Autor: Gheorghe Buzatu.

În mai multe numere ale prestigioasei reviste de cultură focşănene SAECULUM  am avut  prilejul să insistăm asupra activităţii publicistice a lui Zaharia Stancu (1902-1974). Aşa după cum s-a observat deja (cf. Cătălina Mărănduc, Dicţionar de scriitori români, Bucureşti, 2007, p. 425-426), ZS, autor în a doua jumătate a veacului trecut îndeosebi graţie unei singure cărţi, Desculţ (ediţie originală – Bucureşti, 1948) şi numeroaselor traduceri (în 130 de limbi!), s-a impus începând de prin anii 30-40 ca publicist militant de stânga, antifascist, internat temporar la Tg. Jiu. După 23 august 1944 a fost deputat şi academician, director al Teatrului Naţional şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Despre poetul ZS, Cristian Sandache, în Literatură şi ideologie în România lui Nicolae Ceauşescu (Bucureşti, 2008, p. 247 şi urm.), scrie: „ZS a fost un personaj cu o biografie aventuroasă, ideală pentru a fi ecranizată, un ambiţios şi un poftitor de mari succese, dobândite în cele din urmă, dar cu mari eforturi. Extracţia sa socială îl indica iniţial la capitolul de perdanţi ai destinului,  dar ţăranul frumos şi dârz din Salcia Teleormanului nu s-a împăcat nici o clipă cu acest verdict nedrept al unor ursitoare convenţionale …” (p. 255-256).

1950 – eliberat de la preşedinţia Uniunii Scriitorilor

Potrivit cercetărilor noastre, viaţa lui ZS după 1944 n-a fost lipsită de … probleme. Aşa, de exemplu, deţinem o „hotărâre” a conducerii de partid şi de stat din 3 octombrie 1950 privind „eliberarea” lui ZS de la preşedinţia Uniunii Scriitorilor din R. P. R., documentul fiind semnat de câţiva dintre „greii” de moment ai partidului, mai precis Gh. Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevschi şi Vasile Luca. Mai apoi, referatul datat 8 septembrie 1952 recomanda de asemenea eliberarea prozatorului de la conducerea Teatrului Naţional, el urmând „să se ocupe exclusiv cu scrisul”. Peste ani, întrebarea care persistă este una singură: de ce toate astea?  Un posibil răspuns ni-l poate da o descoperire oarecum întâmplătoare. La 18 aprilie 1950, Direcţia Generală a Securităţii Statului a intrat în posesia unui document „compromiţător” despre Zaharia Stancu. Iată conţinutul documentului respectiv:

N O T Ă

Refer: ZAHARIA STANCU, directorul general al vteatrelor din R. P. R.

În dosarul nr. 9 509 din arhiva S.S.I., la fila 29, există o notă din 17.X.1941 în care se arată că un anume Beitz din serviciul american de informaţii a cerut radierea din cadrele informative ale acelui serviciu, pentru lipsă de activitate, a unor persoane printre care figurează şi ZAHARIA STANCU, fost ziarist, astăzi directorul general al teatrelor din R.P.R. şi membru al P.M.R.

Anexăm copia notei de mai sus.

PROPUNEM:

A se face cunoscut cele de mai sus organelor de Partid.

(Arhiva CC al PCR, fond Cancelarie, dosar nr. 165/1950, fila 79).

În anexa documentului se afla, în adevăr, copia filei extrase din dosarul menţionat al fostului S.S.I.:

N O T Ă

Dosar 9 509 fila 29 din 17.X.1941

Dintr-o notă reiese că:

BEITZ, din serviciul american de informaţiuni, a cerut radierea din cadrele informative ale acelui serviciu, pentru lipsă de activitate, a următoarelor persoane:

MIRCEA DAMIAN, ZAHARIA STANCU, VASILIU BIRLIC, sculptorul VASILIU, ziaristul rus MIHAILOV, BRUNEA FOX, avocat STREITMAN, DEMOSTENE BOTEZ şi avocatul NACHTIGAL (fila 78).

Aşa după cum este lesne de presupus, ambele documente au ajuns, evident, în atenţia conducerii partidului. Drept dovadă, documentele respective au fost chiar înregistrate în Arhiva Biroului Politic al C.C. al P.M.R., sub numărul 595/517 din 1950.

În context, sancţiunile dictate de partid lui Zaharia Stancu veneau în ciuda faptului că marele prozator se dovedise, după 23 august 1944, extrem de … atent şi binevoitor faţă de „noul curs” al istoriei româneşti, dirijat, la ordinul Kremlinului, de către liderii comunişti locali. Vom reţine, ca exemplu, una dintre cărţile sale apărute după 1944, cu ecou „pozitiv” (pentru oficialităţile comunizante) în epocă. Este vorba de reportajele incluse în volumul Secolul omului de jos (Bucureşti, 1946), nereţinută de fel între operele reprezentative ale scriitorului (vezi Cătălina Mărănduc, op. cit., p. 425).

Dar, despre rostul şi locul lui Zaharia Stancu în evoluţia literaturii române în acest veac nu ne pronunţăm, domeniul fiind în afara preocupărilor noastre. Am citit cu plăcere unele dintre romanele sale, iar cu deosebit interes cronicile sale politice din presa bucureşteană din ajunul şi de la începutul celui de-al doilea război mondial. Am considerat şi considerăm memorabile comentariile sale pe marginea Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939. Ani şi ani, l-am preţuit şi l-am admirat pe Zaharia Stancu. Nu demult, am descoperit, în rafturile unui împătimit de “rarităţi”, o lucrare de vreo 250 de pagini tipărită în 1946, pe o hârtie de foarte proastă calitate (ca după… război) şi intitulată semnificativ Secolul omului de jos. A apărut la Bucureşti, sub egida Editurii “Eminescu”, aceeaşi care, în acelaşi timp, a difuzat varianta complet denaturată a Procesului marii trădări naţionale din mai 1946.

Cartea lui ZS cuprinde colaborările prozatorului din 1945-1946 la ziarele “Ultima oră” şi “România liberă”. Nu ne propunem să punem în discuţie motivele şi condiţiile afirmării în peisajul jurnalistic al epocii de după 23 august 1944 a “noului” ZS, faptul fiind lesne de înţeles, imposibile de explicat fiind însă opiniile deconcertante susţinute şi formulele de exprimare, probe elocvente ale unui stadiu incipient al limbajului de lemn specific epocii “democrat-populare” în curs de inaugurare pentru vreo 50 de ani în România. După cum singur a mărturisit ZS, la 17 august 1945, titlul lucrării i-a fost inspirat de consideraţiile unui diplomat britanic  al vremii – ambasadorul la Moscova Sir Stafford Cripps (cf. Secolului omului de jos, p. 36) – în contextul în care cel de-al doilea război mondial era spre sfârşit. ZS îşi angajase colaborarea la cele două cotidiane bucureştene menţionate atunci când prăbuşirea Germaniei devenise o certitudine (Jawohl, mein Herr, 20 aprilie 1945), burghezia română şi “partidele istorice” dirijate de Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu (PNŢ şi respectiv, PNL) erau în derută şi masele populare în plină afirmare (cf. Ce uită burghezia 22 septembrie 1945), iar Axa Moscova-Londra-Washington, călită de experienţa războiului antihitlerist, încă părea “indestructibilă” (Pentru ochii orbi, 23 septembrie 1945).

Pe mapamond, “mersul firesc politic spre stânga” părea o certitudine (Secolul omului de jos, 17 august 1945), situaţie confirmată şi-n cazul României, unde “forţele populare”, după 23 august 1944 şi, mai ales, după 6 martie 1945, se impuseseră clar, în timp ce, de partea  cealaltă, epurarea criminalilor de război nu fusese realizată şi “partidele istorice” mai  aveau “libertatea de a acţiona” (cf. Duşmanii patriei, 11 noiembrie 1945). Şovinismul, plagă a fostelor sisteme social-politice, încă persista în “unele cercuri orăşeneşti” (sic!), îndeosebi din Ardeal, dar dispariţia-i era inevitabilă, tot astfel cum – prezicea cronicarul – “fără urmă vor trebui să piară fascismul, hitlerismul, legionarismul şi orice altă doctrină politică […] care ar avea la temelie ura de rasă, vrajba între popoare” (O boală cu leac: şovinismul, 4 noiembrie 1945). Dintre slujitorii condeiului, M. Sadoveanu, Gala Galaction şi Victor Eftimiu, acestuia fiindu-i cunoscute “lagărele dictaturii antonesciene”), se impuseseră atenţiei şi stimei zelosului cronicar bucureştean (cf. La închiderea unui congres, 1 septembrie 1945; Sălcii uscate…, 6 noiembrie 1945), în vreme ce I. Al. Brătescu-Voineşti şi I. Petrovici, compromişi în urma colaborării strânse şi succesive cu legionarii şi antonescienii, îşi pierduseră creditul, iar excluderea lor din Academia Română era reclamată de urgenţă (vezi Cap-de-găină, 17 iunie 1945).

Timpurile noi, al căror vestitor probabil că se considera ZS ( ?!), se dovedeau “înălţătoare” pentru artişti, scriitori şi ziarişti, iar aceasta în  comparaţie cu vremurile abia apuse : “…Trecutele regimuri ne-au ţinut pe noi toţi cei ce purtam în mână un condei la porţile societăţii, la porţile vieţii. La fel au fost ţinuţi la porţile vieţii milioanele de ţărani şi muncitori. Clasa stăpânitoare a avut interes ca artiştii şi scriitorii să nu se poată libera de cătuşe, ca muncitorimea şi ţărănimea să nu se ridice din întuneric. Acum lanţurile au fost rupte, pânza de întuneric a fost sfâşiată” (vezi La închiderea unui congres, 1 septembrie 1945). Cei vinovaţi de situaţia descrisă nu se mai puteau ascunde, adică burghezia şi partidele ei, care guvernaseră numai prin metode nedemocratice. În plus, “aceste partide au luat măsuri de represalii împotriva partidelor muncitoreşti, pe care le-au scos afară din lege. Muncitorii au fost împuşcaţi în piaţa Teatrului Naţional, la Griviţa, la Lupeni, oriunde au încercat să-şi afirme cât de cât drepturile lor. Mii de muncitori au fost aruncaţi în temniţe, de guverne care-şi spuneau … democrate şi… populare (vezi Ce uită burghezia, 22 septembrie 1945). Violenţa de limbaj şi realităţile strâmbe surprinse au invadat scrisul pătimaşului ziarist, iar probele în acest sens erau  nenumărate, precum: “istoricii [reprezentanţii PNŢ şi PNL] nu vor să priceapă că le-a trecut vremea , vremea în care tâlhăreau, asupreau şi asasinau după bunul lor plac. Nu vor să înţeleagă că poporul nu le mai poate îngădui să vină la guvern. În trecut «istoricii» aşteptau ovăz din străinătate, ovăz de aur. Şi ovăzul de aur venea. Cu ajutorul acestui ovăz de aur «istoricii» făceau în România politica de asuprire, politica de înfeudare a statului român la interesele câtorva mari şi depărtaţi industriaşi şi bancheri. Mai târziu, cu sprijinul ovăzului de aur expediat din Berlinul hitlerist şi din Roma fascistă, a luat naştere la noi coloana a V-a germană, a crescut şi a activat. Cu ovăz de aur străin s-a hrănit presa românească de dreapta, atât de violentă în expresii, atât de criminală în intenţii şi scopuri, presa care a dirijat opinia noastră publică până la 23 august” (cf. Aştept ovăz din străinătate, 1 decembrie 1945). Erau clişee care anunţau  manualul de istorie ignobil al lui M. Roller aflat, pe atunci, în faza de proiect. Ori, cu alt prilej, se constata: “La 23 august 1944 s-a pus capăt aventurii antonesciene şi a început alt război; războiul firesc, care avea să ne scape pe toţi de cizma prusacă; războiul just care avea să ne aducă înapoi Ardealul (numai!) răpit prin mizerabilul tratat de la Viena, războiul care avea să ne aşeze în stima Marilor Naţiuni Unite şi să ne spele ruşinea jafurilor şi masacrelor comise de câţiva inconştienţi, în numele ţării, la Odessa şi dincolo de Odessa, războiul antihitlerist. Din nenorocire, deplângea ZS, războaiele drepte, ca şi cele nedrepte, cer victime, victime omeneşti. El se soldează cu morţi, de pe urma cărora rămân văduve şi orfani invalizi…” (vezi Sprijiniţi în cârje, 2 octombrie 1945).

Admiraţia faţă de măreaţa URSS era, se înţelege, fără margini; doar acolo poporul muncitor, la 1917, “dintr-o singură smucitură” (sic!), rupsese pentru o … vecie (de numai 70 de ani, astăzi o ştim cu precizie) lanţurile sclaviei (Cu feţele veştede, 16 noiembrie 1945). Tot aidoma, mesagerii Kremlinului roşu – precum Ilya Ehrenburg, “omul excepţional care ştie să vadă atât de adânc” – erau  primiţi cu temenele la Bucureşti (vezi Libertatea de a schingiui, 29 septembrie 1945; Realităţi româneşti, 1 octombrie 1945). Asemenea mesageri ai comunismului internaţional ne erau absolut necesari în acele momente, căci ei ne ajutau să desluşim realităţile din România. Ehrenburg, bunăoară, declarase în Capitală: “Numai un orb poate să susţină că înainte de fascism în România a existat democraţie”. Era un truism, devenit pentru ZS adevăr suprem.

Ridiculizarea partidelor istorice

Un alt fapt care surprinde, mai cu seamă în raport cu ceea ce ZS consemna despre  liderii partidelor tradiţionale, devenite peste noapte “foste” (PNŢ şi PNL), era tămâierea în exces a liderilor comunişti locali (Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Chivu Stoica, Gh. Apostol ş.a.), ale căror cuvântări politice erau descoperite ca fiind “ample” şi “încărcate de miez” (vezi Proprietatea individuală, 4 ianuarie 1946) ori “izvorâte din fundul inimii” (cf. La închiderea unui congres, 1 septembrie 1945). Cu toţii suferiseră “închisori grele” (11 aprilie 1946). În schimb, reprezentanţii partidelor istorice erau ridiculizaţi şi, mai mult, chiar ameninţaţi: Iuliu Maniu, I. Mihalache, Al. Vaida-Voevod (“naşul” Gărzii de Fier), M. Popovici, Corneliu Coposu (vezi Oase moarte, 24 aprilie 1946; Crema şi zgura, 5 mai 1946; Griviţa şi d. Iuliu Maniu, 20 februarie  19l46), C. I. C. Brătianu (cf. Teroare liberală, 21 februarie 1946L). ZS l-a cunoscut personal pe Corneliu Coposu, un “om simpatic”, “fiinţă enormă cu înfăţişare blajină”, dar în care încolţiseră (sic!) “idei ucigaşe” (cf. Fulgere de cerneală şi bici de sânge, 4 mai 1946). Pentru intervenţiile sale din “Dreptatea”, Corneliu Coposu a fost situat fără menajamente în galeria trinităţii răului din vremea regimului legionar-antonescian – Ilie Rădulescu, Pamfil Şeicaru şi Stelian  Popescu (ibidem). Presa opoziţiei, în frunte cu “Dreptatea”, a fost situată “pe linia” “Poruncii vremii” (cf. Ofensiva împotriva scriitorilor şi a fruntaşilor muncitorimii, 11 aprilie 1946; PNŢ, scriitorii şi cultura, 17 aprilie 1946; Or fi, dar nu se văd…, 19 aprilie 1946). Nu o singură dată au fost înfieraţi legionarii (Rădăcina răului, 29 aprilie 1946), care acţionau obligatoriu în complicitate cu PNŢ (ibidem).

Bineînţeles că ţinta atacurilor preferate ale lui ZS era Mareşalul Antonescu (vezi, de ex. Procesul de la Nürnberg şi România (11 februarie 1946), omul de stat care, aliase România cu Germania lui A. Hitler, atacase URSS, provocând dezastrul ţării. Pentru Ion Antonescu şi colaboratorii săi, războiul din Răsărit nu fusese altceva decât o “mină de aur”, toată echipa Mareşalului fusese fascistă şi beneficiase de sprijinul liderilor “istorici! Maniu şi Brătianu (ibidem). Cronicarul a participat la spectacolul prilejuit de procesul Antoneştilor în mai 1946 (cf. Note pe marginea procesului, 22 mai 1946; Oameni din boxă, 23 mai 1946). Pe jurnalistul pretins obiectiv nu l-au deranjat condiţiile în care s-a desfăşurat “judecata”, mai ales că, pentru el, inculpaţii nu erau altceva decât “oamenii… pe care noi toţi îi ştim vinovaţi şi care ar fi trebuit să fie împuşcaţi demult, fără nici o judecată” (cf. Note…). ZS s-a scandalizat că inculpaţii nu au recunoscut… bărbăteşte (sic!) “eşecul politicii lor”, motiv, se vede, suficient pentru a-i considera “nişte biete cârpe” (cf. Oamenii din boxă). Cel mai mult pe cronicar l-a nemulţumit, la capitolul depoziţia martorilor, defilarea la proces a liderilor  partidelor istorice (vezi D. Gh. Brătianu, martor…, 24 mai 1946; D. Dinu Brătianu, martor…, 25 mai 1946; Depoziţia d-lui Iuliu Maniu, 28 mai 1946). ZS redă în detaliu, denaturând-o, apariţia lui Maniu, a cărui prestaţie l-a sufocat pur şi simplu: „Depoziţia d-lui Iuliu Maniu a durat mai mult de şase ore. Ea a fost înregistrată cuvânt cu cuvânt pe plăci şi stenografiată fără greşeală. Ziarele au comentat-o pe larg […] La ora şase după-amiază, d. Iuliu Maniu s-a reîntors în sala Tribunalului din Ştirbey Vodă, şi-a citit cu atenţie, două ore, depoziţia, şi a semnat-o cu mulţumire. Nu lipsea din stenogramă nici măcar o virgulă. La plecare, s-a oprit câteva clipe în faţa acuzaţilor. I-a strâns mâna lui Titus Dragoş, lui Mihai Antonescu (eronat, lui C.Z. Vasiliu, Gh. Dobre, C. Pantazi – n. ns.) şi în cele din urmă pe a lui Ion Antonescu. S-a înclinat adânc în faţa tuturor acuzaţilor şi sala a murmurat: RUŞINE!… D. Iuliu Maniu s-a făcut a nu auzi nimic şi a plecat. Ziarul “Dreptatea” a îngăimat câteva scuze pentru acest “gest creştinesc”. Triste scuze, dacă nu ridicole scuze. Mâinile acuzaţilor erau pline de sânge. De sânge românesc, vărsat fără vină” (cf. Depoziţia d-lui Iuliu Maniu).

Sentinţa pronunţată în cazul Antoneştilor nu l-a surprins pe ZS, căci  vocea sa a făcut “cor” în epocă cu Leonte Răutu, Miron Constantinescu, N. Bellu ş.a. care solicitau încheierea grabnică a unui “capitol tragic” al istoriei României. După cum se ştie, unii dintre inculpaţi au fost condamnaţi la moarte, iar cronicarul aştepta “aducerea la îndeplinire” a sentinţei (cf. Concluzii, 30 mai 1946). Faptul avea să se împlinească la numai două zile după apariţia cronicii lui ZS… Ce-ar mai fi de observat? Am neglijat să subliniem că ZS, căutând şi încercând să surprindă apusul unei epoci de care s-au rupt toate firele, n-a putut să-i ignore pe “zeii” Lumii Noi pe care a îmbrăţişat-o fără reticenţe. Ei erau Lenin şi Stalin. În context, nimic mai ridicol decât aceste rânduri consacrate lui V.I. Lenin la 22 de ani de la moartea lui: “… Realizările din Soviete, cum şi chipul în care popoarele sovietice au izbutit să câştige victoria sub conducerea generalissimului Stalin, în acest ultim şi greu război, dovedesc că învăţăturile  lui Lenin au prins rădăcini adânci  şi au dat roade. De aceste roade se bucură azi nu numai popoarele din Uniunea Sovietică, ci şi altele, din afara acestor hotare. Este acesta un fapt real, care se cerea subliniat acum, la a 22-a aniversare a morţii lui Lenin. Lenin omul a murit. Învăţăturile lui se dovedesc a fi veşnice”(cf. V. I. Lenin, 22 ianuarie 1946, p. 123).

Dar, cum ridicolul nu cunoaşte limite, panseurile gazetarului au fost amplificate în articolul consacrat lui I.V. Stalin la împlinirea a 66 de primăveri: “…Toţi biografii lui Stalin şi toţi  vechii lui tovarăşi de luptă… mărturisesc că «Stalin a fost pătruns de o credinţă fără margini faţă de geniul revoluţionar al lui Lenin şi a apucat calea lui Lenin. El n-a deviat niciodată de la această cale şi, după moartea lui Lenin, continuă cu cutezanţă şi siguranţă opera lui»… Astăzi, când generalissimul a împlinit 66 de ani, el se poate socoti fericit. Conduce cea mai mare uniune de popoare libere din lume şi ştie că spre el se îndreaptă privirile pline de speranţă ale claselor muncitoare şi ţărăneşti de pretutindeni. Marxismul a ieşit din legendă şi este înfăptuit nu numai în Soviete. Alături de popoarele Uniunii Sovietice, alături de toate popoarele libere ale lumii, poporul român sărbătoreşte azi cu bucurie a 66-a aniversare a generalissimului Stalin şi-i spune: – Să trăieşti mulţi ani, generalissime  Stalin, pentru a contribui cu puterea ta de muncă şi cu geniul tău la consolidarea păcii, aşa cum ai contribuit la câştigarea războiului!…” (cf. A 66-a aniversare a gemeralissimului Stalin, 22 decembrie 1945, pp. 101-102, 103).

Cum se ştie, I. V. Stalin avea să mai trăiască cu puţin peste şapte ani. Cea ce nu am ajuns să cunoaştem cu siguranţă nici astăzi este dacă fostul lider absolut de la Kremlin a primit ori nu mesajul lui Zaharia Stancu? Cât priveşte eficienţa mesajului, nu încape îndoială că aceasta n-a depăşit în vreun fel cota zero … Ori, poate, referindu-ne strict la ZS, în cazul său poetul a fost … trădat de publicistul angajat şi mult prea dedicat unor cauze strâmbe?

Zaharia Stancu

5 octombrie 1902 – 5 decembrie 1974

S-a născut în comuna Salcia, jud. Teleorman, în familia unor ţărani (Maria şi Tudor Stancu Mitroi). Pentru că aceştia nu l-au putut ţine la şcoală, a fost dat ucenic la o tăbăcărie din Roşiorii de Vede; în timpul Primului Război Mondial a revenit în localitatea natală şi a lucrat ca argat. A fost vânzător de ziare în Bucureşti şi ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu Măgurele. După ce a făcut liceul la Roşiori, a ajuns funcţionar în Capitală. La începutul anilor 20 şi-a început cariera de ziarist la ziarul Victoria şi pe cea de poet în Adevărul literar şi artistic. În perioada interbelică a colaborat la Săgetătorul, Universul literar, Gândirea etc. De asemenea, a editat (singur sau în colaborare) mai multe publicaţii: Credinţa, Azi, Lumea românească. Primul volum de poezii l-a publicat în 1927 („Poeme simple”), fiind foarte apreciat de critică (a primit premiul Societăţii Scriitorilor din România). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a stat o perioadă în lagărul de la Târgu Jiu. În 1947 a fost ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor; anul următor i-a apărut romanul „Desculţ”, care i-a adus consacrarea definitivă ca scriitor şi care a devenit cea mai cunoscută operă a sa. În 1966 a devenit preşedinte al Uniunii Scriitorilor (reales în 1968 şi 1972). În 1971 a primit prestigiosul premiu „Herder”.