Autor: Doru Bratu.

„Nu am văzut niciodată o ţară mai frumoasă”, scria Cristofor Columb în jurnalul său la 20 octombrie 1492, ne mai contenind cu laudele la adresa noului tărâm, reprezentat de coasta orientală a Cubei, pe care a explorat-o până la 2 noiembrie. Botezată de el Juana, în cinstea fiicei regilor catolici ai Spaniei, insula va intra în istorie cu numele scurt şi sonor folosit de băştinaşi, Cuba¹.

Cuba, un arhipelag alcătuit din 1600 de insule şi insuliţe, însumând o suprafaţă de 114 524 km², era locuită la începutul secolului al XVI-lea de aproximativ 300 000 de indigeni guanajatabey, siboney şi taino.² Aceste triburi se aflau încă în primele stadii ale civilizaţiei când au cunoscut impactul conquistei, care a debutat în anul 1511, sub conducerea lui Diego Velásquez şi a celor trei sute de însoţitori ai acestuia.3 „Pacificarea” insulei, care era obiectivul acestei mici armate, s-a lovit de rezistenţa autohtonilor, cronicile spaniole consemnând numele a doi dintre conducători, Hatuey şi Guamá, acesta din urmă rămânând neînvins între 1522-1533. Cucerirea insulei era definitivată către 1550, când  se estima că numărul băştinaşilor scăzuse până în jurul cifrei de cinci mii. Moștenirea Taino s-a păstrat, se pare, în numele țării, care ar proveni din limba acestora, însemnând, într-o posibilă traducere, „acolo unde abundă pământul fertil” (cubao) sau „tărâmul splendid” (cobano).

Posesiune a regatului Castilliei      

Cuba a devenit o posesiune a Coroanei regatului Castilliei şi Leonului, administrată prin intermediul Consiliului Indiilor. Autoritatea supremă în insulă era exercitată de un guvernator sau căpitan general, iar în fiecare localitate de un cabildo sau consiliu municipal. Velásquez, numit guvernator în 1513, a fondat şapte oraşe.4 Mii de aventurieri spanioli, dintre care mulţi nobili scăpătaţi, au invadat Cuba în speranţa unei îmbogăţiri rapide. S-a pus în practică instituţia denumită encomienda, prin care se reproduce peste ocean formula social-economică din metropolă. Proprietăţile erau puse în valoare de sclavii negri importaţi din Africa, economia bazată pe exploatarea acestora atingând un moment de vârf spre 1840, când în Cuba existau 436 000 de sclavi, reprezentând aproape jumătate din populaţie.⁵

Havana era, începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, principalul centru de construcţii navale din Antile. Secolul al XVII-lea semnifică, în plan economic, dezvoltarea creşterii animalelor, extinderea plantaţiilor de sfeclă de zahăr şi de tutun, sectoare care îşi păstrează până azi importanţa în economia cubaneză. Introducerea de către Spania a monopolului asupra comerţului cu tutun, din ce în ce mai căutat în Europa, a dat naştere la numeroase nemulţumiri în rândul cultivatorilor, care s-au opus cu forţa „Companiei regale de comerţ”.⁶

În aceeaşi perioadă a devenit tot mai evidentă valoarea strategică a insulei, în contextul dominaţiei exercitată în zonă de corsari şi piraţi. Aceste elemente i-au mobilizat pe englezi care, în 1762, după un asediu de o lună, au ocupat Havana, pe care o vor stăpâni vreme de 11 luni, până la pacea semnată la Versailles în 1763.

Până la 1800, sub influenţa transformărilor economice şi a evenimentelor care aveau loc pe plan internaţional, ca urmare a unor timide reforme întreprinse de metropolă în domeniul libertăţii comerţului şi al sistemului de impozitare, Cuba a trecut printr-o perioadă de prosperitate.⁷ Odată cu integrarea Cubei în economia mondială, producţia de zahăr devine decisivă pentru întreaga economie, unul din marii proprietari şi producători ai ţării afirmând⁸, în 1798, că „nu există alternativă: ori pierim, ori vindem zahărul în străinătate, fără nicio întrerupere…”⁹, ceea ce a însemnat, totodată, pentru menţinerea unei producţii ridicate, introducerea în economie a peste 523 000 de sclavi pe parcursul a 90 de ani (între 1763 şi 1853).

Colonia Cuba şi revoltele republicane

Războiul de independenţă al coloniilor engleze din America de Nord a pus Cuba într-o situaţie favorabilă, datorită poziţiei strategice în cadrul războiului declanşat de Spania împotriva Angliei şi a declarării comerţului liber între coloniile spaniole şi cele 13 colonii engleze rebele.

Evenimentele declanşate de Revoluţia franceză în Haiti au influenţat direct situaţia din Cuba, care devine principala bază de export a zahărului din Antile către Europa. În acelaşi timp, sporeşte şi interesul S.U.A. pentru importurile cubaneze, în contextul ruperii relaţiilor comerciale cu Antilele engleze. Revoluţia de pe continent a creat, în rândurile creolilor cubanezi cuprinşi de primele impulsuri ale ideilor cu caracter naţional, un curent reformist condus de Francisco Aragon y Pereño, care exprima dorinţele limitate ale marilor proprietari de sclavi.¹⁰ Cuba nu a îngrijorat însă prea mult metropola, iar drept răsplată pentru devotamentul arătat, proprietarii creoli au primit dreptul de proprietate asupra pământului pe care până atunci îl avuseseră doar în posesiune. Radicalizarea unei părţi a creolilor s-a materializat într-o mişcare insurecţională, condusă de Nicolas Morales, rapid înfrântă de armata spaniolă în 1795. „Partidul” reformist a militat în continuare pentru liberul schimb, abolirea treptată a sclaviei, cu despăgubire, şi pentru autonomie, cereri neacceptate de spanioli. După 1805 s-a dezvoltat, paralel cu mişcarea reformistă, mişcarea anexionistă, care milita pentru încorporarea Cubei în republica nord-americană. Liderii mişcării aveau drept suport declaraţia preşedintelui Jefferson, care arătase, în acelaşi an că, în caz de război cu Spania, S.U.A. vor ocupa imediat Cuba (afirmaţie reiterată în 1809, 1812 şi 1823), posesiunea ei fiind vitală pentru apărarea Lousianei. Începând cu 1810, s-a dezvoltat o nouă direcţie de luptă politică, independentismul, al cărui scop era crearea unei republici independente. Ca şi în restul Americii Latine, unde izbucniseră primele acţiuni revoluţionare, şi în Cuba s-au organizat conspiraţii separatiste, înăbuşite rapid de autorităţi. Unul dintre liderii mişcării, Joaquin Infante, s-a refugiat pe continent şi a publicat, în 1812, un prim proiect de constituţie a unei republici cubaneze independente.¹¹

O conspiraţie secretă cu caracter republican, organizată de Societatea „Rayos y Soles de   Bolivar”, condusă de colonelul Jose Francisco Lemus, a fost descoperită şi reprimată brutal în anul 1821.¹² Exilaţii cubanezi, refugiaţi în diferite ţări ale Americii, au organizat permanent acţiuni în vederea eliberării Cubei de sub dominaţia spaniolă. Creată în 1825, „Junta promotoare a libertăţii cubaneze” şi-a propus să organizeze detaşamente înarmate, care să debarce în Cuba pentru a ridica populaţia la luptă împotriva spaniolilor. Planul, transpus în practică, în 1826, de doi exilaţi cubanezi aflaţi în Jamaica, Francisco de Agüero şi Andres Manuel Sanchez, a eşuat. În 1843-1844 au avut loc numeroase răscoale ale negrilor, sub influenţa mişcării aboliţioniste care se împletea cu mişcările anti-spaniole ale creolilor. Cea mai importantă dintre ele, la care au participat şi negri şi albi, „La conspiracion de la escalera”(„Conspiraţia scării”), a fost urmată de o represiune care a numărat peste 10 000 de victime.¹³

Criza economică care măcina Cuba s-a adâncit către 1867, iar introducerea unui impozit de 10% asupra veniturilor a coalizat burghezia şi marii proprietari latifundiari împotriva stăpânirii coloniale. Conducerea ideologică a mişcării de eliberare naţională era asigurată, din exterior, de “Societatea republicană din Cuba şi Puerto Rico”, înfiinţată în 1865 la New York, iar din interior de Partidul Reformist, care îşi difuza ideile prin intermediul periodicului El Siglo. În perioada premergătoare  insurecţiei s-au remarcat Francisco Vicente Aguillera şi Francisco Maceo Osorio, exponenţi ai celor mai mari proprietari din provincia Oriente. Mişcarea era susţinută de sclavi, ţărani şi alte pături ale populaţiei.¹⁴ Ea a izbucnit pe fondul frustrării pe care o resimţeau nativii cubanezi din cauza tratamentului discriminatoriu aplicat coloniei de către spanioli, taxelor şi cenzurii, refuzului emancipării sclavilor şi a corupţiei administraţiei.

Războiul de zece ani

Mişcarea socială îndreptată împotriva dominaţiei spaniole, cunoscută în istoria Cubei sub numele de Războiul de zece ani, a izbucnit la 10 octombrie 1868. Conducerea războiului de independenţă a fost asumată de avocatul Carlos Manuel de Cespedes y del Castillo (1819-1874), un reprezentat de seamă al oligarhiei creole, care s-a dovedit a fi şi un mare conducător militar în fruntea armatei mambi (nume sub care erau cunoscuţi insurgenţii creoli). În dimineaţa zilei amintite, în curtea fabricii de zahăr “La Demajagua”, care îi aparţinea, el a ridicat steagul luptei de eliberare, însoţindu-l de celebrul strigăt “Viva Cuba Libre!”.¹⁵ Ziua următoare, duminică dimineaţa, Cespedes, însoţit de 200 de simpatizanţi slab înarmaţi, a început un marş spre o aşezare apropiată, Yara, unde a ajuns noaptea. Aici a avut loc prima ciocnire militară dintre insurgenţi şi o mică coloană spaniolă, incident intrat în istorie sub numele de “Grito de Yara”, ce marchează începutul celor zece ani de lupte sângeroase purtate de patrioţii cubanezi pentru obţinerea independenţei.16 Bucurându-se atât de sprijinul creolilor bogaţi, cât şi de al ţăranilor, sclavilor şi micii burghezii, războiul revoluţionar s-a răspândit de la est la vest. Exilaţii dominicani, printre care s-a evidențiat Maximo Gomez, s-au alăturat insurgenţilor, aducând un spor de experienţă militară. Teritoriile eliberate din provincia Oriente au fost organizate administrativ de către Cespedes, “căpitanul general” al armatei de eliberare.

Represiunea declanşată de spanioli a fost extrem de dură şi se sprijinea pe o armată colonială care număra 105 000 de persoane (45 000 de militari aparţinând trupelor regulate, 30 000 de membri ai miliţiilor fidele metropolei şi 30 000 de mercenari, recrutaţi la faţa locului).17 Ferocitatea represiunii, înfrângerile suferite, printre care şi pierderea oraşului Bayamo (proclamat capitala Cubei libere), nu i-a descurajat pe patrioţii cubanezi, care se vor alătura cu miile armatei de eliberare.

Disensiunile interne de la nivelul conducerii mişcării de eliberare au fost depăşite în aprilie 1869, cu ocazia adunării şefilor insurecţiei care a avut loc la Guáimaro, Camagüei, şi care a mai avut drept scop şi organizarea aparatului politic, administrativ şi militar al revoluţiei.¹⁸  Adunarea a adoptat o constituţie, “Constituţia de la Guáimaro”, care punea bazele unei republici burghezo-democratice, în care sclavia era abolită, condusă de un preşedinte, un guvern şi o Cameră a reprezentanţilor ca organ suprem. Teritoriul era împărţit în patru regiuni, în cadrul cărora funcţionau instituţii statale, cu atribuţii în diferite domenii ca justiţie, educaţie, poştă etc. Armata de Eliberare, organizată prin lege, reprezenta coloana vertebrală a noului stat.¹⁹ Preşedintele Republicii a fost ales Carlos Manuel de Céspedes. În majoritatea lor, cei prezenţi în această adunare erau adepţii unirii cu S.U.A., şi au propus să se adreseze o scrisoare în acest sens.²⁰

Între 1871-1873 nu au avut loc evenimente majore, stabilindu-se un echilibru între cele două forţe aflate în conflict. Începând cu 1874, s-a declanşat de către armata revoluţionară, sub conducerea generalului Maximo Gomez, acţiunea de cucerire a părţii occidentale a insulei. Până în 1876, armata mambi a înregistrat o serie de succese importante, reuşind să elibereze mai multe  teritorii. Spania însă, trecând peste criza internă, a reuşit să concentreze în Cuba, până în 1878, peste 250 000 de militari. În acelaşi timp, conducerea mişcării de eliberare s-a divizat, în urma morţii lui Agramonte (căzut în lupta de la Jimaguay în1873) şi a lui Céspedes, deja debarcat din funcţia de preşedinte (ucis în bătălia de la San Lorenzo în 1874), între diferite centre de putere regionale, ceea ce nu a mai făcut posibilă conducerea unitară a războiului. Între 1873-1877, la conducerea Republicii s-au succedat patru preşedinţi, ultimul dintre aceştia, generalul Vicente Garcia, care jucase în rol principal în demiterea lui Cespedes şi în cadrul convulsiilor interne ce au urmat, a acceptat tratativele cu Spania. Războiul de eliberare a luat sfârşit, pacea a fost negociată prin “Pactul de la Zanjón”, din 10 februarie 1878, iar la 28 februarie trupele revoluționare au depus armele. Antonio Maceo a refuzat să recunoască convenţia de la Zanjón şi a cerut să se continue lupta (“Protestul de la Baraguá”) dar, în condiţiile superiorităţii militare a spaniolilor, sfătuit şi de apropiaţii săi, care doreau să-i salveze viaţa, a acceptat dezarmarea trupelor rămase fidele cauzei şi a emigrat în Jamaica. La 21 mai, guvernul revoluţionar a declarat războiul încheiat şi s-a autodizolvat.²¹

La numai un an de la aceste evenimente, a izbucnit o nouă răscoală anti-spaniolă, cunoscută sub numele de “războiul cel mic”, care a fost rapid înăbuşită de forţele coloniale.

Desfiinţarea sclaviei şi repaosul neliniştit

„Războiul de zece ani” nu a adus eliberarea Cubei, dar, printre urmările pozitive s-au numărat desfiinţarea sclaviei şi schimbarea politicii metropolei faţă de colonie, prin liberalizarea vieţii politice, permiţându-se crearea de partide politice şi organizarea de alegeri la nivelul administraţiilor locale. În acest contex, conservatorii legaţi de metropolă s-au coagulat într-un partid al uniunii constituţionale (“integrist”), iar reformatorii într-unul liberal (“autonomist”).²²

Perioada cuprinsă între 1878 şi 1895 nu a fost una de renunţare la lupta pentru eliberare, ci a fost, aşa cum a caracterizat-o Jose Martí, personalitate simbol a istoriei cubaneze, una a “repaosului neliniştit” (“turbulente reposo”), în care forţele fidele ideii de eliberare a Cubei au pregătit o nouă insurecţie.²³

José Martí s-a născut la Havana, în 28 ianuarie 1853, și a murit, în luptă, la 19 mai 1895, la începutul războiului de independență. La doar 15 ani, el s-a ridicat împotriva ocupației spaniole și a fondat ziarul La Patria Libre. A fost condamnat la șase luni de închisoare pentru participarea la o insurecție, apoi, în 1871, a fost deportat în Spania, pentru scrierile sale considerate subversive de autorități. A trăit, în exil, în Franța, în Mexic și în Guatemala, dar în cele din urmă a reușit să revină în Cuba (1878). În 1892 a contribuit la crearea Partidului Revoluționar Cubanez, al cărui președinte a devenit, și a fost din nou alungat din insulă. Și-a stabilit cartierul general la New York, unde a pregătit noua ridicare la luptă împotriva spaniolilor.²⁴

Sub conducerea lui José Martí (care a murit în luptă la începutul războiului, în mai 1895), Antonio Maceo (ucis și el în 1896) și Maximo Gomez, în 1895 a izbucnit al doilea război de independență, care a durat până în 1898. A fost un război total, cu violențe extreme de ambele părți. În încercarea de a înăbuși mișcarea de eliberare cubaneză, pe lângă sutele de mii de militari trimiși în insulă, spaniolii au pus în practică și măsuri împotriva populației civile, prin înființarea de lagăre de concentrare. Ca urmare a războiului și a atrocităților comise de spanioli, aproximativ o cincime din populația Cubei a pierit.

O colonie a SUA

Soarta războiului a fost decisă de intervenția S.U.A. împotriva Spaniei (Războiul hispano-american), care a folosit ca pretext explozia cuirasatului „Maine” aflat în rada portului Havana într-o misiune de supraveghere a „intereselor americane”. Statele Unite încercaseră de mai multe ori să cumpere Cuba de la spanioli, dar tratativele au eșuat. Devenite putere continentală, cu aspirații mondiale, motivate de principiile „Doctrinei Monroe” și de ideile „Manifest Destiny”, S.U.A. au profitat de context pentru a elimina ultima putere europeană care deținea colonii în zonă. În urma păcii de la Paris, din decembrie 1898, unde cubanezii nu au participat, Cuba a devenit formal independentă, sub tutela americană, cu un guvern militar care a pregătit adoptarea unei Constituții a noului stat. Noua Constituție a Cubei independente, adoptată în 1902, conținea un amendament (Amendamentul Platt), care permitea S.U.A. să intervină în insulă după bunul plac. În acest context guvernul de la Washington a obținut contractul de închiriere a bazelor militare de la Guantanamo și de la Bahia Honda în timpul mandatului primului președinte cubanez, Tomas Estrada Palma, instalat la putere în 1902, pentru un mandat de patru ani.²⁵ Din acest moment, Cuba a evoluat sub atenta supraveghere a S.U.A., în cadrul unei „independențe limitate”, marcată de intervenții militare care urmăreau protejarea intereselor americane. Prima intervenție are loc în 1906, la cererea președintelui Palma, care era pe cale să piardă puterea. Soldații americani au rămas, până în 1909, în insulă. O nouă intervenție are loc în 1912, în urma unei insurecții a negrilor și mulatrilor, care luptau contra discriminării rasiale. În 1917, Cuba declară război Germaniei, la 24 de ore după S.U.A. și, sub pretextul stării de război, președintele cubanez în exercițiu autorizează staționarea  a 2 000 de militari americani, care au plecat din insulă în 1922.²⁶

I. Guvernul cubanez nu va încheia nici un tratat cu o putere străină, care să aducă atingere independenţei Cubei şi, sub nici o formă nu va permite şi nu va autoriza nici o putere străină să obţină, pe cale militară, navală sau de altă natură, control asupre vreunei părţi a insulei.[…]

III. Guvernul cubanez consimte că Statele Unite pot exercita dreptul de a interveni pentru apărarea independenţei Cubei, pentru asigurarea unei guvernări adecvate vieţii, proprietăţii şi libertăţii individuale, pentru aplicarea obligaţiilor referitoare la Cuba impuse Statelor Unite prin Tratatul de la Paris şi care acum sunt asumate şi îndeplinite de gevernul cubanez. […]

VII. Pentru a da Statelor Unite posibilitatea de a apăra independenţa Cubei, a locuitorilor acesteia precum şi în vederea asigurării propriei apărări, guvenul cubanez va vinde sau va închiria Statelor Unite terenurile necesare pentru depozite şi baze navale […]

Amendamentul Platt

În general, dominația americană s-a exercitat prin controlul aparatului de stat, obținut prin alianța cu grupurile privilegiate din societatea cubaneză care se bazau pe sprijinul american când se aflau în dificultate și care, la rândul lor, în schimb, favorizau interesele Statelor Unite. În perioada interbelică hegemonia economică a Statelor Unite în Cuba a devenit aproape totală. Dictatura instaurată de generalul Gerardo Machado, care a deținut președinția între 1925 și 1933, s-a suprapus peste criza economică mondială din 1929, generând consecințe grave pentru Cuba. Represiunea declanșată de regim împotriva oricărei forme de opoziție nu a putut împiedica răsturnarea regimului, în urma unei greve generale declanșate în august 1933. Machado a părăsit puterea și a fugit în străinătate. Cu sprijin american s-a instaurat un guvern provizoriu, condus de Carlos Manuel de Céspedes.27 Noul guvern nu s-a putut menține la putere decât patru luni, fiind răsturnat de „revoluția sergenților”, la 4 septembrie 1933. Aceasta a fost o expresie a revoltei cadrelor inferioare din armată, nemulțumite de sistemul existent în cadrul instituției militare. Printre liderii mișcării se afla sergentul dactilograf Fulgencio Batista y Zaldivar (1901-1973), care, cu acordul americanilor, a devenit garantul noului sistem politic la cârma căruia a fost instalat ca președinte Ramon Grau San Martin. Noul guvern a introdus o serie de reforme, printre care ziua de muncă de opt ore, reducerea chiriilor, naționalizarea companiei de electricitate și a celei de telefoane, care erau proprietate americană, și a acordat autonomie universitară. De asemenea a fost denunțat Amendamentul Platt.²⁸ Mai trebuie menționat că, în guvern, ocupa postul de secretar al guvernului și al Ministerului de Război și Marină un comunist, Antonio Guiteras.²⁹

La inițiativa Departamentului de Stat, Batista, având sprijinul armatei, provoacă răsturnarea guvernului Grau San Martin, ale cărui măsuri nelinișteau cercurile conservatoare cubaneze și oamenii de afaceri nord-americani. Începând din acest moment guvernele se vor succeda sub tutela lui Fulgencio Batista. În perioada următoare s-au succedat la președinție Batista (1940-1944), Grau San Martin (1944-1948), și Carlos Prio Socarras (1948-1952).³⁰

În 1940 a fost adoptată o noua Constituție, care a fost considerată foarte progresistă pentru epoca respectivă. Se prevedea abolirea pedepsei cu moartea (reintrodusă în 1959), s-a introdus salariul minim, concediul plătit, asigurările pentru boală și șomaj și sistemul de finanțare a pensiilor de bătrânețe.³¹

După pierderea alegerilor, în 1944, Batista s-a retras în S.U.A. Până în 1952, pentru Cuba a urmat o perioadă de relativă stabilitate, dominată de o clasă politică mediocră, marcată de corupție și de funcționarea unor guverne supuse total Statelor Unite.

Degradarea situației economice, sociale și politice i-au permis lui Batista să revină în prim planul vieții politice în 1952, când erau organizate alegeri care prefigurau drept câștigător Partidul Ortodox, fondat și condus de Eduardo Chibas.

NOTE

1. Petre Lascu, Cuba, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 7.

2. Ibidem, p. 20.

3. Oscar Pino-Santos, Historia de Cuba, Editorial Nacional de Cuba, Habana, 1964, p. 14.

4. Ibidem, p.28.

5. Marcel Niedergang, Les 20 Ameriques Latines, tome 3, Edition du Seuil, Paris, 1969, p. 222.

6. Petre Lascu, op. cit., p. 33.

7. Oscar Pino-Santos, op. cit., p. 92-98.

8. Ibidem, p. 95.

9. Petre Lascu, op. cit, p. 35.

10. Viorel Sârbu, Revoluţia hispano-americană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 234.

11. Ibidem, p. 235.

12. Aurel Pantea, Cuba revoluționară și România, Editura Dacia, 1979, p. 15.

13. Ibidem.

14. Petre Lascu, op. cit.,  p. 42.

15. Oscar Pino-Santos, op. cit., p. 206.

16. Ibidem, p. 197.

17. Ibidem, p.198.

18. Ibidem, p. 200.

19. Ibidem, p. 201.

20. Petre Lascu, op. cit, p. 44.

21. Aurel Pantea, op. cit., p. 18.

22. Petre Lascu, op. cit., p. 45.

23. Oscar Pino-Santos, op. cit., p. 215.

24. Volker Skierka, Fidel Castro. A biography, Polity Press, 2006., p.15-17.

25. Olivier Languepin, Cuba. La faillite d’une utopie, Gallimard, 2007, p. 21-23.

26. Charles Lancha, Histoire de l’Amerique hispanique de Bolivar à nos  jours, L’Harmattan, 2003, p. 391-393.

27. Aurel Pantea, op. cit., p. 52-53.

28. Ibidem, p. 53.

29. Partidul Comunist Cubanez funcționa în ilegalitate încă de la înființarea sa în 1925. A intrat în legalitate în 1938 sub numele de Partidul Socialist Popular. Cf. Aurel Pantea, op. cit., p. 56.

30. Charles Lancha, op. cit., p. 392. 31. Olivier Languepin, op. cit., p. 24-25.