Autor: acad. Marius Sala.

Cabaniţă este un cuvânt învechit care însemna „manta scumpă”. Denumea o îmbrăcăminte orientală, la fel cum sunt şi caftan şi ghebă, despre care va fi vorba mai departe. Toate îşi au originea îndepărtată în persană. Cuvântul apare pentru prima dată la I. Neculce, în Letopiseţ. Din persană, cuvântul käbā „manta” a fost luat de turcă devenind kebe şi apoi de bulgară, unde s-a creat derivatul kabaniţa, pe care l-am luat noi. De semnalat că termenul turcesc kebe a pătruns în română şi direct în forma ghebă (cu variantele chebă, chebe, gheb) „haină bărbătească lungă, în formă de manta, pe care ţăranii o poartă ca un fel de palton”. Este unul dintre sinonimele seriei ce cuprinde cuvintele sarică, suman, zeche, şubă, dulamă, bobon, zăbun, giubea (ultimele două provenite tot din turcă).

Caftanul era o manta orientală, lungă şi albă, pe care o purtau domnitorii şi boierii români; a îmbrăca caftanul însemna „a deveni domn”. Apare prima dată într-un document din 1588, publicat de B. P. Hasdeu în Cuvinte din bătrâni. La originea îndepărtată se găseşte cuvântul persan käftan, pătruns în turcă (kaftan) şi ajuns apoi în română.

Calic este un cuvânt de origine persană; în această limbă kalak însemna „desfigurat”. A pătruns în rusă, unde kalika înseamnă „schilod”, iar din rusă a ajuns în ucraineană, cu aceeaşi formă şi cu acelaşi sens. Originea cuvântului românesc a fost explicată pornind şi de la un cuvânt slav kalika cu sensul „pelerin”. Schimbarea semantică se poate justifica prin mulţimea de paralitici şi invalizi care luau parte la pelerinaje şi care, în general, trăiau din pomeni.

Calomfir, un tip de crizantemă, are multe sinonime regionale: bumbişor, busuiocul fetelor, calapăr, dumbravnic, smirnă, spiculete, venice. Este, la originea îndepărtată, un cuvânt persan kārānfil (probabil luat din sanscrită), care a pătruns în greacă (karyophyllon). Forma din greacă este rezultatul unei etimologii populare, fiind apropiat de două cuvinte greceşti: karyon „nucă” şi phyllon „frunză”. În română, unde apare prima dată la Elena Sevastos, în Nunta la români (1889), cuvântul are multe variante (calonfir, caranfil, calofir, calapăr); a ajuns la noi prin bulgară (kalofer) sau prin sârbă. Îl avem şi în aromână (cărănfil, cărănfile), fiind de altfel un cuvânt răspândit în toate limbile balcanice. Mai interesant este că garoafă, despre care va fi vorba mai departe, vine din acelaşi cuvânt persan pătruns în greacă.

Ceadâr este un termen învechit pentru a denumi un cort militar; apare într-o cronică de la sfârşitul secolului 18. Este un împrumut din turcă, alături de multe altele din terminologia militară (ceauş, ghiulea, buzdugan), iar în turcă (čadır) provine din persanul čādir „umbrelă, cort”. Un derivat al acestui cuvânt, ceadâriu „verde de culoarea cortului”, este şi el împrumut din turcă (çadıri). Apare prima dată la B. Delavrancea, în nuvela Sultănica. Cuvântul persan a ajuns la noi şi prin alte limbi slave meridionale (šatĭrǔ) sau prin maghiară (sátor) în forma şatră „cort; sălaş al romilor nomazi”.

Ceapraz înseamnă „şiret, panglică; ţesătură (sau împletitură) cu fire ori cu ciucuri atârnaţi” şi „dinţarul cu care se îndreaptă dinţii fierăstrăului”. Apare pentru prima dată într-un document din 1792, publicat de N. Iorga; are diverse variante: ceprag, cepreag, cepraz, cepreaz. Cuvântul este un împrumut din turcescul çapraz „şiret de podoabă”, unde provine din persană: čäprāst „de la stânga la dreapta” (format din čäp „stâng” şi rāst „drept”). Este un cuvânt balcanic, luat din turcă şi răspândit în limbile slave occidentale; polonezul szabraka a pătruns în germană ca Schabracke „pătură înflorată”, iar din acestă limbă a ajuns în franceză, unde schabraque înseamnă „pătură, de obicei din piele de oaie, care acoperă şaua călăreţului” (în franceză apare la 1800!).

Cerdac este un termen învechit şi regional care înseamnă „prispă cu balustradă”, dar şi „încăpere mică din lemn, ieşită afară din zid sau deasupra casei” (sinonim cu foişor, comarnic) sau „balcon” (sinonim cu pridvor, târnaţ, învechit slomn, verandă). Cuvântul există şi în aromână (cirdache) şi în meglenoromână (čărdac). Este foarte vechi: apare în Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi îi corespunde comarnic în Codicele Voroneţean, iar în Biblia de la Bucureşti (1688) e redat prin foişor. Îmi amitesc că am aflat de comarnic în una dintre primele mele întâlniri cu limba română veche: era dat ca exemplu pasajul din Codicele Voroneţean: plecă-se giurele (= junele) de somn şi cădzu din comarnicu dintr-al treile pod, gios. Cuvântul cerdac este luat din turcă (çardak), de unde a pătruns în toate limbile balcanice şi în limbi slave ca rusa; în turcă a fost împrumutat din persană: čahar „patru” (compus cu arabul tāk „arc arhitectonic”, deci „balcon pe patru stâlpi”).

Cearşaf, cu varianta cearceaf, are la originea îndepărtată termenul persan ğäršäb „cuvertură, faţă de masă”, compus din čadir „umbrelă, cort” şi säb „noapte”. Din persană l-a luat turca în forma çarşaf, çarçaf „manta de praf, cearşaf”, de unde s-a răspândit în neogreacă, bulgară, sârbă, albaneză şi română (există şi în aromână circeafe). La noi apare pentru prima dată într-un document din 1579. Are două sinonime: prostire din ucr. prostyra în Moldova, iar lepedeu din magh. lepedő în Transilvania.

Cec pare neinteresant dacă ne referim la originea imediată, directă: engl. chech. Dar cuvântul englez a ajuns la noi şi prin franceză (chèque ,,cec, document prin care se dispune plata unei sume”), care l-a împrumutat din engleză. Interesul pentru istoria acestui cuvânt creşte dacă observăm că, în engleză, provine dintr-un cuvânt vechi francez eschec: în secolul 14 engleza avea cuvântul chess ,,joc de şah” şi check ,,situaţia regelui atacat”. Cu ultima formă, cuvântul s-a întors în limba franceză, în secolul 18 (check), apoi a ajuns la forma actuală chèque.

La originea sa îndepărtată stă cuvântul persan šah ,,rege, suveran al Iranului”, care a ajuns în română ca şah prin turcă, iar numele jocului adus din Orient (care se dispută pe o tablă împărţită în 64 de pătrăţele, alternativ albe şi negre, cu 32 de piese) este împrumutat din germanul Schach (înainte, pentru acest joc se folosea termenul şatrange, probabil de origine turcă, luat din arabă: šanhranğ).

Foarte interesant de semnalat este faptul că, în franceză, denumirea jocului respectiv este la plural, les échecs, şi vine pe căi ocolite tot din persană. Prima dată cuvântul apare sub forma unei interjecţii (eschac) prin care, la jocul de şah, unul dintre jucători îşi avertizează partenerul că regele acestuia este ameninţat, de unde numele jocului (apare la 1080, în Chanson de Roland). Numele persan a ajuns în franceză prin intermediul Spaniei, unde exista cuvântul arabo-persan shâh ,,rege” şi expresia shâh mât ,,regele este mort”. Mat este cuvântul arab māt ,,mort”. Expresia şah mat este folosită în timpul unei partide de şah în momentul în care regele nu se mai poate deplasa din locul în care se află. Apoi a evoluat spre sensul ,,insucces”; românescul eşec vine din fr. échec. De la échecs s-a format échiquier ,,tablă împărţită în 64 de pătrate, pe care se joacă şahul”, care, de la acest sens, a ajuns să însemne ,,suprafaţă acoperită cu pătrate egale”. Termenul francez échiquier a ajuns în română eşichier.

Chehaia este un cuvânt învechit ce denumea un demnitar din administraţia turcă (mai curent la noi era capuchehaia desemnând un agent al domnitorilor români la Constantinopol); cuvântul este evident un împrumut din turcă, unde kahya, kehaya însemna ,,majordom”, la fel ca în neogreacă şi bulgară (există şi în aromână chihăe, iar în meglenoromână chiaia). La originea îndepărtată este persanul käthudā ,,şef local”, cuvânt compus din häd ,,casă” şi h_î   udā ,,stăpân”.

Chenar ,,margine, bordură, cadru” are la originea îndepărtată persanul känār ,,ţărm, margine”, trecut prin turcă unde kenar are sensul de „margine, podoabă la marginea unui obiect”. Cu aceste sensuri există în neogreacă, albaneză, bulgară, sârbă (există şi în aromână: chinare). Chenar are şi sensul ,,margine (de sat sau de oraş), periferie”, atestat numai în Cronica Stolnicului Dumitrache din 1782 (Ieşind din curtea unui uncheaş ce-i era casa cam la chenar); se explică prin turcă, unde kenar mahalle însemna ,,mahala”.

Chezap este un cuvânt învechit (apare la Ionescu de la Brad, în secolul 19) şi înseamnă „apă tare (= acid azotic)”. A fost împrumutat din turcescul kezap, unde provine din persanul tīzāb, format din tēz „tăios” şi āb „apă”. (Să se compare cu modul de formare al fr. azote, despre care G. de Morveau spune: „nous l’avons nommé azote de l’a privatif din grec et de zoê „vie”.)

Chiftea (cu variantele vechi şi regionale cheftea, chioftea, piftea) este numele unui preparat culinar din carne tocată şi prăjită. Este împrumutat din turcă (küfte), la fel ca alte nume de mâncăruri orientale (ciorbă, ciulama, iahnie, musaca, sarma, tarhana). Cuvântul turcesc s-a răspândit şi în neogreacă, bulgară, sârbă (apare şi în aromână, chifte, şi în meglenoromână, chiófti). În turcă este un cuvânt persan: kuftä „tocat”.

Chihlimbar are la origine îndepărtată cuvântul persan kährubā, compus din kāh „paie” şi ruba „a fura” (chihlimbarul atrage paiele ca un magnet). Din persană l-a luat turca în forma kihlibar, care l-a transmis limbilor balcanice (neogreacă, albaneza, sârba, româna; există şi în aromână: chihlibare). În română apare în Biblia de la Bucureşti (1688) şi are multe variante: chilimbar, chehlimbar, chiribar (şi în turcă are diverse variante). În limbile europene occidentale,  termenul pentru a denumi această piatră este din arabă ‘anbar „ambră gri”; a fost luat de latina medievală (ambar), apoi de germană (Anbra), engleză (amber). Din franceză îl avem şi noi pe ambră, sinonimul lui chihlimbar. Chimer, cusensulînvechit „boltă, arc” şi cu sensul curent de „brâu de piele, foarte lat, prevăzut cu buzunare” (sinonime: brâu, cingătoare, curea), este sigur un împrumut din turcă: kemer „brâu”. Pentru originea termenului turcesc s-au propus două etimologii: una trimite la un cuvânt persan (kämär „brâu”), alta presupune o origine mediogreacă, kamara (în acest caz, ar fi un dublet al lui cămară). Termenul turcesc apare şi în neogreacă sau bulgară, ca şi în aromână (chemere) şi meglenoromână (chimer).