Autor: Marius Sala.

Chebap („friptură”) era considerat, în Dicţionarul Academiei (apărut în 1929), un cuvânt ieşit din uz. În ultimii ani însă el a devenit frecvent, odată cu apariţia în România a preparatului turcesc numit chebap. În turcă, de unde l-am împrumutat, cuvântul kebab înseamnă acelaşi lucru şi este luat din arabă (kabāb). Din turcă l-au preluat limbile balcanice (neogreaca şi bulgara; există şi în aromână, în forma chibape), ca şi limbile europene, după răspândirea acestei fripturi în toată Europa.

Chef este alt cuvânt oriental pătruns în română din turcă (keyf „stare, bunăstare”) şi răspândit la noi prin cronicile moldoveneşti. A fost frecvent, aşa cum o dovedesc expresiile în care apare: a avea chef de ceva, a fi cu chef, a-şi face cheful. Cuvântul a intrat în toate limbile balcanice. Turcescul keyf provine din arabă (kaif „cum?”). Are, în română, un sinonim de origine rusă: gul(e)ai, pe lângă sinonimele dambla, moft, hatâr, sevd(e)a, toate de origine turcă.

Cherem este un termen învechit, rar, folosit în limbajul familiar cu sensul de „favoare, graţie, bunăvoinţă”; apare în expresii ca a fi (a rămâne) la cheremul cuiva „a fi la bunul plac al cuiva”, a avea pe cineva la cherem „a avea pe cineva la mână”, a nu-i veni cuiva la cherem „a nu-i veni la socoteală, a nu-i conveni”. Prima atestare este din 1835, într-un letopiseţ. Are şi varianta chilim apărută, prin etimologie populară, datorită asemănării formale cu chilim „covor, scoarţă” (E. Suciu). În română a fost împrumutat, în secolul 19, din turcă, unde kerem înseamnă acelaşi lucru. În turcă provine din arabul karam „generozitate”.

Chiabur este un termen, menţionat prima dată în 1838, care a circulat până la Cel de-al Doilea Război Mondial mai ales în Moldova şi Muntenia, cu sensul „(om) înstărit, (foarte) bogat”. În perioada 1948–1990 a fost folosit în toată ţara, cu sensul peiorativ „ţăran înstărit aparţinând, în trecut, burgheziei rurale şi care folosea mână de lucru salariată”, fiind sinonim cu bulubaşă „ţăran înstărit”, împrumutat din turcescul bölükbaş. În turcă, de unde l-am luat şi pe chiabur, există varianta învechită k’abir (pentru termenul modern kebir, cu pluralul kibar) care înseamnă „notabilitate, persoană sus-pusă; (om) nobil, influent şi bogat”. În română are variante (ghiabur, ceabur) şi multe derivate, apărute după război (chiaburaş, chiaburoi, chiaburime, chiaburoaică, chiabură, chiaburie etc.). Din turcă termenul s-a transmis limbilor balcanice (albaneză, bulgară, sârbă; există şi în aromână kibur). La originea sa îndepărtată stă arabul kabīr „mare”. Există şi numele de persoană Chiaburu.

Chimion „plantă ale cărei seminţe aromatice se folosesc în medicină şi în bucătărie” este un termen relativ recent (prima atestare, în Lexiconul de la Buda, 1825). A fost luat din turcescul kimyon „idem”; din aceeaşi limbă l-au împrumutat şi limbile balcanice (în aromână, kímin). În turcă provine din arabul kammūn, cuvânt înrudit cu ebraicul kammon, care stă la baza grecescului kyminon; din greacă a intrat în latină, în forma cuminum. Forma latină a pătruns în limbile romanice (fr. cumin, it. comíno, cimino),precumşi în germană (Kümmel),maghiară (kömény) sauvechea rusă  (kiminŭ). Forma românească literară chimen vine din greacă.

Chirie este, la originea îndepărtată, arabul kirā pătruns în turcă (kira, kiríj), de unde a ajuns în bulgară şi sârbă (în bulgară, kiríja se pronunţă ca în română). În română are derivatele chiriaş, chirier „cel care închiriază”, a închiria.

Cifră este un termen matematic care provine din arabul sifr, un adjectiv ce însemna „gol” (acesta este şi astăzi sensul cuvântului în arabă). Sub influenţa termenului sanscrit sûnya (care însemna în limba comună „gol”, iar în limba matematicienilor indieni „zero”), arabul sifr a căpătat şi sensul „zero”. Matematicianul italian Leonardo Fibonacci a latinizat cuvântul dându-i forma zephyrum, care a ajuns în italiană la zefiro, zefro şi, în 1491, la zero. Din italiană provin fr. zéro şi sp. cero, iar din fr. zéro avem în română zero. O adaptare a cuvântului mai apropiată de forma din arabă este termenul latin medieval cifra, împrumutat ca atare de italiană şi spaniolă. Din aceste limbi a fost luat de franceză (chiffre) şi de germană (Ziffer), cu sensul actual de „semn numeric”. În română, cifră provine din it. cifra, iar ţifră (învechit) este din germ. Ziffer.

Corfă „coş cu o toartă sub care se trece braţul” este un cuvânt regional înregistrat în Transilvania şi Muscel; a fost împrumutat din Korf de la saşi (varianta literară în germană este Korb).Etimonul său îndepărtat este arabul qirba „burduf”, trecut prin latină (corbis „coş”), de unde a fost luat de germană. Are şi derivate, în română: corfiţă, corfar „împletitor de corfe”. Prima atestare este din secolul 17, în Lexicon Marsilianum, un dicţionar trilingv român-latin-maghiar. Nu trebuie confundat cu omonimul său corfă „bârnă, acoperiş”, tot regionalism din Transilvania, dar împrumutat din magh. karfa „reazem, sprijin, parapet”.

Curama este un termen învechit cu sensul „cotizaţie”, care a circulat în secolul 18. La originea îndepărtată este arabul ġarīm „datornic”, cu pluralul ġuramā. Termenul arab a fost luat de turcă (gurama „concursul creditorilor”) şi din turcă a pătruns în neogreacă (kuramas „cotă”).

Cositor „metal albicios-argintiu, foarte maleabil şi mai uşor decât plumbul” are, la originea îndepărtată, arabul qasdir care a ajuns în greacă (kassiteros), iar din această limbă, prin intermediul vechii slave (kositerŭ), a fost luat de română. Prima atestare o avem în Lexicon Marsilianum, din secolul 17. Istoria cositorului din limbile romanice este interesantă, pentru că formele romanice pornesc de la lat. stagnum (fr. étain, it. stagno, sp. estaño) care, la început, era un aliaj de argint şi plumb (sensul „staniu” apare mai târziu). Cuvântul latin este discutat de Pliniu, care îl înregistrează prima dată şi care spune că obiceiul cositoritului ar fi o invenţie galică.    

Coton este un franţuzism, sinonim pentru „bumbac”. La originea sa îndepărtată se află cuvântul arab qoton, împrumutat la rândul său din egipteană sau din indiană. Din arabă l-a luat italiana (cottone) şi franceza (coton). Cultura bumbacului şi prelucrarea lui au fost introduse în Occident de arabi, care au importat mari cantităţi de bumbac din Siria, începând cu secolul 12. Arabii au făcut plantaţii de bumbac în Andaluzia şi Sicilia. Spaniola a primit cuvântul cu articolul arab al (sp. algódon). Cuvântul arab stă şi la originea lui dimicaton, cuvânt învechit desemnând „un fel de pânză de bumbac”, care este un compus al lui coton cu fr. demi „jumătate” (fr. demicoton), intrat în română prin rusă: demikoton. Sinonime învechite ale acestui termen sunt percalină din fr. percaline şi metcal din rus. mitkaľ. Termenul literar actual bumbac are o origine controversată: unii cred că ar proveni din cuvântul bombyx, -icis din latina târzie (luat din greacă), alţii cred că ar fi rezultatul unui amestec al temei romanice bomb- cu terminaţia turco-slavă -ak, fără să se poată determina mai îndeaproape elementele contaminării; nu lipsesc nici cei care îl consideră un împrumut din turcă (pam(b)uk) transmis albanezei, bulgarei, sârbei şi maghiarei.

Cusur „defect, hibă, viciu”, care are şi sensul învechit „rest, lipsă dintr-o sumă de bani”, este, la originea îndepărtată, un cuvânt arab (qusūr „lipsă, rest”) intrat în turcă (kusur, careare toate sensurile din română). Cu sensul literar „defect, anomalie, imperfecţiune” are multe sinonime: madea, namaz – de origine turcă, nărav – din slavă, viciu – neologism din fr. vice, lat. vitium. Termenul a intrat în toate limbile balcanice (albaneză, bulgară, greacă, sârbă; există şi în aromână şi meglenoromână).