Autor: acad. Marius Sala.

Încep cu o paranteză pentru a aminti că o serie de cuvinte provin de la numele ţării: Persia, ţara perşilor. Numele vechi, Parsa (astăzi Fars), denumea la început teritoriul unde se află oraşele Shiraz şi Persepolis, la nord-est de Golful Persic; s-a extins ulterior la tot teritoriul locuit de perşi. Încă de la latini avem derivatul persicus, pentru numele arborelui care dăpiersica(malus persica „măr din Persia”), termen transmis tuturor limbilor romanice (fr. pêche, it. pesca). Mai târziu, în franceză s-a creat adjectivul persien (secolul 14) derivat de la pers „persan” (împrumutat din  lat. persus), cu forma de feminin persienne, de la care româna îl are pe persiană „jaluzea” (obiect denumit astfel pentru că acest tip de oblon venea din Persia). În sfârşit, avem şi covor persan, la origine „covor confecţionat în Persia”.

Perghel este un cuvânt învechit şi regional, care apare prima dată în Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir cu sensul de „instrument în formă de compas folosit în zidărie pentru măsurarea sau compararea grosimilor”; astăzi se întâlneşte cu sensurile de „cerc, circumferinţă; boltă; joc cu arşice”. Apare în locuţiuni ca în perghel „circular”, a da perghel (sau pergheluri) „a înconjura”, a lua la perghel „a certa foarte tare”. Cuvântul există şi în meglenoromână (pirghel), precum şi în limbile balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară); în toate aceste limbi, la fel ca în română, este un împrumut din turcă (perghel). La originea sa îndepărtată stă persanul pärkär „cerc”, cuvânt compus din pär „împrejur” şi kär „a face”.

Peruzea „piatră semipreţioasă, opacă, de culoare albastră-verzuie”, termen sinonim al lui turcoază(împrumutat din fr. turquoise, un derivat de la turc, fiindcă acestă piatră a fost găsită prima dată în Turcia). La originea îndepărtată se află pers. pērōzä „victorios; fericit”, care a pătruns în turcă. Din turcă l-am luat noi şi alte limbi balcanice (neogreacă, albaneză, sârbă), dar şi rusa (birjuzá). Face parte din seria de nume de materii din regnul mineral împrumutate din turcă (chihlimbar, fildeş, hurmuz, mărgean, sidef, tuci). Apare prima dată într-o traducere a cărţii Istoria Americii, făcută la 1785 şi aflată în manuscris la Biblioteca Academiei Române. Numele occidental al acestei pietre (fr. turquoise, it. turchese, sp. turquesa) vine din latina medievală: turchesia „piatră venită din Turcia”.

Pervaz „ramă la uşă sau la fereastră; cadru de lemn pentru un tablou” este un cuvânt împrumutat în română din turcă, înregistrat prima dată la sfârşitul secolului 19. Este sinonimul lui cercevea, împrumutat şi el din turcă. Există şi în dialectele sud-dunărene (arom. pirvază, megl. pirvaz), precum şi în limbile balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară şi sârbă). Face parte din terminologia casei, unde cuvintele turceşti sunt bine reprezentate: acaret, balama, bina, beci, canat, cat, cerdac, duşumea, geam, iatac, odaie, ogeac, tavan. În turcă a fost împrumutat din persană, unde pärvāz înseamnă „ramă”.

Peşcheş „plocon; dar anual, în bani sau în natură, oferit de domnii ţărilor române Porţii otomane”, este la noi tot de origine turcă (peşcheş), ca şi numele altor biruri (L. Şăineanu menţioneză 25 de biruri de origine turcă: angara, bacşiş, havaiet, huzmet etc.). Cuvântul turcesc a pătruns în limbile balcanice (albaneză, bulgară, neogreacă, sârbă), în aromână (piskeşe) şi meglenoromână (pişcheş). În turcă a fost împrumutat din persană: pīškäš „dar făcut unei persoane superioare sau egale în rang”.

Peşchir „prosop” este un termen învechit care apare în secolul 16 (atestat la 1588). Are multe variante: peschir, peschiră, peştin, pichir, pischil, piscir, pişcher. Este folosit mai ales în Muntenia şi are sinonimele prosop (Moldova), chindeu (Ardeal) şi şervet sau ştergar, folosite în vorbirea populară. Este un împrumut din turcă (peşchir); în română, cuvântul a dezvoltat şi alte sensuri: „maramă” (Oltenia) şi „bancnotă de o sută de lei” (învechit, în Argeş). Cuvântul turcesc, care a devenit balcanic (există şi în aromână, în forma pişchiere), este un împrumut din persană, unde pīšgīr este format din pēš „întâi” şi gir „a apuca”.    

Peşin, termen învechit, avea înţelesul de „îndată, la moment; cu plata pe loc”. Apare într-un letopiseţ de la sfârşitul secolului 18 şi aparţine terminologiei comerciale, care a fost luată, în cea mai mare parte, din turcă: saftea, dugheană, magazie, cântar (şi terezie, vizinea), teanc, top, raft, tejghea, muşteriu, mezat, para, zaraf, oca, chirie, amanet, samsar, vechil. Turcescul peşin „plătit dinainte” a devenit cuvânt balcanic (în aromână are forma pişim); în turcă a fost luat din persană, unde pēšīn înseamnă „mai înainte”.

Peştiman (cu varianta peştimal) este un termen învechit (apare la 1792), care are diverse sensuri referitoare la îmbrăcăminte: „fustă, confecţionată din stambă sau alt material uşor, cumpărată de la oraş, purtată de ţărănci; catrinţă; şorţ purtat de meseriaşi pentru a-şi proteja hainele” etc. Este un împrumut din turcă (peştimal), la fel ca alţi termeni din acelaşi domeniu, care, după cum spunea L. Şăineanu, „făceau din oameni bazaruri ambulante”. În turcă este un împrumut din persană, unde pūštmāl „şorţ” este compus din pušt „spinare” şi māl „a freca”. Cuvântul s-a răspândit în limbile balcanice (albaneză, bulgară, neogreacă, sârbă); există şi în aromână (pistimale) şi meglenoromână (piştimal).

Şi alţi termeni româneşti referitori la îmbrăcăminte au fost împrumutaţi în română din turcă (aba, alagea, atlaz, dimie, hasa, şaiac).Dintre aceştia, unii s-au păstrat până azi (borangic, catifea, chimir, basma, fotă, papuc, anteriu, ciorap, şal).

Pezevenchi „proxenet; codoş; şarlatan” este un cuvânt vechi (apare într-un manuscris din 1780) şi are numeroase variante: pezavinchi, pezevenc, pezeveng, pezavenghi, pozovenchi, vezevenghe. Se pare că a fost mult folosit, fiindcă are derivate: pezevenclâc, pezevenglâc, pezevenghirlâc, pezevenghicesc. Este un împrumut din turcă (pezevenk „codoş”), pătruns în limbile balcanice (albaneză, bulgară, neogreacă, sârbă). În turcă a fost luat din pers. pīšāhäng „ghid; proxenet”.

Pijama este, la originea îndepărtată, un cuvânt persan (pāi „picior” şi ğämä „îmbrăcăminte”), care, spre deosebire de majoritatea cuvintelor persane venite în română din turcă, a ajuns la noi din Occidentul european, după ce a parcurs un drum lung. Din persană l-a luat limba hindi(päëjäma „pantalon lung”), de unde l-a preluat engleza (pyjamas) care l-a adus în Europa, iar din engleză l-a împrumutat franceza (pyjama, cu prima atestare la 1837). De remarcat că în română a intrat cu forma de singular pijama (ca în franceză), dar în prezent se foloseşte frecvent numai cu forma de plural pijamale (sub influenţa limbii engleze).

Pingea „talpă la încălţăminte” apare prima dată în dicţionarul român-german al lui Polizu (1857). Face parte din terminologia meşteşugurilor, bogată în împrumuturi din turcă (cavaf, mucava, ceapraz, bidinea, gherghef, ibraşim). Apare în multe expresii: a-i pune (cuiva) pingeaua „a înşela pe cineva” (a înşela vine din expresia a pune şaua [pe cineva] şi are ca  sinonime pe a amăgi, luat din greacă unde însemna „a fermeca”, şi pe a păcăli), a ţine (la cineva) ca la pingele „a nu ţine deloc la cineva”, a bate la pingele „a risipi banii la jocuri şi petreceri”, a-i da (cuiva) pingeaua „a respinge rugămintea cuiva”. În turcă, pence înseamnă „podul palmei; labă”, iar în persană, de unde l-a luat turca, pänğä însemna „pumn”. 

Raft „poliţă într-un dulap sau fixată de-a lungul pereţilor unei camere” este, la originea îndepărtată, cuvântul persan räht ce însemna „mobilă, harnaşament”. Din persană a ajuns în turcă (raht), unde înseamnă „raft”, ca în română şi în alte limbi balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară). Face parte din terminologia comercială (la fel ca peşin, discutat mai sus), unde elementele turceşti sunt numeroase. Apare prima dată la Polizu, în dicţionarul său român-german (1857).

Renghi „păcăleală; mişcare greşită”, cunoscut mai ales din expresiile a(-i) juca (cuiva) un renghi (sau renghiul, renghiuri)şi, rar, a-i trage (cuiva) renghiul „a face cuiva o farsă; a păcăli”, avea sensul învechit de „culoare”, sens pe care îl găsim şi la pers. räng „culoare”; acelaşi lucru însemna şi în turcă (renk, reng), de unde l-am luat noi şi alte limbi balcanice (neogreaca, sârba). Există şi în aromână (renghia).L. Şăineanu îl discută alături de berechet, fudul, hal, naz, zeflemea, turcisme „care sunt toate întipărite de o doză mai mult sau mai puţin mare de ironie optimistă”. Este prima dată înregistrat la 1777.

Revent (cu varianta ravent) este numele unei plante cunoscute şi sub denumirea de rubarbă (neologism împrumutat din franceză).  Revent este un împrumut din turcă ce există şi în alte limbi balcanice (neogreaca, bulgara, sârba), dar şi în rusă. Apare şi în aromână (răvente). În turcă a fost împrumutat din persanul räwänd. Pentru a denumi aceeaşi plantă, limbile occidentale au termeni împrumutaţi din latină, unde exista cuvântul r(h)eubarbarum, atestat în secolul 7 la Isidor din Sevilla, care spune că rheu este un cuvânt „barbar”ce înseamnă „rădăcină”. La Rabelais apare în forma reubarbe, dar şi rhabarbe, explicându-l ca provenind „de la fluviul barbar numit Rha”(se pare că este vorba de Volga, după cum susţine istoricul latin de origine greacă Ammianus Marcellinus, din secolul 4). În latina medievală se folosea cuvântul rhaponticum „rubarbă din Pont (regiune din Asia Mică situată la Pontul Euxin)”, de unde fr. rhapontic (secolul 16). Alte limbi europene au formele it. rabarbaro, reobarbaro, germ. Rhabarber.