Autor: acad. Marius Sala.

Geambaş are la originea îndepărtată cuvântul persan ğānbaz „dansator pe sârmă”, format din ğān „viaţă, suflet” şi bāz „a juca”, deci „cel care se joacă cu viaţa” (sau, mai bine zis, …cu moartea). Cuvântul a fost împrumutat de turcă, unde cambaz înseamnă „dansator pe sârmă”, aproape acelaşi lucru ca în persană, dar are şi sensul adăugat de „negustor de cai”. În română, cuvântul are ambele sensuri din turcă, de unde l-a şi împrumutat. Sensul învechit este cel de „intrigant, amăgitor, înşelător”, atestat într-o poezie populară (Geambaş de pădure, înşelător de lume …), devenit „hoţ, tâlhar” la Neculce, în Letopiseţ (Dumitraşco-vodă era […] om nestatornic la voroavă, telpiz, amăgitor, geambaş de cai de la Fanar). Al doilea sens, adesea cu precizarea „de cai”, este cel de „negustor (mai ales necinstit)”. Acest sens apare prima dată într-un document din 1801 (Giambaşii să plătească ierbărit pentru toţi caii ce cumpără), apoi şi la I. Creangă (Moş Nichifor era şi giambaş de cai). În plus are şi sensul, mai rar, de „mijlocitor de fete, de femei” (Andachi […] era cel mai dibaci geambaş de fete şi ca bun geambăş pe mulţi bărbaţi i-a boit), care apare la Nădejde (apud Tiktin).

În română s-au creat şi derivate: geambăşie şi geambaşlâc, ambele cu sensul de„intrigă, înşelătorie”, sinonime ale lui pehlivănie, derivat de la pehlivan „saltimbanc, acrobat, scamator, şarlatan” care a fost luat din turcă, unde pehlivan era împrumutat tot din persană: pählävān „erou”.

Geampara „castanietă” este explicat, în general, prin turc. çalpara, cu acelaşi sens; trebuie să presupunem însă o formă dialectală turcească çampara, neatestată în sursele de care dispunem şi care să explice evoluţia fonetică. Cuvântul este un împrumut din persană: çār-pārä (compus din çār „patru” şi pārä „parte”) este numele unui instrument muzical făcut din patru bucăţi de lemn, pe care muzicantul le ciocneşte între ele. În română, cuvântul este folosit mai ales la plural geamparale şi are, pe lângă sensul învechit de „castanietă”, şi sensul „dans popular românesc în trei timpi, asemănător horei”.

Gherdan este un cuvânt învechit, care avea sensul de „colan sau şirag de perle ori de pietre scumpe” purtată în trecut de cucoane, iar la ţară însemna „salbă de mărgele sau de galbeni”. Are şi variantele ghirdan şi ghiordan, învechite şi ele. Este un cuvânt ce apare prima dată în „Biblia de la Bucureşti” (1688). În română este un împrumut din turc. ğerdane „gât” şi „colier”, care la originea îndepărtată este cuvântul persan gärdän „gât”. A fost înlocuit de colier, împrumutat din fr. collier. Amintesc că şi fr. collier provine din fr. cou „gât”, cuvânt moştenit din lat. collum care însemna „gât”. Cuvântul turcesc ğerdane a pătruns şi în dialectele sud-dunărene (arom. ghiurdane, megl. gerdan), ca şi în neogreacă.

Gherghef cusensul„cadru de lemn pentru brodat” are la originea îndepărtată termenul persan kārgāh „atelier” (compus din kār „muncă” şi gāh „loc”), care a pătruns în turcă în forma gergef „gherghef”. În română apare prima dată în romanul Ciocoii vechi şi noi al lui N. Filimon. Din turcă l-a luat şi bulgara (gergev).

Ghermesut  „un fel de stofă de mătase sau de atlas” este un termen învechit (apare prima dată la Dionisie Eclesiarhul, în Cronograful Ţării Româneşti, 1814). Are şi variantele ghermeză, ghermesit, ghermisut. Este un împrumut din turc. germsud; în turcă provine din persană, unde era format din gārm „cald” şi sud „folos”.

Ghiaur esteporecla dată de turci popoarelor nemahomedane, în special creştinilor, ce corespunde epitetului păgân dat celor care nu erau creştini; are şi varianta gheaur. Cuvântul este un împrumut din turcescul gâvur „creştin”, iar în turcă provine din persanul gäbr „adorator al focului; păgân”. Interesul acestui cuvânt persan constă în faptul că s-a transmis şi în franceză, unde termenul învechit guèbre (secolul 17) însemna „persan care urma învăţătura lui Zoroastru”. (Zoroastru a creat, la începutul mileniului 1 d.H., o religie caracterizată prin dualismul binelui şi răului; cartea sfântă a acestei religii este Avesta, iar cultul era oficiat de magi.) Cuvântul persan apare şi la Cervantes, care îl foloseşte pe caur cu sensul de „creştin”. Amintesc aici şi cuvântul compus ghiaur-café, atestat  (după E. Suciu) într-un document din 1765, folosit în opoziţie cu emen-café „varietate de boabe de cafea de calitate superioară, provenind din Yemen; moca”. Această opoziţie sugerează că termenul ghiaur-café provine din alte ţări, de altă religie decât cea musulmană. Etimonul acestui compus trebuie să fie construcţia determinativă (neatestată în turcă) *gâvur kahvesi, care ar însemna, literal, „cafea de la păgâni”, adică o cafea dispreţuită de turci, fiindcă provenea din regiuni în care trăiau populaţii de altă religie decât cea musulmană. În română, existăşi derivatul ghiaurlâc „faptă păgânească, perfidie” (apare la N. Beldiman), împrumutat din turc. ğaurlyk.

Ghiozdan, cu sensul„obiect de formă dreptunghiulară, folosit de şcolari pentru a transporta cărţile şi caietele”, are variantele învechite ghizdan (Moldova) şi iozdan (Muntenia). Apare prima dată la C. Negruzzi. Este împrumutat din turc. güzdan „portofel”, sens pe care l-a avut la început şi în română. Un sinonim al său este taşcă, cuvânt de origine germană (Tasche), pătruns la noi prin magh. táska sau/şi printr-o limbă slavă (pol. taszka, ucr., rus., slov. taška).

Ghiulea „proiectil de tun” are, la originea îndepărtată, cuvântul persan gölä „glonţ”, împrumutat de turcă în forma gülle şi transmis limbilor balcanice (alb. gülje, bulg. giulle) şi românei. Prima atestare în română este de la Zilot Românul, cronicar de la începutul secolului 19. Termenul există şi în dialectele sud-dunărene (arom., megl. ghiule).

Giuvaer „bijuterie, podoabă” este un cuvânt înlocuit în parte de bijuterie, cuvânt de origine franceză (fr. bijouterie format de la bijou, împrumutat din  bretonul bizou „inel”, de la biz „deget”). Are varianta hipercorectă juvaer (Moldova). La originea îndepărtată este termenul persan göhär „piatră scumpă”, pătruns în arabă (ğauhar, pl. ğavākir) şi, din această limbă, în turcă (cevahir înseamnă „diamant”). În română apare prima dată la C. Negruzzi. Există în dialectele sud-dunărene (arom. giuvair, megl. giăvăier) şi în unele limbi balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară). Are derivatele giuvaerica (folosit mai ales la plural, giuvaericale),împrumutat din neogreacă, şi giuvaergiu, luat din turcă ğěvarhiği.

Giuvan „amant homosexual” este considerat un împrumut din it. giovane „tânăr” (Dicţionarul Academiei), intrat prin turcă, în secolul 17 (Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române). Ciorănescu precizează că „apare numai cu referire la obiceiurile turceşti, nu pare să fi avut circulaţie reală în română”. V. Bogrea crede că, la originea îndepărtată, este persanul ģerwan (ģüvân), adjectiv şi substantiv cu sensul de „tânăr”,pătruns în turcă. El citează, dintr-un glosar manuscris al lui Golescu, sinonimele olan, oglan, puştiu, ibneu, ipneu, toate cu sensul de „slugă, însă slugă pe care o întrebuinţează stăpânul […], urmare peste rânduiala firii”, turcisme notorii (ultimul = ibn, ben „fiu”).

Giuvanea, termen învechit, este absent din dicţionare, dar discutat de Al. Graur; are sensul de „ţeava ciubucului”. La originea îndepărtată este pers. zäbān „limbă”, cu derivatul zäbānä „ţeava ciubucului”, pătruns în turcă în forma zıvana.   

Hambar „magazie pentru păstrarea grânelor (şi a uneltelor)” este un cuvânt care apare prima dată la I. Neculce. Are numeroase variante: ambar, hămbar(iu), hâmbar, hombar(iu). Este, la origine, cuvântul turcesc (h)ambar cu acelaşi sens, care este, la rândul lui, luat din pers. ämbār „şopron” (de la verbul ämbāštän „a îngrămădi”). Al. Graur crede că termenul turcesc a pătruns la noi prin bulgară, fără să arate de ce este nevoie de această intermediere.Sinonimele lui hambar sunt coşar, pătul, sâsâiac. Coşar este probabil un cuvânt slav (bulg. košara, sârb. kòšara), din aceeaşi rădăcină ca şi coş (din slav. košĭ „coş”); pătul are o origine mult discutată (moştenit din latină *patubulum sau refăcut dintr-un plural neatestat *pătui); sâsâiac, cuvânt slav (sąsekŭ), este dubletul lui susai „hambar” din magh. szuszák.

Han „clădire cu camere de dormit” este, la originea îndepărtată, persanul hān „casă”, pătruns în turcă unde han a ajuns să însemne „hotel”. Este un cuvânt răspândit în limbile balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară, sârbă) şi în dialectele sud-dunărene (arom. hame, megl. an). În română este înregistrat prima dată la 1782. Are şi derivate: hangiu (arom. hăngi) „persoană care ţine un han”, împrumutat din turc. hançı (răspândit, de asemenea, în limbile balcanice), hangioc „birtaş” şi hăngiţă, cu variantele hangioacă, hangioaică. Un sinonim învechit al lui han este birt, luat din germ. Wirt(haus).

Harbuz „pepene verde” este folosit mai ales în Moldova şi în Bucovina (are varianta carpuz). Apare prima dată la D. Cantemir. La originea îndepărtată este persanul gharbusa. Din persană a fost luat de turcă, harpuz, iar din această limbă a pătruns în ucraineană (harbuz) şi în rusă (arbuz). Din ucraineană l-a împrumutat şi româna. Cuvântul este răspândit în limbile balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară, sârbă). De remarcat că în spaniolă există arbusa „pepene de Astrahan”.

Herghelie „grup mare de cai” are, la originea îndepărtată, persanul härgälä „turmă de măgari şi catâri”, format din här „măgar” şi gälä „turmă”. Din persană a pătruns în turcă, unde hergele a ajuns să însemne acelaşi lucru ca în română. Termenul este răspândit în limbile balcanice (neogreacă, bulgară, albaneză) şi în dialectele sud-dunărene (arom. irghelie, bg. ergele). Are variantele erghelie, ierghelie, herdelie, hârghilă, hărghilie. Sinonimul stavă este împrumutat din sl. stava „poziţie, stat”. Are şi derivatul herghelegiu, împrumutat din turcă (hergeleğı).