Autor: Corneliu Şenchea.

În istoria Italiei, domnia lui Cosimo I de’ Medici, primul Mare Duce al Toscanei, reprezintă un moment de cotitură. Este momentul în care, la Florenţa, este instaurată ramura cadetă a Medicilor, reînviind prin Cosimo, fiul condotierului Giovanni delle Bande Nere, gloria apusei familii de bancheri care a condus destinele cetăţii de pe Arno, începând cu secolul al XV-lea.

Spre deosebire de tatăl său, ultimul condotier italian care a cutezat să se opună spaniolilor şi imperialilor lui Carol Quintul (murind eroic pentru o cauză pierdută), Cosimo va abandona politica rezistenţei, în schimbul unei politici de supravieţuire, de conservare a entităţii statale florentine, sub tutela Spaniei. Elev al lui Guicciardini, va ilustra, într-o epocă în care statele italiene gravitau deja în orbita Spaniei, un model de principe opus celui machiavellian. În locul prinţului acţiunilor eroice şi temerare, de factură borgiană, Cosimo ilustrează modelul principelui calculat, adaptat noilor realităţi politice, condus de principiile reflecţiei şi prudenţei. Pentru patrioţii italieni, Cosimo I nu va fi mai mult decât un locotenent servil al Spaniei şi al Sfântului Imperiu Romano-German. Dar, în umbra acestui sacrificiu de imagine, el va realiza visul vechi de un secol al Medicilor: unitatea Toscanei.

O alegere cu surprize

Cucerirea Romei de către trupele lui Carol Quintul, în anul 1527, provocase la Florenţa a doua alungare a Medicilor şi restaurarea republicii. În anul 1530, Florenţa este însă cucerită de hispano-imperiali, după un lung asediu. Cetatea de pe Arno cunoaşte un regim tiranic reprezentat de ducele Alessandro de’ Medici (fiul natural al lui Lorenzo, duce de Urbino).

Vărul ducelui, Cosimo, pândit tot timpul de bănuitorul tiran, se ţinea departe de afacerile politice. În vila sa de la Trebbio, din Mugello, crescuse sub oblăduirea mamei sale, Maria Salviati, care, cunoscând soarta tragică a soţului ei, se străduise să-l ferească pe tânărul Cosimo de ispita puterii şi a gloriei militare. Dar destinul său, acela de a reînvia prestigiul dinastiei Medici, năruit de tirania şi desfrâul în care trăia ducele Alessandro, era scris în stele. Alessandro, îndrăgostit de Caterina Ginori, mătuşa altui văr pe nume Lorenzino, avea să-şi piardă viaţa în această aventură galantă, asasinat de nimeni altul decât de vărul şi tovarăşul său de escapade romanţioase, într-o noapte de 6 ianuarie 1537.

Lorenzino de’ Medici (numit de florentini Lorenzaccio) se oferă să-i mijlocească ducelui întâlnirea cu Caterina şi îl atrage în cursă, profitând de absenţa din cetate a lui Alessandro Vitelli (comandantul armatei florentine). Apoi îl ucide pe tiran, ajutat de un spadasin plătit pe nume Scoronconcolo. Descoperirea asasinatului, după fuga lui Lorenzino, riscă, în condiţiile vacanţei puterii, să arunce Florenţa în anarhie. În aceste condiţii, Consiliul Suprem al Celor Patruzeci şi Opt, reunit în grabă pentru a stabili un succesor, îl alege pe Cosimo, în lipsa unui moştenitor legitim al lui Alessandro (căsătorit totuşi cu o fiică a lui Carol Quintul, pe nume Margareta). Printre autorii alegerii se numără istoricul Francesco Guicciardini şi Girolamo di Luca degli Albizzi. Acesta din urmă, în calitate de comandant al miliţiilor florentine, rudă a mamei lui Cosimo, asigurase, prin unităţile sale militare, presiunea necesară alegerii cât mai rapide a tânărului.        

Oameni ca Alessandro Vitelli (care, la alegerea lui Cosimo, îi jefuieşte casa cu soldaţii săi, conform obiceiului) sperau însă, luând în calcul vârsta fragedă a lui Cosimo (optsprezece ani), că îl vor putea manevra uşor. La fel sperau şi capii aristocraţiei republicane, Filippo Strozzi, fiul său, Piero, şi Baccio Valori. Singur, Benvenuto Cellini, renumitul sculptor şi orfevru florentin, care va lucra mai târziu pentru Cosimo, îşi îngăduie să râdă de naivitatea republicanilor, prin cuvintele:

 „Cetăţenii Florenţei au urcat un băiat tânăr pe un cal năzdrăvan, i-au pus pinteni, i-au dat frâul în mână, şi apoi, după ce l-au condus în mijlocul unei câmpii frumoase, pline de flori, fructe şi alte minunăţii, l-au oprit să treacă dincolo de alte puncte însemnate de ei: dar i-a spuneţi-mi voi mie, cine este acela care o să-l împiedice atunci când i-o veni poftă să zburde? Legile nu se pot aplica împotriva aceluia care este stăpânul lor.”     

Avea dreptate. După ce se foloseşte de Vitelli, pentru a zdrobi, în bătălia de la Montemurlo, armata republicanilor condusă de cei doi Strozzi şi de Baccio Valori (reuniţi iniţial la Bologna), Cosimo se debarasează fără prea multe scrupule de fostul comandant al oştirii lui Alessandro, înlocuindu-l cu militari devotaţi lui: Stefano Colonna, principe de Palestrina şi Giovanni Medichino, marchiz de Marignano. Aceeaşi soartă o are şi Guicciardini, care îi era totuşi rudă. Lipsit de orice rol politic, este obligat să se retragă şi să-şi vadă de îndeletniciri mai domestice… scrierea istoriei. Filippo Strozzi va fi suprimat în închisoare, iar fiul său, Piero, scăpat cu fuga, intră în serviciul Franţei, ca mareşal, de unde se va întoarce pentru a-şi răzbuna părintele… răsculând Siena împotriva lui Cosimo. Nu ştia (sau ignora faptul) că pedeapsa avea să-i aparţină doar lui Dumnezeu.

Atrizii florentini: ultimul act

Partidul republican era lichidat. Dar mai exista un om care trebuia să moară. Acesta era vărul ducelui, Lorenzino de’ Medici sau Lorenzaccio, ucigaşul tiranului Alessandro, omul căruia Cosimo îi datora de fapt tronul Florenţei. Dacă interesele Spaniei o cereau, un Medici trebuia să sacrifice din nou o rudă de sânge, scriind astfel ultimul act al tragediei Atrizilor florentini. Lorenzino trăia ascuns la Veneţia, sub protecţia dogelui, împreună cu unchiul său din partea mamei, Alessandro Soderini. Aici intervine din nou o intrigă amoroasă, evocată de scriitorul argentinian Manuel Mujica Lainez în romanul Bomarzo. La Veneţia, Lorenzaccio se îndrăgostise de o anume Elena Barozza, soţia patricianului Antonio Centani, pasionat colecţionar de artă, mecena şi numismat, mai interesat de colecţiile sale decât de virtutea soţiei. Iar pe drumul între palatul unchiului Soderini şi palatul Centani, Lorenzaccio era pândit de  ucigaşii trimişi de ducele Cosimo. Aceştia erau Cecchino da Bibbona şi Bebo da Volterra, spadasini şi mercenari care acţionau sub protecţia ambasadorului Spaniei la Veneţia, Diego Hurtado de Mendoza.

Poate că stăpânul Florenţei ar fi ezitat să verse sângele unui Medici, dar el nu putea ignora faptul că domnea sub tutela Spaniei lui Carol Quintul, supravegheat de trupele unui general ca don Juan de Luna, care ocupau Siena. Lorenzaccio, ca asasin al locotenentului împăratului în peninsulă, ilustra, pe lângă idealul luptei împotriva tiraniei, şi pe acela al independenţei. Să nu uităm că, la Veneţia, exilatul Filippo Strozzi îl calificase pe Lorenzino un nou Brutus, iar Michelangelo, inspirat de actul justiţiar şi patriotic al vărului lui Cosimo, sculptase bustul asasinului lui Caesar.

Lorenzaccio moare, în braţele mamei sale, la 26 februarie 1548, străpuns de pumnalele otrăvite ale celor doi sicari. Cât despre asasini, ei părăsesc Veneţia în suita ambasadorului Spaniei, pentru a trăi la Volterra din simbria crimei lor.     

Cosimo este conştient că a sacrificat principiile pentru care a luptat tatăl său. Mai mult, legăturile cu Spania sunt cimentate de o căsătorie politică. În trecerea lui prin Neapole (posesiune spaniolă), ca oaspete al viceregelui Pedro Alvarez de Toledo, marchiz de Villafranca, o cunoscuse pe fiica de numai şaptesprezece ani a acestuia, Eleonora. Alianţa cu una dintre cele mai nobile familii spaniole îi surâdea. Iar evenimentul matrimonial proiectat nu întârzie. Mireasa putea totuşi ispiti uşor un bărbat, prin trăsăturile ei. Frumoasă, cu un păr blond spre şaten, cu ochi albaştri, încadrată de o figură perfect ovală, care trăda inteligenţă, Eleonora manifesta un comportament nobil şi auster (Emma Micheletti, Ritratto di famiglia. I Medici a Firenze).

Un succes matrimonial şi… politic

Iniţial, cetăţenii Florenţei, în primul rând aristocraţii, nu o simpatizaseră, privind-o ca pe o străină, aparţinând unei naţiuni împotriva căreia luptaseră şi care sfârşise prin a-i subjuga. În ciuda ostilităţii colective, Eleonora de Toledo, fire calculată, s-a priceput să strângă suma de bani necesară cumpărării palatului Pitti. Memoriile lui Benvenuto Cellini sunt pline de dovezi asupra felului în care această principesă reuşea să evite căderea în capcana risipei, atunci când era vorba despre comenzi de opere de artă, târguindu-se cu artiştii ca o negustoreasă. Ducesa a ştiut să se facă iubită, prin profunda ei religiozitate (tipic spaniolă), fără a cădea în capcana bigotismului, prin actele caritabile, prin graţia şi politeţea afişate la ceremoniile oficiale. Pentru ea, Cosimo le-a încredinţat lui Giorgio Vasari şi lui Bronzino, pictorii săi de curte, decorarea apartamentului din Palazzo Vecchio, pentru ca mai apoi, pe măsura înmulţirii familiei sale, să se mute în Palatul Pitti. Cunoscând gustul pentru frumos al soţiei sale, Cosimo a dispus sistematizarea marii grădini Boboli, operă a arhitecţilor Tribolo şi Buontalenti (Emma Micheletti, Ritratto di famiglia. I Medici a Firenze).         

Dincolo de aparenţele unei domnii armonioase şi calme, „regimul de teroare poliţienească şi de spionaj generalizat” (după caracterizarea lui Constantin Antoniade) instaurat de Cosimo nu scapă ochiului atent al diplomaţilor străini. Una dintre aceste mărturii aparţine ambasadorului Veneţiei, Vincenzo Fedeli, care, imparţial, nu ascunde caracterul deseori despotic al domniei lui Cosimo. În pofida acestei stări de fapt, admiraţia veneţianului pare sinceră:

„Chiar de la începutul domniei, Cosimo a guvernat cu vigoare şi severitate, a suprimat facţiunile şi partidele, a curmat orice veleitate de răscoală. Justiţia sa era expeditivă, implacabilă şi egală pentru toţi. El nu urmărea decât pacea şi liniştea propriului său popor. Şi-a organizat miliţii bune, pedestre şi călare, artileria, şi a ştiut să-şi aleagă căpitani buni; a avut finanţele bine aşezate şi nu a perceput impozite prea dure.” (Constantin Antoniade, Les Ambassadeurs de Venise au XVI-e siècle).

După cum se observă, vocaţia de panegirist a ambasadorului veneţian o înlocuieşte lesne pe cea de observator politic. Portretul măgulitor pe care trimisul Serenissimei Republici i-l face ducelui abundă în calităţi şi se încheie cu cea mai preţuită de către contemporani – fidelitatea faţă de soţie: „Îi plac şi respectă mai mult pe oamenii care excelează în profesiunea lor (i virtuosi), se delectează cu tot felul de studii, apreciază sculptura şi pictura; pune permanent pe artişti să lucreze pentru a produce opere rare şi demne de timpul său. Îi plac, de asemenea, bijuteriile, statuile, medaliile antice; posedă o întreagă colecţie care-l costă scump şi va rămâne memorabilă; dispune să se scrie de către istorici remarcabili istoria timpului său, în latină şi italiană. (…) Viaţa sa particulară este un model de cumpătare; de când s-a căsătorit se spune că nu a cunoscut altă femeie, decât pe ducesă. Face mare caz de onoarea femeilor şi pedepseşte sever cea mai mică ofensă adusă unei domnişoare” (Constantin Antoniade, Les Ambassadeurs de Venise au XVI-e siècle).   

• 

• 

Eleonora i-a dăruit lui Cosimo patru băieţi – pe Garcia (sau Garzia), Giovanni, Francesco, Ferdinando şi o fiică, Isabella. O familie fericită, unită şi dăruită cu un tată şi suveran glorios şi respectat pe plan european. În anul 1557, Cosimo înfrânge după un asediu rezistenţa Sienei, animată de exilatul florentin Piero Strozzi, aflat în fruntea trupelor franceze. În această campanie, Cosimo a avut suportul unui general crud, dar eficient, ca Giovanni Medichino, marchiz de Marignano. Cucerirea Sienei este urmată de trei ani de negocieri istovitoare, la capătul cărora, în 1560, Cosimo este recunoscut de Carol Quintul ca duce al Sienei. Urmează pregătirea pentru o altă luptă diplomatică, în urma căreia soţul Eleonorei urmăreşte învestirea ca Mare Duce al Toscanei. Acum, mai mult decât oricând, are nevoie de sprijinul familiei sale. Dar o tragedie pune capăt acestei senine şi idilice fericiri conjugale.  

Amurgul unui principe

În 1562, pe fondul unei epidemii de friguri pernicioase, Cosimo îi pierde pe Giovanni şi Garcia, apoi pe Eleonora, care nu a supravieţuit decât cinci zile morţii celor doi fii ai ei. S-a stins bolnavă de aceleaşi friguri sau de tuberculoză, conform altei variante. După pierderea ei, Cosimo nu şi-a mai regăsit echilibrul. E drept că în anul 1570 va fi învestit solemn, la Roma, în prezenţa papei Pius al V-lea, în demnitatea de Mare Duce al Toscanei. Dar ce valoare mai putea avea pentru el acest succes tardiv, fără fiinţele dragi pierdute prematur? Viaţa lui particulară, atât de lăudată de Fedeli, plutea deja în derivă. Cumpătarea şi statornicia îi erau acum străine, Marele Duce descoperindu-şi, în pragul vârstei de cincizeci de ani, vocaţia de seducător. Prima cucerire a acestui „don Juan” întârziat şi tomnatic a fost o tânără pe nume Eleonora degli Albizzi. Retras în vilele lui, în compania iubitei, îi transferă toate atribuţiile politice şi administrative fiului său, Francesco, păstrând totuşi autoritatea supremă. Dar Francesco, în calitate de regent şi moştenitor al titlului ducal, se teme că tatăl său ar putea-o lua de soţie şi că Eleonora ar putea să-i dăruiască încă un moştenitor. De aceea, angajează ca spion un gentilom de cameră al ducelui, pe nume Sforza Almeni, care îi raportează fiului orice mişcare a tatălui. Atunci când Francesco îndrăzneşte să-i reproşeze lui Cosimo comportamentul său… cel care plăteşte este imprudentul spion, pe care Cosimo, descoperindu-şi, acum, la maturitate, latura violentă, sanguinară, îl ucide cu spada, drept pedeapsă pentru trădare. Tânăra Albizzi îi va dărui un fiu, dar Cosimo, pentru a evita orice complicaţii cu Francesco, o eliberează, o înzestrează şi o căsătoreşte cu unul dintre oamenii săi de încredere, Carlo Panciatichi, spadasin şi bandit condamnat pentru crimă şi graţiat chiar de el.

După consumarea acestei idile, Marele Duce nu putea sta mult timp singur. Galanteria îi fusese străină până la moartea Eleonorei de Toledo, femeie pe care toţi florentinii o regretau acum, considerând-o „îngerul lui bun”, aşa cum subliniază Constantin Antoniade. Impresia generală pe care Marele Duce o lăsa asupra supuşilor săi o aflăm de la ambasadorul veneţian Lorenzo Priuli. Conform relatării diplomatului, ducele şi-ar fi dat în petec chiar cu ocazia unei recepţii prilejuite de cununia fiului său cu arhiducesa Giovanna de Austria, în decembrie 1565: „El s-a mascat de mai multe ori, într-o singură noapte, pentru a nu fi recunoscut şi a dansat tot timpul cu aceeaşi damă, făcând mii de nebunii, puţin compatibile cu rangul său şi încă şi mai puţin cu vârsta sa. Este văzut deseori mergând în trăsură cu un singur servitor prin oraş şi chiar noaptea, fără a veghea prea mult la securitatea sa.” Aceeaşi greşeală care l-a pierdut pe vărul şi predecesorul său, Alessandro, ţinând cont de faptul că unii florentini îi mărturisiseră lui Priuli că „trăiau disperaţi şi aproape turbaţi” (che gnuno vive disperato e quasi arrabiato) (Constantin Antoniade, Les Ambassadeurs de Venise au XVI-e siècle). Şi pe bună dreptate. O tiranie senzuală şi orgiastică risca să se alăture celei politice, pe care florentinii i-o iertaseră şi i-o trecuseră cu vederea… din raţiuni de stat. Noul comportament al Marelui Duce era lipsit însă de orice raţiune. Cu toate acestea, nu pumnalul unui asasin avea să-i scurteze zilele, ci… propriul său viciu.  

Despre noua lui soţie, Camilla Martelli, fiica unui gentilom sărac, Cosimo spunea:

„Am luat-o pentru a-mi linişti conştiinţa şi pentru acest lucru nu dau socoteală decât în faţa lui Dumnezeu”. În schimb, viaţa alături de Camilla nu putea fi liniştită. Femeie rea, isterică, geloasă, aceasta i-a făcut multe zile negre lui Cosimo, grăbindu-i paralizia de picioare, de mâna dreaptă şi de limbă. Ultimii ani ai bolnavului, care nu mai putea să se hrănească fără a fi ajutat, au fost ani de chin, agitaţi de toanele şi ameninţările Camillei… cum că îl va părăsi. Sfârşitul era aproape.

Moartea Marelui Duce, survenită într-o zi de 25 aprilie 1574, la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, lăsa Toscana fiului Francesco, liber să-şi satisfacă ambiţia, dar şi capriciul… instalând-o în fruntea Marelui Ducat pe iubita sa (pe care o va lua în căsătorie după moartea soţiei sale), veneţiana Bianca Capello. După moartea lui Cosimo, aşa cum se întâmplă adesea cu succesiunea unui mare om politic, făuritor de state şi imperii, Marele Ducat al Toscanei alunecă pe panta luxurii şi a mediocrităţii. Cu excepţia unui singur principe, Marele Duce Ferdinando I, toţi ceilalţi succesori s-au dovedit bieţi epigoni, ilustrând o adevărată „galerie a măştilor” (după expresia lui Lucas-Dubreton), o lungă agonie dinastică, aproape fără precedent în istorie.

Bibliografie:

Eric Cochrane, Florence in the forgotten centuries. 1527-1800, Chicago and London 1973.

Lucas -Dubreton, Viaţa de ficare zi la Florenţa pe vremea familiei Medici, Bucureşti 1976.

Camille Mauclair, Florence, Paris 1931.

Emma Micheletti, Ritratto di famiglia. I Medici a Firenze, Firenze 1979

G. F. Young , I Medici, Firenze 1935