Autor: Ion Bulei.

La 14 iunie 1905, echipajul crucișătorului rus „Kneaz Potemkin” din flota Mării Negre se revoltă. Motivul imediat: hrana foarte proastă. Întreaga Rusie toată era în acel moment răvăşită de mişcări sociale. Urmare a înfrângerii în războiului cu Japonia? Nu numai. Marele imperiu rus stătea pe un ghem de contradicţii. Astfel că o revoltă, încă una, nu surprindea. Revoltele erau la ordinea zilei. Doar că „Potemkin” era una dintre cele mai puternice nave ale flotei ruse. De fapt, era singura mare navă care mai rămăsese Rusiei după dezastrul de la Tsushima, din 21-22 mai 1905. Avea 12 800 tdw., 4 tunuri de 305 mm, 16 de 150 mm, 14 de 75 mm şi 6 de 47 mm, o viteză de 16 noduri şi un echipaj de cca. 740 membri¹. Comandanţii navei au încercat să-i împuşte pe revoltaţi. Dar întreg echipajul le-a luat apărarea.

Un crucişător cu drapelul revoluţiei

Ofiţerii, ajung ei în mare, în locul revoltaţilor, iar nava arborează drapelul roşu, drapelul revoluţiei. Marinarii răsculaţi încearcă să atragă de partea lor echipajele celorlalte nave din flota Mării Negre. Fără succes. Cum se dovedeşte şi încercarea de a provoca o grevă generală la Odessa. Porturile ruseşti rămân închise răsculaţilor, care sunt astfel lipsiţi de alimente şi combustibil. Ei se îndreaptă atunci spre Constanţa, unde nava ajunge la 20 iunie/3 iulie 1905, însoţită de torpilorul „Flag”. Comandamentul Diviziei de Mare de la Constanţa primeşte un comunicat de la comandantul Garnizoanei Sulina: „la ora 6 dimineaţa s’a distins venind din largul mărei dinspre Insula, cam la 8 mile depărtare de ţărm, un cuirasat mare cu 3 coşuri şi două catarge, însoţit de un torpilor…

Cunoscându-se evenimentele revoluţionare din Rusia şi verificându-se datele semnalate cu documentele ce se dispunea asupra caracteristicilor bastimentelor streine, s-a stabilit fără dificultate că acest bastiment era Quirassatul «Kneaz Potemkin Tavriceski», cel mai mare şi mai puternic vas al Marinei ruse din Marea Neagră şi al cărui echipaj se revoltase”. Imediat, garnizoana Constanţa e alertată. O „vie nelinişte” cuprinde tot oraşul. Şi erau toate motivele de nelinişte. Răsculaţii „dispuneau fără niciun control de o forţă formidabilă şi căreia nimic nu i se putea opune în mod eficace, oraşul fiind lipsit de orice apărare, «Elisabeta», singurul vas de război al Constanţei, fiind o cantitate neglijabilă ca forţă efectivă faţă de quirasat”². Răsculaţii iau legătura cu autorităţile portuare româneşti şi cer provizii, ameninţând cu bombardarea portului. Încep tratativele. Un urgent schimb de telegrame între Constanţa, Bucureşti şi Sinaia (era şi o zi de duminică) stabileşte poziţia autorităţilor române: marinarii, circa 750 de persoane, trebuiau să se predea, urmând să fie consideraţi dezertori obişnuiţi, fără a li se permite şederea în ţară, iar nava urma a fi predată românilor. Ruşii nu acceptă. Tratativele se întrerup.

Ministrul de război, generalul Manu, ordonă să nu se dea echipajului rus niciun fel de alimente şi nici să nu se îngăduie vreunei ambarcaţiuni ruseşti să intre în port. Torpilorul rusesc „Flag” chiar încearcă să intre, dar este întâmpinat de distrugătorul „Elisabeta”, care trage asupra lui două obuze, unul de manevră, altul de luptă³. Torpilorul face calea întoarsă şi, împreună cu crucişătorul „Potemkin”, părăsesc portul Constanţa, îndreptându-se spre Feodosia, unde marinarii  sperau să găsească alimente şi cărbune. Încercarea nu reuşeşte şi atunci marinarii ruşi se reîntorc la Constanţa, la 25 iunie, şi discută din nou condiţiile în care urmau să se preda. Ei insistă să nu fie daţi ţarului şi autorităţile române sunt de acord, ceea ce nemulţumeşte Rusia, care cere insistent ca marinarii să fie predaţi. Autorităţile române invocă opinia publică din ţară, care „n-ar fi acceptat, sub nicio formă, un astfel de gest lipsit de omenie” şi faptul că nu exista nicio convenţie de extrădare între Rusia şi România. Exista doar o convenţie de reciprocitate, care nu putea fi însă invocată pentru că „nu se putea afirma că, aşa cum susţine guvernul rusesc, toţi membrii echipajului de pe Potemkin trebuie consideraţi criminali”⁴, cum scrie, la Viena, marchizul Palavicini, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti. După ce nava este preluată de autorităţile române, până la retrocedarea către Rusia,  rămâne în portul Constanţa sub pavilion românesc⁵. Însărcinatul cu afaceri rus la Bucureşti, Lermontov, protestează oficial pentru reţinerea navei şi arborarea steagului românesc. Generalul Iacob Lahovari, ministrul de Externe, nu acceptă protestul, deoarece, motivează el, autorităţile româneşti trebuiau să supravegheze nava cu militari pe tot timpul cât era în custodia lor. Şi garda românească nu putea sta decât sub drapelul României, nu sub cel roşu al marinarilor răsculaţi şi nici sub acela al ţarului. Un răspuns abil, cum abil a fost tot comportamentul autorităţilor române în acest incident.

Marinarii îşi negociază destinul

Comandorul portului Constanţa, locotenent Negru, protagonist al evenimentului, i-a povestit după câţiva ani ofiţerului de marină Ioan Duployen, la un dejun amical, varianta sa asupra celor întâmplate. El îi spune că la  19 iulie 1905, era o zi foarte călduroasă. Se  îndrepta spre Căpitănia Portului, după ce servise masa. E momentul în care vine  furierul Zugravu, căruia de spaimă îi clănţăneau dinţii, şi îi relatează că două vase ruseşti tocmai s-au  aşezat în poziţie de tragere în largul  portului. Ajuns la căpitănie, după ce-l ironizase pe furier, e informat de pilotul Bezerghianu că în ziare se scrie de revolta a 700 de marinari de pe „Potemkim” şi presupune că pe vasele intrate în port erau acei  răsculaţi. Nava „Potemkim” trage salvele de salut după uzanţele militare. Furierul se face alb la faţă. Comandorul se urcă pe „vasul amiral”, de fapt o barcă, pentru a se deplasa la vasul răsculat. Pilotul era îngrozit la ideea că va merge printre nişte  răsculaţi care uciseseră ofiţeri. Şi el chiar trebuia să meargă,  pentru că era singurul care ştia ruseşte. La bordul vasului, comandorul poartă convorbiri cu comitetul revoluţionar, condus de sergentul Matuşenko. Sergentul îi explică comandorului cum l-a ucis pe comandantul navei, speriindu-i pe toţi cu un pistol, pe care până la urmă îl dăruieşte românului. Întrebat câte zile doreşte să stea în raza portului, Matuşenko îi răspunde că au nevoie de hrană, pentru care plătesc. Comandorul îi declară  că nu poate hotărî de capul lui să le dea alimente, dar că se va consulta cu autorităţile. Crede  însă  că autorităţile, de teama de a nu strica relaţiile cu Rusia, nu-i vor ajuta. Matuşenko  ameninţă cu bombardarea oraşului, lucru care îl pune pe gânduri pe ofiţerul român. După o scurtă tăcere acesta încearcă să-l îmblânzească pe rus cu ameninţarea ripostei flotei de război române, care, chipurile, se afla în port. În cele din urmă, promite că va încerca să le aducă pe cont propriu provizii pentru câteva zile, apoi să discute cu superiorii. Răsculaţii ruşi  izbucnesc în urale⁶.

Ioan Duployen adună mai multe mărturii privind „Afacerea Potemkin”. Într-una dintre ele, Cuirasatul „Potemkin” la Constanţa, autorul arată starea de confuzie şi teamă de care a fost cuprinsă populaţia oraşului. Localnicii şi vilegiaturiştii au intrat în panică, temându-se de vreun bombardament. „Hotelurile s-au golit de sezonişti, care au luat cu asalt trenurile, iar localnicii şi-au dus familiile în comunele din apropiere”. Nikolai Banov, comandantul unui vas rusesc, care se găsea ancorat în portul Constanţa de câteva zile, neştiind de răscoala echipajului de pe Potemkin, la apariţia acestuia, merge pe cuirasatul rus pentru a prezenta onorul unui superior, aşa cum cereau uzanţele marinăreşti. Aici, el e luat în primire de răsculaţi, care i-au cerut să li se alăture. Banov a reuşit să scape invocând necesitatea permisiunii echipajului pe care-l conducea. Apoi, tremurând ca varga, el se pune sub protecţia echipajului de pe „Elisabeta”. Autorităţile române îi permit să intre cu vasul său în portul mic unde era mai la adăpost. Un alt rus, consulul Kartaşiev, care se afla pe ţărm la sosirea sergentului Matuşenko, liderul răsculaţilor de pe Potemkin, îl ameninţă pe acesta cu închisoarea. Se încinge o discuţie aprinsă, la plecare Matuşenko fiind convins că i s-a întins o cursă. Nici n-a mai vrut să se urce la bordul crucişătorului „Elisabeta” decât după ce a fost convins de un lipovean. Temerile locuitorilor sunt alimentate şi de tot felul de veşti referitoare la luptele date la Odessa, între ofiţeri şi cazaci, la ocuparea cheiurilor de către trupele revoluţionare şi  pactizarea muncitorilor cu mateloţii răsculaţi. În timpul tratativelor cu marinarii, starea de spirit din oraş e amplificată şi încurajată de „Ohrana”, respectiv de serviciile secrete ruseşti, care, prin agenţii săi din consulat, au răspândit zvonul că oraşul va fi bombardat. Social-democraţii din România, prin presa influenţată de ei, scriau că în România hamalii sunt „crunt exploataţi de vătafii lor” şi că marinarii români manifestau toată simpatia faţă de răsculaţii ruşi. În gazete se scrie că guvernul Cantacuzino a trimis la Constanţa agenţi ai Siguranţei, care să preîntâmpine contaminarea cu ideile revoluţionare.

Potemkiniştii se predau

În noaptea spre 25 iunie, când crucişătorul s-a întors la Constanţa, amiralul Coslinschi intră în tratative cu marinarii ruşi şi le garantează că nu vor fi extrădaţi, dacă predau vasul şi armamentul. Ei se vor bucura de toate libertăţile din România. La a doua rundă de negocieri participă şi primul-ministru român, Gh. Grigore Cantacuzino. Răsculaţii hotărăsc să debarce. Mare bucurie în rândurile lor. Unii sparg dulapurile de pe vas pentru a-şi lua cât mai repede echipamentul şi lucrurile lor. Pe chei, sunt întâmpinaţi de mii de oameni (evaluaţi de către Ioan Duployen la peste 8 000 de persoane), care, la vederea echipajului debarcat, izbucnesc în urale. Li se garantează din nou că sunt liberi să plece unde vor dori, sau să trăiască în România, ca la ei casă, declaraţie acoperită de uralele echipajului. Unii dintre răsculaţi erau sfioşi, alţii înfricoşaţi, cu ochii în toate părţile,  cu gândul că au fost atraşi într-o cursă şi vor fi daţi pe mâna plutonului de execuţie. Alţii se despart  cu greu de crucişător. Erau şi unii foarte veseli care au  făcut debarcarea cântând la mandoline, ghitare şi „garmonici”. O parte dintre ei încing o horă cu românii aflaţi pe chei, cărora le dau berete şi panglici drept suvenir. Potrivit anchetelor corespondenţilor ziarului „Universul” la Constanţa, marinarii răsculaţi nu mâncaseră de 2 zile. Unii doriseră să debarce imediat, dar fuseseră ţinuţi sub ameninţare de ceilalţi, care aveau cheile de la magazia de armament şi muniţie şi care îi atenţionaseră că-i vor împuşca dacă părăsesc vasul. La un moment dat, unul dintre ruşii trimişi să parlamenteze cu autorităţile române a izbucnit în lacrimi la amintirea luptelor de la Odessa, ceea ce face o puternică impresie resimţită de toţi⁷.

Răsculaţii de pe „Potemkin” îşi împart între ei cei 84 000 de ruble, pe care îi aveau, apoi se predau, încrezându-se în cuvântul autorităţilor române, care le asigurau azilul politic. Marinarii debarcaţi sunt concentraţi la Anadolchioi, de unde pleacă şi se stabilesc la Galaţi, Brăila, Bucureşti, Călăraşi, Focşani, Iaşi, Bârlad, unde devin mecanici, lucrători în porturi sau pe câmp. Cei mai mulţi rămân la Constanţa, iar 6 pleacă în străinătate⁸. Autorităţile şi muncitorii i-au ajutat să-şi găsească  locuri de muncă în România.  Ohrana ţaristă va încerca ulterior să-i răpească în mai multe rânduri, dar nu se ştie nici azi dacă au avut vreun succes. Gh. Gr. Cantacuzino l-a primit pe Matuşenko, cu care stă mai mult timp de vorbă. Doi ofiţeri şi un mecanic sunt invitaţi de familia regală la Sinaia. Din carena vasului e scos şi un ofiţer, mai mult mort decât viu, după ce fusese supravegheat vreme de 11 zile de revoluţionari. În două rânduri unii din marinari au vrut să arunce  vasul în aer, ceea ce a iscat conflicte cu marinarii români veniţi să-l ia în primire. „Potemkin”a fost găsit într-o groaznică stare de mizerie: geamuri sparte, pete de sânge închegat peste tot, dulapuri şi oglinzi sparte, perdelele de la ferestre rupte, un miros cadaveric în sala de operaţii („îţi producea impresia unui abator”). Ministrul Germaniei la Atena, prinţul Ratibor, invitat în România de Carol I, se opreşte în drumul său la Constanţa şi vizitează nava „Potemkin” după ce fusese predată autorităţilor române. Constată că nava era în deplină ordine în ceea ce privea armamentul, dar se vedeau peste tot urmele lupelor ce avuseseră loc acolo, iar în încăperile de jos domnea o mare dezordine, toate portretele ţarului fiind sfărâmate şi aruncate pe jos (ale ţarinei însă rămăseseră neatinse!)⁹.

Discuţiile cu ruşii veniţi după „Potemkin”

Interesante sunt discuţiile cu ruşii veniţi să preia vasul, după debarcarea mateloţilor răsculaţi. La Constanţa e trimis un amiral la bordul vasului „Rostislav”. La început, reprezentanţii puterii ţariste i-au tratat pe români cu mare răceală¹⁰. Amiralul rus, Pisarevski, îl priveşte pe comandorul Negru ca pe o ordonanţă. Îl ţine în picioare în timp ce-i vorbeşte răstit, tolănit într-un fotoliu şi în timp ce îl ameninţa bătând cu pumnul în masă (pe care tocmai  vărsase o sticlă de votcă). El cerea a să fie predat vasul imediat, iritat de faptul că, fără a aştepta ordine de la superiori, ofiţerul român îi comunicase că nu se poate executa.

A doua zi, primind dezlegarea de la Bucureşti, comandorul Negru se reîntoarce pe crucişătorul „Rostislav”, comunicându-i lui Pisarevski  aprobarea cererii. Se bucură acum de cu totul alt tratament. În momentul în care rusul îl întreabă: „Cum te numeşti d-ta?”, comandorul îi spune numele. Şi adaugă: „diplomat al Academiei Navale de la Livorno, actualmente detaşat cu conducerea căpităniei portului unde aveţi onoarea să mă găsiţi”. Amiralul rus se miră că România are ofiţeri şcoliţi în Italia: „Toţi ofiţerii superiori din marina română au studii superioare academice făcute în străinătate”, plusează comandorul. Amiralul rus îl invită pe comandor să ia loc şi-l întreabă de profesorii săi de la Livorno, între alţii de amiralul Loveri di Maria, pe care amiralul declara că îl cunoaşte (dar, de fapt, nu-l cunoştea). Îi oferă românului o ţigară dintr-o elegantă tabacheră de aur, cu blazonul familiei sale, şi continuă discuţia în franceză. Îl invită la un pahar de şampanie. Cei doi au băut pentru Rusia şi România pentru marină şi pentru „veşnica prietenia româno-rusă”. În treacăt, locotenentul Negru aminteşte că la un examen l-a avut profesor pe amiralul Murgescu: „Acela care, la 1877, în războiul cu turcii, a salvat două nave ruseşti, atacând şi scufundând două monitoare turceşti”, iar la alt examen pe comandorul Coslinschi, un profesor foarte exigent. Rusul observă: „Un rus de-al nostru, desigur, că aşa sunt ei pretenţioşi…”. Replica a venit imediat: „Nu. Nu era rus. Era român. Unul dintre cei mai capabili matematicieni, astronom”. În final, amiralul rus exclamă: „Dar, la naiba, cu toate astea. Ia să ciocnim o cupă şi, pe urmă, să spunem anecdote porcoase….”.

1906 – noul „Potemkin” se loveşte de stânci

În anul următor, 1906, crucişătorul „Pantelimon”, cum fusese botezat între timp „Potemkin”, face o vizită de curtoazie la Constanţa. Cu această ocazie comandorul Negru a primit decoraţia „Sfânta Ana” în grad de comandor, acordată de ţar, în urma raportului amiralului rus, care a afirmat nici mai mult nici mai puţin, că ofiţerul Negru : „este cel mai cult şi iscusit marinar din câţi am cunoscut”. Potemkin este preluat de prinţul Gagarin, la plecare lovindu-se de stâncile din faţa Farului genovez, din capul bulevardului cazinoului. Două zile le-au trebuit marinarilor de pe remorcherele „Tomis” şi „Amarilys” de la Serviciul construcţiei portului, să scoată nava de pe stânci, ceea ce îl face pe comandorul Negru să comenteze  maliţios, că marinarii răsculaţi conduceau nava fără nici un fel de probleme, dovedindu-se mult mai competenţi decât ofiţerii cu ranguri nobiliare din marina rusă¹¹. Faptul îi atrage istoricului constănţean, Paul Dominte, observaţia că şi alţi români care au scris despre ruşi, precum scriitorii N. Ionescu Johnson sau  Jean Bart, au lăsat să se strecoare ironia lor faţă de unii marinari ruşi ajunşi ofiţeri datorită titlurilor nobiliare sau relaţiilor sus puse şi nu  datorită „priceperii” lor marinăreşti. Simplă constatare.

România lăudată de țarul Nicolae și de… Lenin

Pentru comportamentul ei în timpul incidentului, Potemkin, România a fost lăudată şi de ţarul Nicolae, printr-o scrisoare trimisă lui Carol I, şi de V.I.Lenin. Primul, pentru returnarea navei, al doilea, pentru azilul acordat marinarilor (singura dată când Lenin laudă România). Deznodământul favorabil al afacerii Potemkin, scria Pallavicini la Viena, la 11 iulie 1905, a contribuit la sporirea mândriei naţionale a românilor „care şi aşa se află la cote înalte”. În România se consideră că s-a făcut un servicu Rusiei, ca pe vremea războiului cu Turcia din 1877. Incidentul, „Potemkin” afectează prestigiul Rusiei la Bucureşti. Pallavicini aude  unele voci care prevedeau în curând destrămarea Imperiului rus şi, adaugă ministrul austro-ungar, „se considera că ar fi un prilej favorabil de a alipi din nou Basarabia României. Această idee mi-a venit pe neaşteptate, când, de curând, generalul Lahovary mi-a spus că a auzit din Rusia că revoluţionarii de acolo urmăresc dezmembrarea Rusiei. Conform acestor planuri, ar urma să apară un stat polonez, Ucraina ar urma să devină republică…”¹².

În corespondenţa sa, regele Carol scria surorii sale, Maria de Flandra, la 11 iulie 1905, că episodul „Potemkin” arătase cât de uşor putea să atingă România anarhia din imperiul vecin. „Timp de 8 zile, populaţia de aici a fost în cea mai mare agitaţie şi am avut destule griji. Zi şi noapte telegraful dintre Constanţa şi Sinaia a fost în acţiune şi fiecare pas şi fiecare măsură trebuia matur chibzuită pentru a ieşi dintr-o situaţie extrem de dificilă… Guvernul rus este foarte indispus pentru că  nu i-am predat pe marinarii ruşi. La diferite reclamaţii care ni le-au făcut le-am răspuns că până la urmă trebuie să ne fie recunoscători că şi-au salvat o navă de 40 de milioane”¹³.

La 1905, Mica Românie, ţara dintre imperii,  prin atitudinea şi tot comportamentul ei într-o chestiune atât de delicată cum a fost incidentul „Potemkin”, demonstra, odată în plus, că era o ţară europeană.       

Vlahuţă şi Crucişătorul „Potemkin”

La Constanţa, vede vasul şi scriitorul Al. Vlahuţă. Într-o însemnare rămasă nepublicată, scriitorul nota: „La Constanţa îmi spune  un  librar emoţionat: – Aţi fost în port? – Nu, de ce să mă duc? – Cum, nu ştiţi. A debarcat «Kneaz Potemkin». S-au predat toţi cei 700 de marinari. Uite, ăştia care trec sunt dintre ei. Le-au dat drumul. Şi-au rupt cocărzile. Ce-a fost acolo!… Acum s-a isprăvit debarcarea. Să vedeţi ce lume era! Mergem în port. De departe vedem tricolorul nostru fâlfâind pe un vas uriaş, acostat lângă far. E punctul spre care se varsă lumea. «Kneaz Potemkin»!, rostesc toate gurile. Ne apropiem. Măreaţa, posomorâta cetate plutitoare în care s-a petrecut una din cele mai mari drame ale timpului nostru se (neclar, n.n.) în portul nostru şi sub paza marinarilor noştri. Pe străzile oraşului se fac grupe în jurul răsculaţilor, liberi pe pământul nostru, mulţi dintre ei români din Basarabia; povestesc cu vorba blândă şi tărăgănată a moldovenilor grozăvia petrecută pe vas, scenele sângeroase la care au luat parte”. Şi Vlahuţă ne spune că i s-a adus şi lui o cocardă de pe „Potemkim” pe care o dă soţiei sale (Academia Română, secţia manuscrise, A3338, Însemnări, Vlahuţă, f.7,8,9). 

Filmul

Realizat în 1925 de Serghei Eisenstein, filmul mut „Crucişătorul Potemkin” este considerat unul dintre cele mai bune filme din istorie. Pelicula conţine câteva scene memorabile, cea mai cunoscută fiind, fără îndoială, cea a căruciorului care coboară singur pe scări (cu tot cu copil). Caracterul propagandistic al filmului este evident; Goebbels a spus că „este un film minunat, fără egal… Cine nu avea convingere politice ferme înainte să-l vadă, putea să devină bolşevic după aceea”.

NOTE

1. Aurelia Lăpuşan, Ştefan Lăpuşan, Constanţa. Memoria oraşului, vol. 1, 1879-1940, ed. II-a, Edit. Muntenia, Constanţa, 2007, p. 168-169; Vezi şi Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, Bucureşti, 1936, vol. III, pag. 101-103.

2. Vezi Paul Dominte, Viaţa cotidiană în Constanţa, 1878-1918, lucrare de doctorat, în manuscris, f.347 şi urm.

3. „Românii sunt mândri că au avut curajul să tragă asupra navei ruseşti, dar, pe de altă parte, se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă „Potemkin” ar fi ripostat la obuzele românilor şi ar fi bombardat portul şi oraşul. În plus şi temerile faţă de Rusia joacă un rol important în agitaţia de aici, căci nimeni nu vrea să întreprindă ceva care să fie luat în nume de rău la Sankt Petesburg”. Sunt cuvintele lui Pallavicini, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, din telegrama sa din 5 iulie 1905 în Sorin Cristescu, Revolta marinarilor de pe crucişătorul „Potemkin”, moment tensionat al relaţiilor ruso-române din perspectiva austro-ungară, în mss., f. 3.

4. Citat după traducerea lui Sorin Cristescu, op. cit., p.5.

5. Regele Carol îi spunea ministrului Austro-Ungariei la Bucureşti, marchizul Pallavicini, la 10 iulie 1905, că nu se procedase bine cu arborarea steagului, că era mai bine dacă nu se arbora niciun drapel şi se considera nava drept o epavă. În sensul acesta el a şi dat un ordin, dar a ajuns prea târziu la Constanţa (vezi textul telegramei lui Pallavicini la Sorin Cristescu, op. cit., p. 5).

6. Apud Paul Dominte, op. cit., p. 347.

7. „Universul”, Constanţa, an XX, nr. 168, 22 Iunie 1905, p. 1.

8. Scrie Pallavicini la Viena, la 27iunie/10 iulie 1905: „echipajul lui „Potemkin”  (750 de marinari) a fost împărţit în grupe de 40-50 de oameni şi duşi în porturile de pe Dunăre, la Turnu Severin şi la Predeal. Oamenii au primit paşapoartele pentru străini, precum persoanele care nu au cetăţenia română” (S. Cristescu, op. cit., pag. 4).

9. Apud Sorin Cristescu, op. cit., p. 6

10. Titu Georgescu, Gavril Marcu, Potemkiniştii în România, Bucureşti, 1955, pg. 58-66; Augustin Deac, Sprijinul acordat, în România, marinarilor ruşi de pe crucişătorul „Potemkin” în „Anale de Istorie”, XXI, nr.6, 1977, p. 58-78.

11. Ioan  Duployen, Crucişătorul „Potemkin” la Constanţa. Cum evoca  Comandorul Negru, această vizită la noi, M.I.N.A.C., inv. 5965, p. I-XII.

12. Apud S. Cristescu, op. cit., p. 6.

13. Idem, Corespondenţa privată a regelui Carol I, Edit. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 431