Autor: acad. Marius Sala.

Chinovar „sulfură roşie de mercur întrebuinţată la colorat şi ca medicament în bolile de piele” este un împrumut din mai multe limbi: neogreacă (kinnavari), rusă (knovarĭ)bulgară (kinovar), atestat prima dată în Lexiconul de la Buda (1825). Cuvântul a pătruns sub forme diferite şi din alte limbi: cinabru, cinabar din italiană (cinabro) şi franceză (cinabrore), în ambele limbi fiind împrumutat din latină (cinnabari), ţinóber, ţinabar (Transilvania) din germ. Zinnober (în Transilvania în unele regiuni, cinabor înseamnă şi „sifilis”). În toate limbile europene cuvântul vine din greacă kinnabari care l-a luat din persană šängärf.

Chioşc este un cuvânt oriental, din turcă unde köşk înseamnă „vilă”. A pătruns şi în neogreacă, albaneză, bulgară (există şi în aromână chioşcu). În română este atestat la 1715. La originea îndepărtată este cuvântul persan göšā „colţ”.

Chirpici, cu variantă moldovenească cherpici, înseamnă „cărămidă de lut, nearsă” (în Transilvania sinonimul lui chirpici este văiugă, împrumut din sârbă). Este înregistrat prima dată de Antipa, în cartea sa despre pescuit. Chirpici poate fi un împrumut direct din turcă (kırpıc) sau prin intermediul unei limbi slave: bulgară (kerviçĭ) sau ucraineană (kyrpič). În turcă este un împrumut din persană unde are aceeaşi formă (kirpič) şi înseamnă acelaşi lucru „cărămidă nearsă”.

Chiulaf „căciulă turcească mare, în jurul căreia se înfăşura turbanul” este asemănătoare cu işlicul de origine turcă; este evident un împrumut din turcă, külak cuvânt răspândit în albaneză, bulgară, sârbă. La noi apare prima dată la V. Alecsandri; la N. Bălcescu apare în descrierea unei bătălii: Bătrânul Sinan însuşi, izbindu-se de pod, îşi pierdu chiulaful şi feregeaua. În turcă este un împrumut din persană (kulāh).

Cuvântul prezintă interes pentru istoria lui: un derivat turcesc kulahce „vânzător de căciuli” a ajuns să însemne „şmecher”, de unde îl avem pe chiulagiu (o evoluţie semantică asemănătoare avem la papugiu „cizmar, potlogar, şmecher” luat din tc. papucı, nume de servitor care se îngrijea de pantofii lăsaţi la intrarea într-o casă şi la cioflingar din germ. Schuhflicker „cizmar mic, care peticeşte ghete, cârpaci”). Istoria lui nu se termină aici. Se presupune că însuşi chiul „înşelătorie, festă” s-a reconstituit din chiulangiu. Trebuie să se fi produs această reconstituire înainte de apariţia lui n în chiulangiu, unde n este târziu, şi deci să se pornească de la o formă neatestată *chiulangiu. Este mai puţin probabilă explicaţia care pleacă de la expresia argotică franceză (probabil din argoul militar) tire-au-cul „leneş, trântor”.

Cim(i)şir este numele vechi al unei plante din care se fabrică diverse obiecte, cunoscută şi sub numele de merişor turcesc (Buxus pervirens). Este împrumutat din turcă (çimşir) unde este un împrumut din persană: šimsäd, cu acelaşi sens.

Ciob este considerat în general ca un cuvânt turcesc çöp„aşchie, surcea; rest, gunoi” care ar avea la bază pers. čob „lemn”. Dicţionarul Academiei crede că etimologia este necunoscută pentru că termenul este foarte răspândit pe teren românesc şi, pe de altă parte, nu există în idiomurile balcanice. Aceste două constatări permit să se presupună o origine preosmanlie, mai exact ca un element cuman.

Cioban prezintă, în linii generale, aceeaşi situaţie ca termenul precedent, ciob: după cei mai mulţi, este un cuvânt turcesc (çoban) răspândit în toate limbile balcanice şi în alte limbi slave (rusă, ucraineană, polonă) şi în maghiară (cuvânt rar în dialectele sud-dunărene – arom. cioban, istrorom. ţoban – care păstrează termenul latinesc pecorarius devenit păcurar). În turcă el provine din pers. šobān „oier”. Unii, începând cu B. P. Hasdeu, cred că ar fi un cuvânt de origine cumană, părere rămasă la stadiul de ipoteză. Situaţia lui dialectală – concurat de sinonimele păcurar, păstor, de origine latină şi baci – şi nefolosit în prima jumătate a secolului 20 decât în câteva puncte izolate ale Atlasului lingvistic român II – precum şi neapariţia lui în textele româneşti de până în secolul 17 (apar numai păcurar şi păstor), fiind atestat ca termen comun abia în 1645, pledează contra originii cumane a termenului comun. Apariţia în textele secolului 16 a lui cuman ca antroponim şi ca toponinim, ar fi putea fi explicată ca „un împrumut strict onomastic din cumană”. (E. Suciu).   

Cişmea „fântână (construită artificial), în opoziţie cu izvor” folosit mai ales în Moldova şi Muntenia, apare pentru prima dată la I. Neculce: „au făcut şi o cişmè, adecă fântână, în zidul bisericii”. Este cuvânt de origine turcă (čeşme) răspândit în toate limbile balcanice (din sârbă a pătruns în  Banat varianta ceaşmă „un fel de canal mic pe lângă casă pentru scurgerea apei”). Un derivat al lui cişmea, cişmigiu „meşter care face cişmele”, sinonim al lui fântânar „om care face fântâni” sau al lui puţar „om care sapă puţuri”, este cunoscut şi ca nume de persoană: Cişmigiu de unde numele parcului din Bucureşti. Termenul turcesc este împrumutat din pers. čäšmä „ochi” şi apoi „izvor”. O evoluţie semantică identică o găsim în română şi unele limbi romanice în expresia ochi de apă, sp. ojo de agua „izvor”.

Ciubotă „gheată, cizmă” este la originea îndepărtată din pers. čabat „gheată de scoarţă”. El a pătruns în turcă (çabata) şi din turcă s-a răspândit în limbi slave ca  rusa (čobot „gheată înaltă femeiască, cu toc”), polonă (czobot „cizmă”), ucraineană (čóbit, genitiv čobota „cizmă”). Din ultima limbă a pătruns şi în română (prima atestare la Anonymus Caransabensiensis cca 1700). Mai interesant este că termenul turcesc a pătruns şi în limbile occidentale: în italiană ciabatta, de unde l-a luat franceza (savate „papuc, pantof vechi”: traîner la savate „a fi în mizerie, în sărăcie”; pătruns la început (secolul 13), din motive necunoscute, în dialectul picard sub forma chavate, apoi çavate, savate) şi probabil spaniola (zapato; Zapata numele unui portar columbian care a jucat la Steaua, Bucureşti este de la zapato). 

Ciubuc are multe sensuri cu care a fost preluat din turcă unde çubuk are sensurile: „vergea, bară; băţ, lăstar; pipă orientală cu ţeavă lungă; ţeavă de lulea”. În plus, româna are şi sensul atestat abia în secolul 20 de „bacşiş” pe care l-am explicat atunci când am vorbit de bacşiş. Este un cuvânt de origine persană (čub „băț”) răspândit în toate limbile balcanice cu sensurile din turcă. Există şi în unele limbi slave (rusă, poloneză ucraineană) şi a ajuns şi în spaniolă: chibuqui „pipă”. Îl au şi dialectele sud dunărene (arom. ciubucă, ciubuche, megl. ciăbuc). În dacoromână este atestat la 1761.

Cârcserdar, învechit, „căpitan de jandarmi turci” este împrumutat din turcă unde este format din pers. särdār şi turc. kerk „patruzeci” (pers. särdār, format din sär „cap” şi dar „care are”, a ajuns în română şi prin turcă serdar şi a însemnat „comandant, şef”).

Contăş, cuvânt învechit „un fel de haină” are numeroase variante (conteş, contoş, chinteş, chintuş), care mai circulă şi azi în Moldova. Este vechi fiindcă apare în Letopiseţul lui I. Neculce. Este un cuvânt care a „călătorit” prin multe limbi până a ajuns la noi venind din pers. kandys (în transcriere greacă) trecând prin turcă (kontoş); limbi slave (pol. kontusz, de unde l-am luat noi; bg. kontaš, sârb. kuntaş, rusă kuntoš) şiprin maghiară köntös, de unde l-au luat polonezii.

Corhană „povârniş, pantă abruptă”, cuvânt dialectal din Transilvania, Moldova şi Bucovina este un împrumut din ucr. kurkan. Este un dublet al lui gorgan „movilă (înălţată deasupra unui mormânt străvechi” intrat în română prin turcă (kurgan „înălţime întărită”). Cuvântul turcesc vine din persană (gorkhânah „monument funerar” sau gūrhānä, format din gūr „groapă” şi hānä „casă”). Din turcă a ajuns în ucraineană kurhan (şi în polonă kurkan şi în rusă korgan). Nu este acelaşi cuvânt cu corhană „copac cu tulpină putredă şi scorburoasă” care este un împrumut din magh. korha „putred”.

Cucă „căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ la turci sau dăruită de sultan domnitorilor moldoveni şi munteni la învestirea lor”. Este un împrumut din turcă (kuka) împrumutat la rândul lui din pers. ķūķa.

La Muzeul Naţional al Bijuteriilor Coroanei din Teheran există diverse podoabe cu pene de struţ, cea mai impresionantă fiind coroana şahului Mohammad Reza Khan Pahlavi executată în 1925. Penele de struţ sunt luate ca model în alte coroane executate din pietre preţioase, aflate în cel mai faimos muzeu de bijuterii din lume. Curmală este împrumutat din turcă (hurma) aşa cum este în toate limbile balcanice unde apare forma kurma. Singularul normal, curma care s-a păstrat în aromână (curmă), a fost înlocuit de un singular analogic, format pe baza pluralului curmale. Este posibil ca în română să fi fost luat din neogreacă (kurmas). Este sigur că la originea îndepărtată este cuvântul persan hurmä. Interesant de semnalat este faptul că limbile romanice occidentale (fr. datte, sp. dátil, it. daltero) folosesc cuvinte care sunt împrumuturi din lat. dactylus şi acesta provine din grec. dáktylos „deget” şi „curmală”; sensul figurat „curmală” a apărut datorită formei alungite a curmalei.