Autor: acad. Marius Sala.

Amiral „cel mai înalt grad în marina militară, corespunzător gradului de general-colonel în armata terestră” este un împrumut din fr. amiral (în franceză apare cu această formă după secolul 16; înainte apărea sub formele amiré, amiraut, amirant, amirail).Cuvântul provine din arabul amir „şef, comandant”, cu o terminaţie nelămurită. La început a însemnat „şeful sarazinilor sau al musulmanilor din vestul Europei”. Sensul de „comandant al unei flote” a apărut la normanzii din Sicilia. Varianta admiral din franceză a apărut, prin etimologie populară, cuvântul fiind pus în legătură cu verbul fr. admirer. Această formă a pătruns şi în alte limbi: germ. Admiral (din germană a ajuns şi la românii din Transilvania şi Bucovina). Din acelaşi cuvânt arab avem şi fr. émir, împrumutat de română, unde emir înseamnă „principe musulman”.

Cuvântul arab amir îl regăsim şi în românescul mârzac, termen învechit cu sensul de „nobil tătar”, la originea căruia se găsesc arabul amir şi persanul zädä „născut, fiu” (vezi şi beizadea „prinţ” din turc. beyzade, format din turcescul bey „domn” şi acelaşi cuvânt persan); din arabul emir şi persanul zädä a rezultat persanul ämirzädä, prescurtat mīrzä „fiu de prinţ”, care a pătruns în tătară ca mârza, mârzak, iar din tătară l-a luat româna.

Aceeaşi origine îndepărtată (arabul amir) are imbrohor, termen învechit având sensul de „trimis diplomatic al sultanului”, compus cu persanul āhur „grajd” devenit, tot în persană, mīr- āhur „mai mare peste grajduri”. Acesta a fost împrumutat de turcă în forma imrahor, care a ajuns în română, la cronicari (M. Costin), ca imbrohor, care însemna „funcţia de comis trimis de Poarta Otomană pentru a mazili pe domn sau pentru a învesti un domn”. Are numeroase variante: imbrihor (în poezia populară), imirahor, miriahor (la D. Cantemir), mirahor.

Arsenal „clădire a statului în care se fabrică sau se păstrează cantităţi mari de arme şi muniţie de război” are ca sinonim învechit termenul popular armărie, derivat de la armă cu sufixul -ărie (apare la D. Cantemir: Cu acea sufletească armă să ne întrarmăm, care de la cereasca armărie este luată). Arsenal este un neologism relativ recent (secolul 19), împrumutat din fr. arsenal, cu o interesantă istorie care duce la arabul dār-sinā‛a „arsenal maritim”, literal „casă de arme” (compus din dār „casă” şi sinā‛a „industrie”). Termenul este vechi, în franceză, sub forma archenal (1395)şi arsenac (1459); la început denumea arsenalul de la Veneţia, fiind împrumutat din vechea veneţiană (arzaná)prin intermediul formei greceşti arsenalês, luată din arabă. Există şi un dublet turcesc, tershane, de unde provine românescul tarsana, tersana „şantier naval unde se repară vasele de război”, înregistrat în secolul 18.

Asasin este un împrumut din fr. assassin, înregistrat, sub forma asasen, de I. Barac în cunoscuta sa lucrare „Istoria preafrumosului Arghir şi a preafrumoasei Elena cea Măiastră …”, apărută în mai multe ediţii încă din secolul 19. Cuvântul francez are o istorie tulburătoare, care are probabil legătură cu termenul arab hašiš „iarbă” , apoi „cânepă”, evoluat la sensul cunoscut azi. Istoria fr. assassin începe în secolul 11, odată cu secta musulmană numită haschischiyoun, întemeiată de bătrânul înţelept Hassan As-Sabbah, de confesiune şiită, care lupta împotriva turcilor suniţi. Omorurile organizate de şiiţi se desfăşurau întotdeauna după acelaşi scenariu: pregătirea se făcea în mare secret, dar atacul se desfăşura de obicei în moschee, la ora de maximă afluenţă. Calmul cu care operau candidaţii la sinucidere a fost explicat prin faptul că erau drogaţi cu haşiş, de unde numele de haschischiyoun sau haschaschin. Cuvântul a fost transmis prin it. assassino.

Atlaz „ţesătură pentru căptuşeli şi feţe de plapumă, mai groasă decât satinul, lucioasă pe o singură faţă” este, la originea îndepărtată, arabul atlas „neted, fin”. Este un cuvânt vechi în română, atestat încă din secolul 16: un caftan de atlazu apare la 1572, într-un manuscris citat de B. P. Hasdeu. Are diverse variante populare: acláz, aclás, agláz (Foaie verde de aglas, Am o mândră, zău, cu haz, se spune într-o poezie populară publicată în „Şezătoarea”); în Transilvania există şi varianta átlas luată din germană. În română a ajuns din turcă (atlaz). Cuvântul apare şi în limbi balcanice (neogreacă şi bulgară). După unii, în română ar fi ajuns prin intermediul limbii neogreceşti. Există şi în aromână (atlaze).

Sinonimul său, satin, la originea îndepărtată este numele oraşului chinez Tseutung, care a ajuns în limbile europene prin arabă: Zaitun, apoi atlas zaituni, a dat sp. aceituni, devenit în franceză satin. Este posibil ca fr. satin să fi fost influenţat de it. setino, împrumutat şi el din arabă, dar cu o modificare de formă prin apropiere de seta „mătase”.     

Avan „straşnic, grozav, aprig, hain, barbar, cumplit, crud, iute la mânie” (vezi expresia om avan) apare la Dosoftei: l-au probrăzat pre acel divan, făcându-l bezbojnic şi avan şi alte multe mustrări. Are, prin lărgire de sens, şi înţelesul de „isteţ, drăcos”. La originea sa îndepărtată stă termenul arab hawwān „trădător”, care a ajuns în turcă havan „trădător, perfid”. Nu este sigur că româna l-a luat direct din turcă; a putut fi preluat din neogreacă (avanis „calomniator”) sau din sârbă (avan „perfid”), mai ales în Ardeal, unde apare sub varianta avam. La Dosoftei este probabil de origine neogreacă, de unde a pătruns şi derivatul avănie (în ngr. avania însemna „calomnie”, „opresiune”, „mizerie”). De remarcat că avanie apare şi în franceză (încă de la 1605), împrumutat din italiană unde avania însemna „cadou pe care paşalele turceşti îl cereau negustorilor creştini”, cuvânt luat din turcă.

Azimut, termen din astronomie, este un împrumut din fr. azimut; termenul francez are la bază cuvântul arab samt „drum, direcţie” (la plural simūt),precedat de articolul arab: as-samt „drumul”. Cuvântul arab stă şi la baza fr. zénith,care a datrom. zenit: scribii din Evul Mediu au notat greşit cuvântul arab samt sub forma sanit (în loc de m au citit ni). Samt se folosea cu sensul de „zenit”, de obicei în expresia samt ar-râs „drumul (deasupra) capului”, opus lui nadir, luat tot din arabă. De observatcă articolul arab este prezent în azimut (la origine as-samt), în timp ce în sanit care a dat zénith articolul n-a fost păstrat.

Bamă „plantă leguminoasă, comestibilă, originară din India” (cu variantele bambă, bamie) este, la originea îndepărtată, cuvântul arab bamija, care a fost împrumutat de turcă(bamia). În română apare în textele din secolul 18. În Dicţionarul Academiei, publicat în 1910, cuvântul apare cu forma de plural bame, specificându-se că este „necunoscut în Ardeal, dar există în dialectele sud-dunărene (arom. bamne, megl. bamnă)”. În română el provine din turcă, de unde a pătruns în limbile balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară şi sârbă). Nu este însă imposibil ca termenul să fi ajuns la noi din neogreacă, aşa cum se arată în unele lucrări.

Barhet, cu varianta barechet (în Dicţionarul Academiei este discutat sub cuvântul barhent), înseamnă „ţesătură de bumbac (cu desene), flanelată pe o faţă sau pe ambele feţe”; la originea îndepărtată este cuvântul arab barrakan „stofă groasă”. Până să ajungă în română a trecut prin mai multe „staţii”, adică prin mai multe limbi. A pătruns în latina medievală, barracamus, şi de aici în franceză (burocan, neînregistrat în Le Petit Robert), apoi în olandeză (barken) şi în germană (Barchent). Din ultima limbă menţionată l-am luat şi noi. Este înregistrat prima dată în Dicţionarul Academiei din 1911.

Beduin „arab nomad” este un împrumut din fr. bédouin, care reprezintă arabul bedewi „locuitor al deşertului” (derivat de la dawu „pustiu”), la plural bedewin. La noi apare în secolul 19; sunt bine cunoscute versurile lui M. Eminescu (Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine, Cu viaţa lor de basme pe câmpie risipiţi) sau cele ale lui G. Coşbuc (Sunt, paşă, neam de beduin, Şi de la Bab-el-Mendeb vin, Să vând pe El-Zorab). Interesul termenului constă în faptul că există şi un alt cuvânt, bidiviu„cal sprinten”, la origine „cal arăbesc”, care provine din acelaşi cuvânt arab bedewi, ajuns însă la noi prin turcă (bedevi „beduin”). Acesta a pătruns în română în secolul 17 (apare la cronicarul Mihail Moxa). Bidiviu  a evoluat semantic în română, unde cu sens figurat (mai ales în Muntenia) înseamnă „om mic, dar sprinten la treabă”.  

Belea „întâmplător, nemaivăzut, care pricinuieşte neplăceri de care scapi cu greu” are la originea îndepărtată cuvântul arab balā „nenorocire”, ajuns la noi prin turcă (belâ). Este un cuvânt vechi în limbă, care apare încă de la I. Neculce: […] să trimită măria-sa paşa [de Tighina] un agă a lui, să-i ridice [pe turci] din Iaşi, ca să nu facă v’ro belea ţării şi târgului. Este unul dintre puţinele turcisme răspândite, înainte de Primul Război Mondial, şi în Ardeal. Există şi în aromână (bilé, bileauă), şi în meglenoromână (bilea). Din turcă a pătruns şi în limbile balcanice (neogreacă, albaneză, bulgară, sârbă).

Cuvântul belea apare şi în urdu-bélea (accentuat şi urdu-beleá), care este scris şi urdubelea (cu varianta (h)urduz-belea); este un adverb ce înseamnă „pe neaşteptate (şi nedorit), pe nepusă masă, netam-nesam”. Etimonul acestei expresii exclamative este turcescul dialectal urdu belâ (literar: vurdu belâ) „a lovit beleaua” sau „ce pacoste, ce belea”. Varianta românească urdu-beleá a precedat-o pe urdu-bélea; varianta (h)urduz-belea este rezultatul contaminării cu adverbul românesc (h)urduz-burduz „bălăbănindu-se, hurducându-se” (explicaţii date de E. Suciu). 

Înrudit cu belea este şi beleliu „năzuros, mofturos”, luat din turcă (belaly).

Benzină este un împrumut din fr. benzine, înregistrat pentru prima dată în Dicţionarul Academiei în 1911. În franceză este un derivat preluat din latina savantă a botaniştilor, benzane, care apărea în secolul 16 sub forma de benjoin, fiind împrumutat din arabă, unde lubân djâwi însemna „smirnă din Java”. Cuvântul european a fost adesea alterat (cf. engl. benjamin). Termenul actual din franceză, essence, a fost luat din latina alchimiştilor, în secolul 17,  cu sensul „extras concentrat al anumitor substanţe” şi de aici s-a ajuns la sensul de „hidroclorură produsă la distilarea petrolului”. Cuvântul essence cu sensul de„esenţă” a fost împrumutat din latina filosofică şi eclesiastică: essentia era un derivat al verbului esse „a fi” (secolul 12).

Berechet „abundenţă, belşug”, cuvânt necunoscut în Ardeal înainte de Primul Război Mondial, este la originea îndepărtată cuvântul arab baraka „binecuvântare (a lui Dumnezeu)”, care a ajuns în turcă în forma berechet cu sensul de „fertilitate, fericire, belşug”. Din turcă l-au luat limbile balcanice (neogreaca, bulgara) cu acelaşi sens; în albaneză, berechet înseamnă „recoltă”. Există şi în dialectele sud-dunărene (arom. birichete, megl. birichet).

Bina „clădire în construcţie sau în reparaţie” are la originea sa îndepărtată cuvântul arab binā „clădire”. Din arabă a pătruns în turcă (bina) şi din aceasta în limbile balcanice (neogreacă, bulgară); există şi în aromână. În română este înregistrat de la sfârşitul secolului 18. În epoca fanariotă exista şi bina-emini „inspector de clădiri”. Butargă „icre de chefal preparate şi conservate prin presare, sărare sau uscare la soare ori prin afumare” este un împrumut din fr. boutargue. În franceză este un cuvânt vechi, care apare la Rabelais (a. 1534); a fost un împrumut din provensală (boutargo), probabil prin intermediul cuvântului vechi spaniol botarga, provenit din arabul bitârikha având acelaşi sens. În română, prima sa atestare este la Grigore Antipa.