Autor: acad. Marius Sala. 

Cabazlâc este un termen învechit ce avea sensul „caraghiozlâc, bufonerie”, folosit mai ales în graiul moldovenesc; apare la I. Negruzzi (are să fie un carabazlâc nostim de tot) şi la V. Alecsandri (ia lasă glumele deoparte, moşule, că nu-i aci locul de spus cabazlâcuri). La originea sa îndepărtată stă arabul kukka „sticlă prin care trece întâi fumul de tutun”, la care s-a adăugat persanul bāz „a se juca”, care a ajuns în turcă la hokkabâz „scamator”; derivatul hokkablek al cuvântului turcesca ajuns să însemne „caraghiozlâc, bufonerie” (termenul românesc în discuţie are şi varianta ocabazlâc, mai apropiată de etimonul turcesc). De remarcat că în română avem şi cuvântul nederivat cabaz „caraghios, păcălici, bufon, poznaş, ghiduş”. Nu pot să nu remarc faptul că sinonimele lui cabaz (caraghios, pehlivan, soitar, măscărici, mucalit), cuvinte denumind persoane care alimentau prin hazul şi marafeturile lor petrecerile societăţii de odinioară, sunt de origine turcă (măscărici şi mucalit sunt împrumuturi din arabă în turcă).

Cabul, alt cuvânt învechit, apare numai în expresia a face cabul „a consimţi”; este un cuvânt turcesc (kabul etmek „a consimţi”) transmis şi în alte limbi balcanice: gr. kabuli, alb. kabul. Există şi în dialectele româneşti sud-dunărene – arom. căbulă „acord”, cabul „iertat”. În dacoromână există şi cabulăcu sensul de „superstiţie a jucătorilor care consideră că anumite mişcări sau împrejurări îi fac să câştige sau să piardă”. La originea îndepărtată stă arabul kabūl.

Cafea are, la originea îndepărtată, termenul arab kahwa, derivat de la Kaffa, regiune din Etiopia, patria cafelei. Face parte din terminologia băuturilor împrumutate din turcă (afion, balbaş, rachiu, revac, salep, şerbet), care există şi în alte limbi balcanice (albaneză, bulgară, neogreacă, precum şi în aromână şi meglenoromână). Este un cuvânt vechi; apare şi la I. Neculce: şi-i cinsti paşa cu café şi cu cerbet. Are diverse variante: cahve şi cahfea sunt învechite, mai apropiate de etimonul turcesc cahve; cafă din Banat arată că termenul a intrat şi prin sârbă; cafei şi cafeu din Transilvania sunt din maghiară. Formele vechi s-au contaminat, în epoca modernă, cu termenii identici occidentali (it. caffé, fr., sp. café). Cuvântul italian literar caffé a fost împrumutat din dialectul veneţian, care l-a luat din turcă. Din termenii occidentali s-au format derivate neologice (cafeină, cafetier, cafetieră), care au ajuns şi la noi. De remarcat că în Franţa, în secolul 17, nu se folosea cuvântul cafetier „persoană care ţine un bistro” (derivat după modelul lui cabaretier), ci limonadier, derivat de la limonade. La Paris, obiceiul de a bea cafea a apărut în perioada 1660–1670; la câţiva ani după această dată au apărut şi locurile publice unde se bea cafeaua (primul local s-a deschis în 1654, la Marsilia). În franceză există şi forma populară caoua, luată direct din arabă, care a pătruns în argoul militar din Africa de Nord. Româna are şi derivate, unele împrumutate din turcă (cafegiu, cafegi-başa „căpetenie peste cafegii”, cafenea), altele formate pe teren propriu (cafeluţă, cafeniu).

Caimacan, termen învechit având sensul de „locţiitor al unui demnitar”, este din turcă, unde kaymakam înseamnă acelaşi lucru. Turca l-a împrumutat din arabă, qa‘imaqan „şef de district”, cuvânt compus din termenii arabi qā‘im „a sta” şi maqām „loc”. Din turcă l-au luat limbile balcanice (neogreaca, albaneza, bulgara, sârba; există şi în aromână şi meglenoromână: căimăcan). A dezvoltat şi un sens nou în română, care apare la Golescu: caimacanii satului „bătrânii unui sat, cei ce cârmuiesc acel sat”; cu funcţie adjectivală, înseamnă „bogat” şi, prin extensie semantică, „vesel, şiret, bun de gură”. O evoluţie semantică asemănătoare a înregistrat şi termenul crai care a ajuns la sensul „uşuratec, care-şi pierde vremea ţinându-se de chefuri şi de femei” (cf. Craii de Curtea Veche).

Calfata (a ~ ) „a astupa cu câlţi, smoală şi catran crăpăturile unei corăbii, pentru a nu pătrunde apa în ea” este un termen împrumutat din franceză (calfater). Cuvântul a călătorit mult, fiindcă la originea sa îndepărtată este arabul qafr „asfalt”; din arabă l-a luat greaca bizantină în forma kalafatis, de unde verbul derivat kalafatizo a ajuns din nou în arabă: qalafa; din verbul arab avem verbul italian calafatare şi alte cuvinte europene (sp. calafatar, germ. kalfatern). Verbul francez a pătruns prin porturile din sudul Franţei (regiunea Provence). Interesul acestui cuvânt constă în faptul că, în română, există varianta mai veche a călăfătui (apare la D. Cantemir: Corabiiariul carile … găuricea carea pişteaşte, cu vreme nu calafatuiaşte)având acelaşi sens şi care provine direct din neogrecul kalafatizo. Tot în română există şi cuvântul calafat„scamă formată din anumite frânghii, care se bate printre încheieturile vaselor plutitoare şi se unge cu catran pentru a nu intra apa înăuntru”. Acesta este împrumutat din turcă (kalafat). Avem a face cu fenomenul de condensare semantică, descris de E. Suciu: dintr-o expresie a fost detaşat termenul subordonat şi a fost reţinut în română cu sensul întregii expresii. Astfel, din expresia turcească kalafat [üstüpüsü], formată din kalafat „călăfătuire” şi üstüpü „câlţi”, în română s-a transmis calafat, cu sensul indicat mai sus.

Calfă „lucrător calificat, după ce a fost ucenic” era, la originea îndepărtată, arabul khalifa „succesor”. A pătruns la noi din turcă (kalfa), unde are sensul propriu de „locţiitor”. Din turcă, termenul a pătruns în toate limbile balcanice (albaneză, neogreacă, bulgară, sârbă; există şi în aromână şi în meglenoromână). Aceeaşi origine îndepărtată (arabul khalifa) are şi termenul calif „conducător musulman considerat locţiitor şi întrunind atât puterea politică, cât şi pe cea religioasă” (cu varianta învechită halif). Româna l-a luat din franceză (calife), care l-a împrumutat, în perioada cruciadelor, direct din arabă. Deci calfă şi calif sunt dublete etimologice.

Calibru este un cuvânt preluat din franceză (calibre), în secolul 19. La originea sa îndepărtată se află cuvântul arab qālib „formă în care se toarnă metalele sau tipar pentru încălţăminte” (după unele păreri, în arabă ar fi un împrumut din greacă: kalopous „calapod”, format din kalon „lemn uscat” şi pous „picior”). Cuvântul arab a pătruns, din franceză, şi în alte limbi europene: it. calibro, sp. calibre, germ. kaliber, rom. calibru. Printre alte limbi în care a ajuns este şi turca, unde are forma kalup. Româna are acest cuvânt arab şi din limba turcă: calup înseamnă „model sau tipar (de lemn) pentru confecţionarea încălţămintei, calapod”, dar apare şi în calup de pălărie sau în calup de plăcinte „formă în care se coc plăcintele”. Calapod, cu acelaşi sens, este împrumutat din neogreacă (kalapodi), deci este dubletul etimologic al lui calup.

Candel „zahăr cristalizat în prisme mari” a fost explicat recent ca un împrumut din germ. Kandelzucker, format din Kandel şi Zucker, cuvânt compus care „copiază” construcţia italiană (zucchero) candi(to), unde candi este un cuvânt luat din arabul qandi „zahăr de trestie”; este un derivat de la qand „trestie de zahăr”, cuvânt împrumutat din limba hindi. Românescul candel, care apare în expresia zahăr candel,a preluat sensul compusului Kandelzucher prin fenomenul numit condensare semantică (frecvent în multe cuvinte de origine turcă, vezi mai sus). Din arabă, termenul a intrat şi în alte limbi europene (it. candito, sp. cande, fr. candi). Termenul românesc s-a răspândit prin comerţ.

Caravelă este un împrumut din franceză (caravelle), făcut în secolul 17 (prima sa  atestare, la stolnicul Dumitrache). În franceză a ajuns din portugheză, unde caravela era un diminutiv al cuvântului latinesc târziu carabus „ambarcaţiune de metal, îmbrăcată în piele” (acesta din urmă a fost luat din gr. kárabus „ambarcaţie”, de fapt „rac de mare”). Din portugheză l-a luat şi spaniola (carabela), atestat în secolul 13. A devenit frecvent în spaniolă odată cu expediţiile lui Cristofor Columb, cele trei caravele ale lui (Santa Maria, Pinta, Niña) devenind celebre. În greacă, kárabos este un împrumut vechi din arabul ‛aqrab „scorpion”.

Aceeaşi origine îndepărtată din arabă au şi cuvintele corabie şi gabară. Corabie, cel mai vechi termen din această serie (apare în Codicele Voroneţean, în secolul 16), este un împrumut din vechiul slav korablĭ, unde a fost luat din greacă. Gabară „navă sau ambarcaţiune care serveşte, de obicei, la transportarea pe punte a unor materiale sau mărfuri de pe o navă care nu mai poate acosta în rada portului” are aceeaşi origine (gr. kárabos), dar a pătruns prin vechea provensală: gaberra (prima sa atestare, în 1338, apare într-un text din regiunea Garonne; cuvântul este folosit în Franţa mai ales în sud, până la Loara).

Casap este un termen învechit pentru „măcelar”, care este consemnat prima dată în cronica lui I. Neculce: le taie şerimii şi mărzacii [= nobilii tătari] ca un casap; a fost împrumutat din turcă (kasab), după părerea multor specialişti (unii îl consideră de origine cumană). Este un cuvânt răspândit în limbile balcanice (albaneză, bulgară, neogreacă şi sârbă; există şi în aromână – căsap, precumşi în meglenoromână – casap). A fost un cuvânt folosit frecvent mai ales în Moldova şi Banat (unde a intrat, probabil, din sârbă), aşa cum o dovedesc existenţa derivatelor sale: a căsăpi, casap-başa „starostele măcelarilor la turci şi la tătari”. La originea sa îndepărtată se află arabul qassab „tăietor” (de la verbul qasaba „a tăia”), apoi „măcelar”.

Catifea „numele unei stofe fine, un tip de ţesătură care prezintă fire dese, mai subţiri de un milimetru, care face impresia unei blăni” este un împrumut din turcă (kadife),care apare încă din secolul 18. S-a răspândit în limbile balcanice (bulgară, neogreacă, sârbă; există şi în aromână – catife, şi în meglenoromână – cadife). Are diverse sinonime: urşinic, termen învechit înregistrat în secolul 16, este din mediogreacă; ceatmá, tot învechit, din secolul 16, este din turcă; somot (din Banat, Transilvania) provine din germanul Sammet, prin intermediul sârbului somo; pluş „catifea groasă” este din fr. p(e)louche (derivat de la poil „păr” din lat. pilus), parţial prin intermediul germ. Plüsch, pol. plusz, rus., bg. pljuš, it. plusce (dubletul plisă „tip de catifea” se explică prin intermediul pol. plizs, rus. plis); barşon „catifea roşie” circulă în Ardeal şi provine din maghiară; velur vine din fr. velours. Mulţimea sinonimelor arată importanţa acordată catifelei. Cuvântul turcesc a fost împrumutat din arabul qatīfa „catifea, covor”. Acelaşi termen arab, dar în forma de plural qata‘if, era folosit pentru a denumi mai multe feluri de prăjituri şi a pătruns în turcă având sensul de „tăiţei foarte fini, folosiţi la prepararea unei prăjituri” (s-au comparat tăiţeii fini cu firele dese şi fine din ţesătura catifelei). Din turcă a trecut în română (cataif) şi în alte limbi balcanice (neogreacă, bulgară, ca şi în aromână: gădăife).

Catran „lichid vâscos de culoare închisă” este un  termen vechi ce apare în Letopiseţul lui N. Costin (secolul 17). A fost un cuvânt folosit, pentru că a dezvoltat sensuri figurate („venin”, „mare supărare” sau, adverbial, „rău”) şi apare în expresii (a se face catran de mânie „a se mânia tare”, afurisit de catran). Amintesc şi verbul a se cătrăni. Toate aceste sensuri au la bază culoarea neagră a catranului. Cuvântul a fost împrumutat din turcă (katran), care l-a luat din arabul qatrān „păcură” (de la verbul qatara „a picura”). Sinonimul mai nou al lui catran este gudron, împrumutat din fr. goudron. Este însă interesant de observat că şi gudron are la bază un cuvânt arab. La început (în secolul 13), franceza folosea cuvântul catran, împrumutat din araba egipteană (qatran). De la o altă formă arabă, alqitrân, provin spaniolul şi vechiul provensal alquitran, de unde provensalul modern quitran; goudron, formă alterată a formei vechi catran, a circulat mai ales în porturile Atlanticului (originea lui u, în loc de a, nu este însă clară). Este sigur că la originea fr. goudron se află un cuvânt arab de felul celui care stă şi la baza turcescului katran.           

Cavaf este un termen învechit (menţionat prima dată într-un document din 1748, publicat de N. Iorga) având sensurile de „pantofar, cizmar; negustor de încălţăminte de calitate inferioară”. Este un cuvânt turcesc (kavaf „negustor de încălţăminte”) împrumutat din arabă: haffāf, derivat de la huff „gheată”. Este unul dintre termenii turceşti referitori la meşteşugul confecţionării de încălţăminte pătrunşi în română, alături de ciriş „clei de făină” (din turcescul čiriš „clei puternic”), mucava „carton” (din turcescul mukavva „carton”, provenit din arabul muqawa „întărit” format de la qawī „tare”), muştea „ciocan folosit de cizmari” (din turcescul müşte), pingea „bucată de talpă folosită pentru a înlocui partea anterioară a tălpilor” (din turcescul pençe „podul palmei, labă”) cu derivatul bine cunoscut a pingeli, saftian „piele subţire de capră, de oaie, de viţel pentru marochinărie” (din turcescul sahtiyan). Pentru denumirea celui care face încălţăminte există diverse sinonime, pătrunse în epoci diferite: cizmar, de origine sud slavă; ciobotar, derivat de la ciobotă „gheată, cizmă”, împrumutat din turcă prin filieră poloneză şi rusă; pantofar derivat de la pantof, împrumutat din italiană şi greacă.