Autor: Florin Şperlea.
Prin tradiţie şi, mai apoi, în epoca formării şi consolidării monarhiei parlamentare constituţionale în România, şeful statului – regele – a fost, prin prevederile Constituţiilor din 1866 şi 1923, capul puterii armate.
Noua conducere instituită în 1948, odată cu proclamarea republicii populare, era, la toate nivelurile, chiar dacă numai formal, una colectivă. Marea Adunare Naţională – parlamentul unicameral comunist – era, potrivit articolului 37 al Constituţiei adoptate în aprilie 1948, „organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române”, din sânul căreia era ales un Prezidiu – o structură colectivă compusă dintr-un preşedinte, trei vicepreşedinţi, un secretar şi 14 membri – care cumula cele mai importante funcţii ale şefului statului, aşa cum erau prevăzute acestea în constituţiile anterioare. Una dintre cele mai importante atribuţii ale regelui – aceea de „cap al puterii armate” – dispare cu desăvârşire din legea fundamentală elaborată în 1948, pentru ca în septembrie 1952, cu prilejul adoptării unei noi Constituţii, Prezidiului Marii Adunări Naţionale, potrivit articolului 37, alin. j, să-i revină sarcina numirii şi revocării comandantului suprem al forţelor armate.
Preocuparea pentru stabilirea unor organisme colective de conducere a forţelor armate, dar mai ales discuţiile purtate în Biroul Politic în vederea desemnării unui comandant suprem al forţelor armate, trebuie văzută în contextul presiunilor exercitate de Stalin asupra liderilor comunişti din ţările lagărului sovietic de a acorda o atenţie specială înarmării armatelor din aceste ţări şi sporirii efectivelor militare[i], dar şi efortului de asigurare a unui control politic mai riguros asupra instituţiilor militare din noile democraţii populare.
Consiliul Militar Superior
La 4 iulie 1952, ca urmare a deciziei Biroului Politic al CC al PMR, este înfiinţat Consiliul Militar Superior, ca organ suprem de conducere a forţelor armate, subordonat Consiliului de Miniştri. Gheorghiu-Dej precizase că textul documentului fusese realizat „în conformitate cu principiile de organizare din Uniunea Sovietică”. Preşedinte a fost stabilit Emil Bodnăraş – argumentul său, probabil pentru a descuraja o eventuală candidatură a lui Gheorghiu-Dej, a fost acela că „Stalin este membru în Consiliu” –, iar ca membri au fost desemnaţi Miron Constantinescu, Chivu Stoica şi Iosif Chişinevschi. Constantin Pârvulescu a propus ca Gheorghiu-Dej să facă parte din Consiliu. Au mai fost nominalizaţi, de asemenea, miniştrii adjuncţi Leontin Sălăjan şi Nicolae Ceauşescu, şi s-a stabilit ca din Consiliu să mai facă parte, fără a fi precizate persoanele ca atare – ca urmare a rezervelor exprimate de Petre Borilă, în ceea ce priveşte calitatea unora dintre aceia care ocupau aceste posturi – comandanţii armelor (aviaţie, trupe de tancuri, artilerie, marină) şi ai altor unităţi importante, „dacă vor corespunde”. În aceeaşi şedinţă, s-a luat decizia constituirii Consiliilor Militare Regionale (la regiuni militare şi la comandamentele de armă), iar Gheorghiu-Dej a propus – cu totul surprinzător – ca fiecare dintre miniştrii care activau în cadrul Ministerului Forţelor Armate (inclusiv Emil Bodnăraş) să capete un locţiitor pe probleme generale care „să nu aibă sector” şi să fie un „ajutor nemijlocit”. Motivaţia oficială, aşa cum reiese din stenograma şedinţei Biroului Politic, viza ridicarea unor viitori miniştri, „cu trecut curat”, la nivelul sarcinilor care, vreodată, ar fi urmat să apese doar pe umerii lor. Însă putem bănui, ca urmare a neîncrederii permanente a liderului comunist român în Emil Bodnăraş, că intenţia reală era, de fapt, o extindere a supravegherii ministrului forţelor armate.
… și președinte Gheorghiu-Dej
De altfel, peste numai câteva luni, într-o şedinţă a Biroului Politic (5 noiembrie 1952), este reluată, în mod neaşteptat, problema Consiliului Militar Superior, aşa cum se poate vedea în fragmentul selectat. Deşi subiectele dezbătute nu solicitau o intervenţie precisă asupra unei probleme care fusese stabilită cu un alt prilej (şi care, de altfel, nici nu figura pe ordinea de zi), Gheorghe Apostol – cel mai probabil manipulat de Dej – a ridicat, dintr-odată, situaţia şefului Consiliului Militar Superior, argumentând că, în urma agravării situaţiei internaţionale, preşedinte ar trebui să fie Gheorghiu-Dej, iar ministrul forţelor armate să-l secondeze, în calitate de vicepreşedinte. Emil Bodnăraş s-a opus, invocând, din nou, modelul sovietic şi reamintind că, în URSS, preşedintele Consiliului era mareşalul A.M. Vasilievski, ministrul forţelor armate, iar Stalin, secretar general al PCUS şi prim-ministru, era doar membru. În plus, a mai precizat Bodnăraş, Consiliul Militar Superior ar putea deveni, în acest caz, un Comitet de Apărare a Statului, cu atribuţiuni mai largi care „să includă toate problemele organismului militar şi apărării”, întrucât un Consiliu al Armatei are în competenţă chestiuni precise, cu caracter militar, planuri operative şi regulamente. În apărarea punctului de vedere exprimat de Gheorghe Apostol au sărit Chivu Stoica şi Iosif Chişinevschi, iar Gheorghiu-Dej, luând cuvântul, a încercat să explice că, deşi modelul Consiliului a fost discutat şi sugerat de consilierii sovietici, „am avut oarecari temeri că se merge prea la o copiere strictă a stării de fapt”. Curată ironie! Liderul comunist român condamna copierea întocmai a modelului sovietic, susţinând varianta lui Gheorghe Apostol, care, considera el, „va creşte autoritatea Consiliului”. După un lung discurs în care îşi pledează propria cauză, atent însă să menajeze susceptibilităţile ministrului forţelor armate, Gheorghiu-Dej ajunge la problema cea mai importantă, aceea care îl interesa în mod vădit: stabilirea comandantului suprem în eventualitatea implicării ţării într-un război. Întrucât toţi membrii Biroului Politic au fost de acord cu propunerea lansată de Gheorghe Apostol, Gheorghiu-Dej a devenit primul lider comunist comandant suprem al armatei.
Politizarea tuturor structurilor
Consiliul Militar Superior avea atribuţii destul de largi – de la probleme privind capacitatea, pregătirea operativă şi înzestrarea trupelor până la problemele privind munca politică, cercetarea ştiinţifică şi regulamentele militare – dar componenţa sa era mult restrânsă în raport cu vechiul Consiliu Superior al Oştirii şi, în mod evident, politizată excesiv. Potrivit Legii 205/21 iunie 1947, din Consiliul Superior al Oştirii – care era un organ al armatei – făceau parte ministrul apărării naţionale (preşedinte), subsecretarul de stat al armatei, şeful Marelui Stat Major, şeful Casei Militare Regale, inspectorii generali de armată, inspectorul general pentru Educaţie Cultură şi Propagandă (ECP) şi un comandant de regiune militară, ca membri permanenţi. Noul Consiliu Militar Superior – situat, ca autoritate, deasupra armatei – îl avea în frunte pe preşedintele Consiliului de Miniştri, iar ca membri pe miniştrii adjuncţi de la Ministerul Forţelor Armate (doi dintre ei, Leontin Sălăjan şi Nicolae Ceauşescu, fiind vârfurile politice comuniste din armată) şi trei reprezentanţi ai Biroului Politic al CC al PMR (Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu şi Chivu Stoica).
În aceeaşi măsură, din Consiliile Militare Regionale, constituite la regiunile militare şi comandamentele de armă, făceau parte locţiitorii politici şi şefii statelor majore ale acestor structuri şi, în urma aprobării Secretariatului CC al PMR, au fost numiţi şi importanţi lideri comunişti.
Şedinţa Biroului Politic al CC al PMR în care Gheorghiu-Dej s-a impus ca preşedinte al Consiliului Militar Superior şi comandant suprem al armatei (5 noiembrie 1952) (fragment)
Gheorghe Gheorghiu-Dej: În URSS s-a ajuns la o anumită formă şi [Consiliul Militar] funcţionează aşa cum spune (sic!) tov. Bodnăraş şi consilierii noştri [modelul sovietic, la care făcuse referire Emil Bodnăraş, îl plasa în fruntea Consiliului Militar Superior pe ministrul apărării, iar Stalin, secretarul general al PCUS, era doar membru, n.n.]. Ei de fapt au pregătit — este bine de amintit acest lucru — ei ne-au sfătuit să întocmim un asemenea statut, luând modelul sovietic.
Şi eu am avut oarecari temeri că se merge prea la o copiere strictă a stării de fapt, însă mi-am spus, n-am avut până acum Consiliu Militar, au mers lucrurile puţin greoi, am avut deficienţe, greutăţi, Consiliul a împins foarte serios înainte, a întărit în orice caz linia partidului în toate problemele construcţiei armatei, instrucţiei, pregătirii politice, se vede. Sunt câţiva membri ai Biroului Politic în Consiliu, însăşi (sic!) ministrul forţelor armate este membru al Biroului Politic, chiar dacă nu eram propus pentru [funcţia de] preşedinte [al] acestui Consiliu Militar, totuşi aveam posibilitatea în acest organ de a-mi spune părerea, conducerea partidului nostru a ieşit întărită după eliminarea acelui cui ruginit şi rana începe să se vindece treptat. Şi tov. Bodnăraş lucrează mai colegial, mai colectiv, se consultă. Trebuie să mărturisesc că am avut posibilitatea să ascult unle păreri de-a dreptul plăcute la adresa tov. Bodnăraş. Nu există nici un motiv de ordin subiectiv care să determine schimbarea, propunerea în legătură cu preşedintele Consiliului, ci cu totul obiectiv. Închipuiţi-vă ce situaţie se pune ţinând seama de stadiul nostru de dezvoltare, de nivelul politic al oamenilor, fiecare ar întreba dar de ce e aşa? Şi poate (sic!) să fie fel de fel de întrebări, însăşi (sic!) tov. Bodnăraş nu s-ar simţi bine. Dar, cunoscându-se că preşedintele este cel propus astă-seară de către Biroul Politic, este natural că autoritatea acestui Consiliu va creşte, însăşi (sic!) Biroul Politic desemnează în această legătură ca preşedinte pe Dej.
Eu nu pot să mă măsor cu cunoştinţele de specialitate ale tov. Bodnăraş şi sigur că toate problemele practice şi pregătirea şedinţelor şi toate lucrările rămân pe spatele lui, dar fiind vicepreşedinte, locţiitor în acest Consiliu Militar al preşedintelui, presupune o colaborare, o conlucrare, pregătire de către locţiitor, care este şi ministru al forţelor armate, a tututror problemelor care se pun la ordinea de zi, pe scurt, deci, posibilitate largă pentru pregătirea lucrărilor cunoscute şi confirmate de către Biroul Politic, cu membrii Biroului Politic care iau parte în acest Consiliu, vă închipuiţi ce autoritate, putere vor avea hotărârile pentru însăşi (sic!) tov. Bodnăraş, nu mai vorbesc de ceilalţi membri ai Biroului Politic. Apoi metoda de lucru acolo va avea o înrâurire directă în toate compartimentele de activitate ale armatei. Mai este încă un aspect aici, ce priveşte autoritatea în faţa armatei, în faţa ţării, prin importanţa care se dă.
Sigur că duşmanii, elemente din acestea care mai sunt în partid, datorită faptului că nu i-am prins încă, pot încerca să interpreteze că de ce se face, că se apropie războiul, nu întâmplător e preşedinte Dej.
Tov. Chişinevschi: Nu publicăm.
Tov. Bodnăraş: Este un organ strict intern.
Tov. Gheorghiu-Dej: Se va afla, să nu ne facem iluzii. Alţii vor spune de ce n-au pus pe Bodnăraş, e ceva aici. Noi avem posibilitatea să-i lămurim.
În ce priveşte lărgirea atribuţiilor eu n-aş fi de părere să le lărgim, să lăsăm, să căpătăm ceva experienţă, nu este pentru noi o dogmă, formele organizatorice se schimbă în funcţie de sarcini. În afară de aceasta mi se pare că n-ar fi potrivit, întrucât ar intra în sfera de atribuţii ale unui comitet militar de apărare şi înseamnă a-i minimaliza însăşi (sic!) rolul şi sarcinile unui Comitet naţional de apărare, sferă care este mult mai largă decât aceasta. De aceea, consider să rămânem la atribuţiile arătate în text şi când va fi nevoie vom înfiinţa şi un Comitet militar de apărare după modelul sovietic. Nu întâmplător a fost şi consiliu şi comitet militar şi pe unul şi pe altul tot tovarăşul Stalin le-a condus.
Tov. Bodnăraş: Comitetul de Apărare numai în timpul războiului a fost, după război l-au desfiinţat.
Tov. Gheorghiu-Dej: Pe urmă, nu este o problemă de armată, chiar cu acest Consiliu, care să nu fie văzută de Biroul Politic. Asta nu scuteşte Biroul Politic de obligaţia de a se ocupa efectiv de construcţia forţelor armate, de problemele la ordinea de zi, linia Biroul Politic o dă, iar noi, cei trimişi şi acolo în Consiliu, nu facem altceva decât să aplicăm în practică hotărârea Biroului Politic.
Am de pus o întrebare, deşi nu este la ordinea de zi, şi anume: cine va fi comandantul suprem în timp de război?
Tov. Moghioroş: Asta este clar. (Toţi tovarăşii sunt de părere că tov. Gheorghiu-Dej.)
Tov. Gheorghiu-Dej: Deci dacă lucrurile sunt clare din acest punct de vedere, însăşi poziţia câtorva din Biroul Politic şi propunerile făcute în seara aceasta întrezăresc calea că, la un moment oportun, pentru concentrarea forţelor statului, atunci când este necesar, să facem şi acest Comitet, să se obişnuiască lumea cu aceasta, să nu fie surprinsă atunci. Deci, unele măsuri pregătitoare, se pot crea condiţii, astfel încât să nu fie o surpriză acest moment, acest act. Mie mi se pare că problema aceasta numai aşa poate să fie privită, fără să reducă răspunderea lui Bodnăraş, ca ministru al forţelor armate, pentru că, la urma urmei, comandantul suprem este Biroul Politic al Partidului, când va fi Comitetul Militar pe lângă Consiliul de Miniştri va fi [preşedinte] acel care va fi desemnat în această funcţie de comandant suprem al forţelor armate. Deci, şi din acest motiv cred că propunerea [lui Gheorghe Apostol, n.n.] e bună.
Deci, de acord cu propunerea? (Toţi tovarăşii sunt de acord).
Tov. Bodnăraş: Atunci putem să-i dăm formularea de document de stat.
[i] Stalin convocase la Moscova, în perioada 9-12 ianuarie 1951, o consfătuire a liderilor comunişti din ţările de „democraţie populară”, însoţiţi de miniştrii forţelor armate, unde a fost analizată situaţia internaţională şi evoluţia Războiului din Coreea. Cu acest prilej, s-a decis sporirea efectivelor armatelor populare şi un program riguros de înzestrare a acestora cu tehnică de luptă sovietică.