dat unui instrument optic, inventat în secolul 17 de iezuitul german Kircher.

Maia „drojdie, ferment; plămădeală” este un împrumut din turcescul maya „drojdie”, care la rândul lui este împrumutat din persanul mājä „materie, substanţă”. Cuvântul turcesc a devenit balcanic (există în neogreacă, bulgară, sârbă). În română, este înregistrat în dicţionare la 1846. Omonimul său maia „os mort situat în partea posterioară a copitei calului”, cu sinonimele furcuţă, rândunică, melc, este alt cuvânt turcesc, termenul dialectal maya, având aceeaşi semnificaţie ca în română (după E. Suciu). A fost înregistrat izolat, de S. Pop, într-o anchetă privind terminologia calului în limba română.

Mandolină „instrument muzical cu coarde” îşi are originea îndepărtată în persanul dänbärä „chitară”, iar originea directă, imediată, în italianul mandolina, diminutiv al lui mandola, şi în francezul mandoline (posibilă şi influenţa germanului Mandoline). Mandolină apare prima dată atestat la V. Alecsandri.De la forma dänbärä din persană până la mandola din italiană, cuvântul a călătorit prin arabă tanbūr „chitară, mandolină”, prin greacă (pandoura) şi prin latină (pandora), de unde l-a luat italiana. Există şi în aromână (mandolina).