Autor: acad. Marius Sala

Aba – „dimie, ţesătură groasă de lână” are, la originea îndepărtată, cuvântul arab abā. Din arabă a fost preluat de turcă în forma aba şi apoi a pătruns în română, cu prima atestare pe la anul 1660, într-un document din Braşov, adus în discuţie de N. Iorga: Bumbacul au fost scump şi […] n-am cumpărat, ce am cumpărat aba, c-au fost cam ieftină abaoa. Din turcă a intrat şi în limbile balcanice (neogreacă, bulgară). În Transilvania, pe Târnave, se aude pronunţarea abă, poate din cauza maghiarului aba, cu sensul de „ţesătură mai fină”. Există şi în aromână şi meglenoromână. Era un cuvânt frecvent, pentru că are multe derivate (abager, abageresc, abagerie, abagiu),toate vechi, ieşite din uz. Dintre numeroasele denumiri de stofe de origine orientală, niciuna n-a ajuns la o răspândire atât de mare ca abaua. Este interesant de semnalat că termenul aba are un sinonim, în Muntenia, pătruns tot din turcă: dimie (e chiar cuvântul folosit în definiţia cuvântului, dată la început) care provine din turcescul dimi, luat din grecescul mitos „fir” compus cu di- „dublu”. H. Tiktin credea că termenul turcesc provine din fr. demicoton „percal, pânză de bumbac subţire şi netedă”, care a dat şi turcescul demikoton. Alt sinonim al lui aba este pănură, cuvânt moştenit din lat. paenula „manta cu glugă”, care circulă mai ales în Transilvania.

Abraş – „(cal) care are o pată albă (mai ales sub coadă)” este un împrumut îndepărtat din arabul abraş „cal bălţat”; a ajuns la noi după ce a trecut prin turcă, unde abraş înseamnă „cal cu pete albe”. A fost folosit, în română, şi cu referire la oameni, cu sensul „blond, bălai, bălan”, de la care s-a dezvoltat sensul de „ciudat; al dracului” (om abraşa este explicat prin „om căruia nu-i suflă mulţi în borş”). Însă de omul şi de animalul „însemnat”, poporul crede că trebuie să te fereşti. De aici derivă sensul de „rău, mârşav, violent”. De oamenii cu părul roşu să te fereşti, că sunt oameni abraşi, precizează un vorbitor din Neamţ.Există şi în aromână, unde abraşeu înseamnă „impertinent”. Termenul turcesc apare şi în albaneză şi bulgară, unde înseamnă „stropit, pătat”.  

Acadea – „bomboană preparată din zahăr topit” apare în teatrul lui V. Alecsandri: Ah, Chiriţoaie, eşti o zână […], o acadea. La originea sa îndepărtată este arabul aqída „bomboană”, împrumutat la noi din turcă (akıde). La N. D. Cocea, în Fecior de slugă, termenul apare şi în expresia a lua pe cineva cu acadeaua „a-l lua cu binele, cu vorbe bune, dulci”: ia să-i iau mai bine cu acadeaua (care aminteşte de expresia a duce (sau a purta) pe cineva cu zăhărelul „a înşela cu promisiuni amăgitoare”,frecventă în vorbirea familiară). 

Acaret – „construcţie auxiliară care ţine de o clădire, de o gospodărie” este un termen învechit, atestat prima dată în Pravila din Moldova, de la 1814. La originea îndepărtată a cuvântului este arabul aqār „imobil”, cu pluralul akārāt. Cu forma sa de plural cuvântul a intrat în turcă (akarat) şi nu există în alte limbi balcanice. Este unul din numeroşii termeni care se referă la de-ale casei, alături de bina, balama, canat, cat, ceardac, parmaclâc.  

Adet – este un termen învechit ce însemna „obicei, datină”, dar şi „ipotecă, obligaţie care grevează, impozit”. Are variantele adắtiu, adatiu. Apare în Hronica lui Şincai: […] trimiseră de cerea bani, să dea mai mult decât era adătiul ţării. Erau diferite „adeturi” (adet de casă, adetul prăvăliilor, adetul podului, adetul pentru pământ),care se dădeau în natură (de exemplu, un miel de fiecare turmă). Este un împrumut din turcă (âdet însemna „obicei”, dar şi „taxă de folosinţă, impozit pe animale” cu referire la daniile care se făceau de obicei, la anumite date, diferiţilor demnitari şi funcţionari ai Imperiului), iar în turcă provine din arabul āda. A pătruns în toate limbile balcanice (albaneză, bulgară, neogreacă, sârbă) numai cu sensul de „obicei”.

Afif – termen învechit folosit numai în Moldova cu sensul de „lefter, fără bani”, este la originea îndepărtată din arabă (hafīf „uşor”), trecut prin turcă, înainte de a ajunge la noi. Este atestat şi acesta pentru prima dată într-o piesă a lui V. Alecsandri: Mă trezesc tufă-n pungă, tufă-n buzunar, afif! Dar ce-mi pasă? În Schiţele lui Caragiale apare varianta ififliu din turcescul hafifli „uşor în greutate; sprinten”. Sensul „lefter” există şi în turcă. L. Şăineanu remarca faptul că afif face parte din categoria cuvintelor turceşti (aferim, berechet, fudul, hal, halal, naz, renghi, zeflemea) care sunt toate „întipărite de o doză mai mult sau mai puţin mare de ironie optimistă”. De reţinut că nu apare în alte limbi balcanice.

Ageamiu – „nepriceput” este, la originea îndepărtată, arabul ağamī  „străin, barbar (mai ales persan)”, care a trecut prin turcescul acemi „lipsit de experienţă”.Cuvântul era frecvent, fiind întâlnit de la A. Pann până la I. L. Caragiale. Apare şi în aromână (ağami(t)), ca şi în meglenoromână (ağomiia)şi în alte limbi balcanice (neogreacă, bulgară). Este interesant de semnalat că, în vechea română, există şi termenul agem pentru „persan, din Persia”: S-au hainit o seamă de turci de la Agem şi s-au rădicat asupra împăratului agemilor şi l-au biruit  (Letopiseţul lui Muste). A fost explicat de E. Suciu din sintagma Acem kumaşı  „manufactură din Persia, produse persane manufacturate” (unde Acem „Persia, persan”, iar iş „manufactură, lucru manual”); termenul românesc a fost preluat cu sensul restrâns la „covoare persane”. Din aceeaşi rădăcină este şi arabul ağamiya „limbă străină”, de unde provine cuvântul spaniol aljamia „text spaniol scris cu caractere arabe sau ebraice” şi „numele spaniolei dat de arabi”. Analogia cu grecescul barbaros este evidentă; termenul grecesc a însemnat „bâlbâit” la origine (adică cel ce nu ştie să vorbească [greaca], care vorbeşte într-un fel de neînţeles) şi a fost dat popoarelor din afara lumii elene. A intrat în latină ca barbarus, unde s-a folosit pentru denumirea popoarelor non-romanice.      

Alcalin – „care are proprietăţile sodei” este un cuvânt a cărui origine îndepărtată o găsim în arabă: qalī „sodă, potasă”, la care s-a ataşat articolul arab al-.

Cuvintele care conţin acest articol sunt uşor de recunoscut ca având origine arabă. În unele cazuri, araba a fost numai vehicul pentru transmiterea unor cuvinte luate din greacă (alambic vine din gr. ambix „vas de distilat” precedat de articolul al-) sau din alte limbi vechi (alcool este, la originea îndepărtată, asirianul guhlu trecut în arameică kuhla „fard pentru ochi” şi apoi în arabă kuhl, articulal cu al- „fard negru folosit de femeile orientale”; de aceeaşi origine este şi arabul akhal „negru”). Alchimistul şi doctorul elveţian Paracelsius a schimbat, în secolul 16, sensul lui alcool de la „substanţă sub formă de pulbere” în „lichid distilat” şi apoi în „alcool”. Face parte din categoria cuvintelor arabe ajunse la noi prin franceză, la fel ca alchimie, algebră ş.a.

Alchimie – „chimia din Evul Mediu, în cadrul căreia se continuă şi se amplifică practicile meşteşugăreşti ale Antichităţii de obţinere a unor produse (mai ales aur) cu presupuse puteri miraculoase” este, la originea îndepărtată, cuvântul arab al-kīmījā „piatră filozofală”, pătruns în latina medievală ca alchymia (alchemia) şi, de acolo, în franceză (sec. 16). Din franceză l-a luat şi româna.

Algebră – are la bază arabul ğabr „restabilire, repartiţie”, intrat în latina medievală sub forma algebra (cu articolul arab al-), unde însemna „reducerea aritmeticii la o formă perfectă”. Din latina medievală l-a luat franceza, în secolul 14 (algèbre), de unde l-am preluat noi; prima sa atestare este la C. Negruzzi: Ştim, făr-de algebră, câţi bani sunt într-un leu.    

Alhambra – este numele vechii cetăţi a suveranilor mauri din Granada, a cărei construcţie a început în secolul 13 (1238). Este o capodoperă a arhitecturii musulmane, cu vestite curţi interioare („Curtea Leilor”). Cuvântul are la bază termenul arab humrā „roşeaţă” precedat de articolul arab al-. Numele arab a fost împrumutat de spaniolă (Alhambra), a trecut apoi în franceză, de unde a ajuns în română.

Alidadă – „dispozitiv pentru măsurarea unghiurilor” are, la originea îndepărtată, arabul al-‛idhâda „linia mişcătoare la astrolab”; a fost împrumutat de latina medievală alidada, aajuns în franceză (secolul 16) şi apoi în română.

Almanah – este, de asemenea, la originea sa îndepărtată un termen arab: manāh „calendar, almanah”, probabil acelaşi cuvânt ca termenul popular manâh care avea sensul de „oprire într-o călătorie, locul unde se aşază cămilele în genunchi” (derivat de la nāha „a îngenunchea” cu prefixul local ma-), devenit „povestea care se spune în acel loc” şi, de aici, a evoluat la semnificaţia de „calendar”. Cuvântul a pătruns în spaniolă: almanaque (începutul secolului 15). A devenit cuvânt european (fr. almanach, germ. Almanach, rom. almanah), răspândit probabil din latina medievală: almanachus (unii cred că forma latină ar avea la bază cuvântul grecesc medieval almenachon).

Aman – însemna (în gura turcilor învinşi) „îndurare, iertare”: nu mai avea nicio putere, numai ce striga aman! relatează I. Neculce. Apare şi în expresii: a cădea cu aman, a zice aman „a se ruga de iertare”, a fi (sau a ajunge) la aman „a ajunge rău de tot”, a lăsa pe cineva (tocmai când e) la aman „a părăsi pe cineva tocmai în cea mai mare nevoie”. La originea îndepărtată se găseşte cuvântul arab amān „favoare, graţie”, trecut în turcă unde a căpătat sensul de „milă, îndurare”. Există în aromână şi în meglenoromână, precum şi în limbi balcanice (albaneză, bulgară şi neogreacă). Din arabă cuvântul a ajuns în franceză (demander aman „a face act de supunere”) şi în spaniolă (amán). V. Bogrea a arătat că şi aliman „necaz, belea” din expresia a ajunge la aliman „a nu mai fi chip de scăpare, a fi la mare strâmtoare”, ca şi verbul a (se) alimăni „a blestema”, provin din acelaşi cuvânt turcesc.

Amanet – „zălog, garanţie, cauţiune” este, la originea îndepărtată, un termen arab (imāna „siguranţă”), care a pătruns în turcă (amanet, emanet) şi de aici în limbile balcanice (albaneză, bulgară, neogreacă, sârbă), precum şi în aromână şi meglenoromână. În română, unii consideră că vine din turcă, în timp ce alţii cred că a venit din neogreacă, în epoca fanariotă.