Autor: dipl. Paul Grecu.

Înainte de 1989, exista practica organizării de întâlniri ale reprezentanților țărilor socialiste, în perspectiva unor reuniuni importante ale organizațiilor internaționale, îndeosebi ale sesiunilor Adunării generale a ONU. Aceste „consultări” se organizau, prin rotație, de către țările în cauză sau la sediul CAER de la Moscova (doar pe teme economice) și se desfășurau la nivel de lucru – adică între delegații conduse de directori pentru organizații internaționale din ministerele de externe – și, după câtva timp, la nivel politic – respectiv al adjuncților de miniștri de externe, deci, câte două reuniuni pe an, ținute, de regulă, în capitale diferite.

Pe baza înțelegerilor politice la nivel înalt, organizarea reuniunii la nivelul directorilor, din vara anului 1987, a revenit RPD Coreene, deși această țară nu era membră a ONU.

Când am aflat că întâlnirea urma să aibă loc la Phenian, am spus directorului Direcției Organizații Internaționale din MAE că doream să fac parte din delegație, „ofertă” acceptată imediat, mai ales că eram… omul potrivit la locul potrivit, adică răspundeam de problematica economico-financiară (Comisia a II-a a Adunării generale). L-am rugat pe director pornind de la două considerente, unul profesional, iar celălalt curiozitatea (auzisem tot felul de păreri, destul de stranii, în legătură cu Coreea de Nord și mi-am zis că ar fi bine să profit de o acțiune oficială la Phenian, deoarece nu mi-aș fi propus niciodată o vizită acolo pe cont propriu).

Iată-mă, în cele din urmă, plecând spre Phenian, via Moscova, împreună cu un coleg și, bineînțeles, directorul nostru. Până la Moscova am zburat cu compania românească, TAROM, iar de acolo, fără escală (vreo 9 ore) cu Aeroflot-ul. La Phenian, am fost găzduiți într-un hotel cu aproape 50 de etaje, un hotel foarte bun, construit și echipat complet de către japonezi (cei mai mulți dintre aceștia fiind coreeni refugiați în Japonia, unde aveau o puternică organizație ce sprijină Coreea de Nord).

Autoizolarea

Chiar de la aterizarea avionului am luat cunoștință cu primele realități nord-coreene. Aeroportul era deprimant de…liniștit, Phenianul primind, se pare, numai zboruri din Rusia și China. Apoi, în drumul de la aeroport spre oraș, am văzut ceva fără precedent: pe mijlocul șoselei, era demarcat un culoar rezervat exclusiv „marelui conducător” Kim Ir Sen. Cred că, de fapt, nici nu era chiar dificil să existe un astfel de culoar dat fiind traficul auto extrem de redus la Phenian. Un trafic alcătuit exclusiv din autoturisme sau camioane proprietate de stat, de vreme ce era interzis ca cetățenii nord-coreeni să dețină autoturisme proprietate personală. Cel puțin așa era atunci. Iar eu încerc să prezint câteva aspecte ale realităților acelor vremuri, deși cred că nu s-au produs schimbări semnificative între timp. Realități constatate personal sau aflate de la colegi diplomați în post la Phenian. Nu am, evident, nici pe departe pretenția de a cunoaște pe larg ceea ce reprezenta – și mai reprezintă – societatea nord-coreeană, dar cu sprijinul unor colegi, consilieri, în acel moment, la Ambasadă, am reușit să-mi formez o idee, fie ea și parțială, despre ce era o țară atât de izolată – și autoizolată – cum nu mi-a fost dat să cunosc până atunci, dar nici după aceea. O țară izolată datorită unei politici comuniste interne dure, în centrul căreia se afla prea-mărirea fără rezerve a conducătorului partidului și statului Kim Ir Sen. O țară autoizolată de tot ce se petrecea în jurul său, de teama viscerală de a fi influențată din afară. Această politică a ieșit foarte ușor și repede la iveală: în camerele hotelului unde eram găzduiți, existau televizoare și aparate de radio moderne, dar care nu puteau capta decât două canale de tv., respectiv două programe radio. Și, pentru ca tacâmul să fie complet, în cele câteva ore de emisiune, numai înregistrări ale „vizitelor de lucru” pe care le efectuase, nu conta cu cât timp în urmă, Kim Ir Sen, „în fabrici și uzine sau pe ogoarele patriei”. Iar, pe un alt program, și mai scurt ca durată, se difuzau emisiuni de știri – tot despre activitatea șefului partidului – sau „spectacole patriotice”. Era imposibil să poți recepționa alte programe de televiziune sau de radio în afara celor două. Nu e greu de imaginat ce efort tehnic și financiar făcea statul pentru a bara accesul oricărei emisiuni din afara țării în condițiile în care, cel puțin Coreea de Sud, încerca să pătrundă cu programe proprii în Nordul Peninsulei! Era ceva incredibil! Și, culmea ridicolului, la magazinul diplomatic se vindeau televizoare (singurul loc din Phenian, dacă nu cumva din toată țara) cu zeci de canale. Nu mi-am putut da seama cine ar fi fost dispus să cumpere un astfel de televizor dacă nu se puteau recepționa decât cele două programe naționale, și acelea lipsite de interes pentru un străin. Ca să nu menționez și prețul exorbitant al unui astfel de televizor, de trei-patru ori mai scump decât în Occident. Singura explicație pe care mi-am putut-o da este că, probabil, coreenii stabiliți în Japonia, care mergeau în țara lor natală, cumpărau asemenea aparate pentru rudele lor din Coreea de Nord.

„Turnul Ideilor Ciuce”

În drumul de la aeroport spre hotel am văzut și „Turnul ideilor Ciuce”, dedicat, cum altfel, „gândirii revoluționare” a „iubitului Conducător”. Turnul – ridicat în 1982 – este situat pe malul estic al râului Taedong, exact în fața esplanadei Kim Ir Sen de pe malul opus, unde aveau loc manifestațiile mamut consacrate momentelor festive (inclusiv cu ocazia vizitelor la nivel înalt), aniversare, inițiate de conducerea partidului comunist. Turnul a fost construit pentru marcarea a 70 de ani de viață ai conducătorului Partidului Muncii din Coreea. El are o înălțime de 170 de metri și este alcătuit din 25 550 de blocuri de granit alb (adică 365×70, câte unul pentru fiecare an din viața celui aniversat). Are în vârf o torță iluminată (în roșu) din metal, având o înălțime de 20 de m. și o greutate de 40 de tone. În perioadele premergătoare unor manifestații pe esplanadă, aici au loc și pregătirile, cu participarea a mii de copii (pionieri) și adulți, ore întregi la rând. De fapt, aproape în permanență se desfășoară asemenea pregătiri, pornindu-se de la concepția că tineretul și „oamenii muncii” trebuie să fie gata în orice moment să poată face față unei acțiuni de asemenea natură ! Ca atare, de multe ori seara, după cina de la cantine, copiii sunt duși în această piață, ca parte a „educației lor ideologice”. Subliniez, în acest context, că toți nord-coreenii, copii și adulți apți de muncă, iau masa la cantinele de la „locul de muncă”, atât dimineața, cât și la prânz și seara. Iar, după masa de seară, urmează invariabil întoarcerea la activități de „pregătire ideologică”, astfel încât oamenii – copii sau adulți – ajung acasă spre ora 22, când nu le rămâne altceva de făcut decât să se culce, fiind obosiți și nemaiexistând, la acea oră, nicio emisiune de televiziune, iar, în dimineața următoare, scularea se face pe la orele 6. Pe la ora 7, se văd oameni grăbindu-se spre locul de muncă, în multe cazuri femeile cărând în spate copii mici, la creșe sau grădinițe, unde îi lasă în timpul zilei. Este un spectacol trist să-i vezi cum se deplasează în grupuri mici, dar fără să scoată vreunul vreo vorbă !

„Ideile ciuce”

Reprezintă o „culegere” de citate din „operele” lui Kim Ir Sen referitoare la glorificarea rolului liderului, al partidului și al armatei în construirea socialismului, prin care se susține continuarea căii comuniste de dezvoltare, exclusiv prin forțe proprii.

Orașul fără bătrâni

Pentru un observator atent, este incredibil că, într-un oraș ca Phenian, nu pot fi întâlniți oameni în vârstă pe străzi și, cu atât mai puțin, cu handicapuri, deși coreenii au avut de suferit enorm de pe urma diverselor războaie prin care au trecut. Explicația este cât se poate de…simplă, dar de-a dreptul dramatică: regimul comunist pleacă de la premisa că orașul-capitală trebuie să fie „oglinda” întregii țări și, ca atare, nu poate permite ca pe străzi să apară bătrâni sau persoane cu dizabilități fizice. În consecință, a hotărât că astfel de oameni nu pot locui în Capitală, ci trebuie trimiși în alte locuri, mai ales „la țară”, departe de ochii străinilor.Deci, în Phenian nu pot fi văzuți decât oameni întregi, apți de muncă, alături de copii!

Revenind la sistemul de cantine, reamintesc – evident, românilor care știau deja acest lucru sau îl intuiau că urmează – faptul că, după vizita sa în Coreea de Nord, Nicolae Ceaușescu fusese fascinat de această idee și dăduse dispoziții să se construiască „fabrici de mâncare” (prima fiind aproape gata, în București în zona Romaero-Băneasa, spre sfârșitul anului 1989), care să pregătească trei-patru feluri de mâncare, ce urmau să fie servite, în mod obligatoriu, la cantinele din instituțiile și întreprinderile din România.

Iraționalul la el acasă

Penuria de produse alimentare din Coreea de Nord a făcut ca să se adopte un regim de „alimentare rațională” sau, mai bine zis, bazat… pe rații. Acest sistem a dus la măsuri de neînțeles pentru… oameni raționali. Dacă se întâmpla ca cineva să trebuiască să meargă într-o altă localitate, să spunem pentru a-și vizita părinții sau rudele, era obligat să-și ia hrană rece pe perioada deplasării, deoarece se considera că persoana la care mergea trăia, la rândul său, tot dintr-o rație și, ca atare, nu putea să ofere hrană vizitatorului ! Dar, înainte de plecare, un nord-coreean avea nevoie de o aprobare scrisă de la locul de muncă. Cu o asemenea aprobare el putea să-și procure biletul de tren sau de autobuz și putea, deci, părăsi localitatea de domiciliu. Avea, însă, obligația de a se prezenta la organele locale de la destinație, care menționau ziua și ora sosirii, ca și ale plecării, aviz pe care-l prezenta la înapoierea la locul de muncă. Exista, astfel, un control strict, draconic, al deplasării oricărui cetățean nord-coreean, fie în interes de serviciu, fie personal. Același sistem se aplica, se pare, și deplasărilor în interiorul Capitalei: dacă cineva dintr-un bloc dorea să meargă la altcineva dintr-un alt cartier, șeful de bloc de unde se pleca se interesa, mai întâi, la șeful celuilalt bloc dacă exista persoana de vizitat, după care îl anunța când omul său pleca, iar celălalt îl informa despre momentul ajungerii acestuia, procedeu aplicat și pentru… „retur”.

Coreenii nu au timp liber

Poate că unii cititori ai acestor rânduri se vor gândi că cetățenii ar putea pleca în alte locuri în timpul lor liber. S-ar putea, bineînțeles, dar cel puțin cu două condiții: să nu existe acele reglementări de „ghetou” și să dispună de timp liber. Or, aici intervine o altă anomalie: nord-coreenii nu au timp liber! Pentru că nu există noțiunea de zi liberă, de sărbătoare și nici chiar de concediu! Colegii de la Ambasadă mi-au povestit un fapt de necrezut: la un moment dat, ambasada urma să organizeze, cu prilejul unui eveniment din țară, o expoziție foto-documentară la Phenian. Conform reglementărilor, trebuia obținută aprobarea de la Comitetul Central al Partidului Muncii pentru a putea expune panourile respective. Toate panourile care reprezentau oameni la mare sau la munte, în concediu de odihnă sau, pur și simplu, la o relaxare, au fost interzise pe motiv că „știți, la noi, se pune accent pe muncă”! Cu alte cuvinte, să nu dăm idei celor care ar vedea asemenea panouri. De altfel, în drum spre barajul impunător din apropierea Capitalei, pe care l-am vizitat în cadrul programului reuniunii la care participam, am văzut, peste tot, grupuri de oameni, organizați, presupun, pe brigăzi, având fiecare steagul propriu, lucrând pe câmp, cărând pământ cu coșuri pe spate, pentru vreun dig, sau grupați la umbra unui pom, la „ora de pregătire politică” (având broșuri în mâini și ascultând câte un „conferențiar”). Toate acestea se petreceau într-o zi de duminică, zi lucrătoare în Coreea de Nord, așa cum sunt toate celelalte șase ale săptămânii, și la fel, ca toate celelalte zile ale anului!           

Statuia modestiei

Într-una din serile petrecute la Phenian, am ieșit, toți cei trei membri ai delegației, la o plimbare pe un bulevard larg, la o distanță de vreo 2 km, până la statuia enormă a lui Kim Ir Sen (înaltă de 20 de m și așezată pe un soclu de 5 m), care are mâna dreaptă îndreptată spre Sud, indicând, astfel, direcția în care se află principalul dușman al RPD Coreene, adică Republica Coreea (Coreea de Sud). Statuia se numește „statuia modestiei”, deoarece „poporul” ar fi cerut ca ea să aibă o înălțime de două ori mai mare, dar Kim Ir Sen ar fi refuzat, spunând că banii ar trebui folosiți în alte scopuri! După primii zeci de pași făcuți pe bulevard, am vrut să văd cum se numea acesta, pentru ca să nu ne rătăcim cumva. Repede am constatat că nu exista nicio plăcuță cu denumirea străzii. Am aflat, mai târziu, de la colegii din Ambasadă, că, de fapt, nicio stradă din Phenian nu purta vreun nume. Secretul sau explicația ? În cazul în care țara ar fi invadată de dușmanii din Sud, aceștia să nu se poată orienta în oraș ! Asta da… strategie !

Programul șederii noastre la Phenian a inclus și un punct, probabil obligatoriu pentru toate delegațiile străine: vizitare locului de naștere a lui Kim Ir Sen. La o distanță nu prea mare de Capitală, se află amenajată o gospodărie țărănească, destul de modestă, astăzi muzeu (sau așa a fost de la început), unde se pretinde că s-ar fi născut iubitul conducător. În realitate, se pare că el ar proveni dintr-o regiune aflată la mii de kilometri. Se pune întrebarea firească de ce atunci această… „gospodărie”. Un răspuns posibil ar fi: pentru ca să se demonstreze… originea sănătoasă, coreeană a lui Kim Ir Sen și devotamentul său pentru RPD Coreeană.

Lângă hotelul unde eram cazați, se află un grup de vreo cinci-șase blocuri de locuințe, înalte de cca. 20 de etaje fiecare. Într-o seară, am vrut să verific ceea ce auzisem, respectiv că blocurile nu ar fi, în realitate, locuite ci sunt doar de decor pentru a impresiona străinii. M-am uitat timp de vreo oră la acele blocuri și nu am văzut nicio persoană intrând sau ieșind, iar luminile din încăperile blocurilor se aprindeau sau se stingeau aleatoriu, pentru a da impresia că există locatari, dar niciodată nu părea că s-ar fi culcat majoritatea dintre ei, nici chiar după miezul nopții.

La Phenian nu există semafoare

Spuneam pe la început că nord-coreenii nu aveau voie să dețină autoturisme proprietate personală. În aceste condiții, se înțelege că toate autovehiculele care circulau prin oraș erau proprietate de stat și, deci, se aflau în interes de serviciu, deci… se grăbesc. Consecința nord-coreeană normală: autovehiculele aveau prioritate, în fața pietonilor! Este drept că traficul rutier era destul de slab, iar pietoni foarte puțini pe străzi, de vreme ce oamenii trebuia să fie la slujbă. Iar, pe de altă parte, aproape la toate intersecțiile, cel puțin la cele mai importante, există treceri subterane pentru pietoni, foarte curate și frumoase, de altfel. În Phenian, nu existau semafoare (se pare și din cauza deselor întreruperi de curent electric), locul lor fiind luat de femei-milițieni, care dirijează circulația, dar care se agită, în intersecții, ca niște marionete, gesticulând ca și cum ar fi un trafic infernal, deși, de cele mai multe ori, nu trece niciun vehicul.

A doua vizită în Coreea

La încheierea reuniunii la care participasem, s-a stabilit ca, în anul următor, 1988, întâlnirea similară de consultări, de data aceasta la nivel de adjuncți de ministru de externe, să aibă loc tot la Phenian. Gazdele vedeau în această decizie un sprijin politic, moral important pentru RPD Coreeană în eforturile sale de afirmare pe plan internațional într-un moment în care Coreea de Sud își intensificase demersurile pentru admiterea, separată, în ONU, pentru care beneficia de o înțelegere tot mai largă printre țările occidentale. La rândul său, Coreea de Nord făcea mari eforturi, îndeosebi printre țările în curs de dezvoltare, pentru a împiedica atingerea obiectivelor Republicii Coreea și solicita, în același scop, susținerea țărilor socialiste. În final, cele două țări au fost admise simultan în ONU, în septembrie 1991, după modelul de la acea dată, a celor două state germane, ambele membre ale organizației mondiale, din 1973.

Șeful delegației române la întâlnirea adjuncților de miniștri trebuia să fie, în mod normal, Traian Pop, adjunctul de ministru coordonator din MAE. În urma refuzului său (pentru motive pe care nu le cunosc), a fost înlocuit cu Ion Mărgineanu, fost ambasador în Italia. Directorul meu mi-a cerut să merg și eu, deși am încercat, fără succes, să refuz, pe motiv că mai fusesem (și, în plus, era vorba de o deplasare foarte lungă). Din delegație au mai făcut parte directorul adjunct și un coleg responsabil cu problematica socială și juridică.

La începutul lunii iulie 1988, am plecat spre Phenian, de data aceasta prin Moscova și Beijing (unde am și rămas o noapte). Călătoria de la Moscova, cu o companie chineză, a fost un adevărat chin. Avionul era arhiplin cu pasageri, dintre care mulți coreeni, care veneau tocmai de la Tokio și mergeau la Phenian, între cele două capitale neexistând legături directe. Acești coreeni erau supraîncărcați cu aparatură electronică japoneză, în special radiocasetofoane voluminoase, pe care, din lipsă de spațiu de depozitare, le țineau  în brațe, pe genunchi sau chiar pe intervalul dintre rândurile de scaune din avion, făcând foarte dificilă deplasarea stewardeselor chineze.

Ajunși la Phenian, am fost întâmpinați de un adjunct al ministrului de externe și fotografiați, întreaga delegație, la sosirea pe aeroportul internațional „Sunan”, fotografiile tuturor delegațiilor participante apărând în presa de a doua zi. Era, desigur, o ocazie deosebită pentru ca autoritățile coreene să se laude cu organizarea reuniunii și cu vizita atâtor delegații străine „frățești”. Delegația noastră a fost în permanență însoțită de o coreeancă, bună cunoscătoare a limbii române întrucât studiase filologia la București și era folosită ca interpretă oficială pentru Elena Ceaușescu, ori de câte ori se făceau vizite reciproce.

La magazinul diplomatic

Nu mă voi referi la reuniunea propriu-zisă deoarece ea s-a desfășurat după „tipicul” obișnuit, „clasic”. Programul pentru timpul liber a cuprins, în cea mai mare măsură, aceleași puncte cu cel din anul precedent. Cu o excepție notabilă, respectiv deplasarea cu elicopterul la Panmunjon, în sudul țării, la granița cu Coreea de Sud. Când urma să se viziteze muzeul de la locul de naștere a lui Kim Ir Sen, le-am spus colegilor că eu nu merg, preferând să mă deplasez, pe jos, la hotel. Colegii mi-au spus să nu refuz vizita pentru a nu jigni gazdele. Știind ce anume era acel muzeu, mi-am păstrat hotărârea de a nu merge, despre care i-am vorbit însoțitoarei delegației noastre. În prima clipă, aceasta a rămas fără replică, dar i-am spus că sunt obosit, că am vizitat muzeul data precedentă și că aș vrea să fac o mică plimbare, pe jos, până la hotel, după orele petrecute la reuniune și la dejun. După vreo 10 minute, timp în care a raportat superiorilor și a primit instrucțiunile de rigoare, însoțitoarea mi-a comunicat că este în regulă și că mă va conduce, cu mașina, la hotel, în ciuda insistențelor mele de a merge pe jos. În drum spre hotel, am rugat să ne oprim câteva minute la magazinul diplomatic, pentru a-mi cumpăra ceva cu banii pe care-i aveam din schimbul câtorva dolari (la vremea aceea, în Coreea de Nord circulau trei categorii de bani coreeni: normali; bani rezultați din schimbul unor valute ale țărilor socialiste și, în sfârșit, bani rezultați din schimbarea de dolari, ultimele două categorii de bancnote sau monezi având câte un semn distinctiv; banii din a treia categorie puteau fi preschimbați în dolari la plecarea din Coreea). Când s-a oprit Mercedesul luxos în fața magazinului, i-am spus însoțitoarei să mă aștepte pentru că intru doar pentru câteva minute, dar ea a coborât imediat și m-a însoțit în magazin. La intrarea în magazin, mi-am dat seama că ea nu mai fusese pe-acolo, atât de fascinată era la vederea mărfurilor expuse, așa încât am pierdut mai mult timp în magazin, lăsând-o să admire, pe îndelete, îndeosebi splendidele haine de blană naturală importate din Rusia.

Teatrul și „educarea maselor”

Programul șederii noastre a inclus, de asemenea, participarea la un spectacol la teatrul național Mansude, o clădire impunătoare ca dimensiuni. La intrarea în sală am constatat un lucru mai puțin obișnuit în alte părți: toată lumea aștepta în liniște, așezați pe scaune, venirea noastră; nu era niciun loc liber (în afara celor rezervate delegațiilor noastre) și nimeni în picioare. Apoi, bărbații erau îmbrăcați în haine de culoare închisă, iar femeile purtau bluze albe și fuste bleumarin, fiind așezați câte un bărbat-o femeie, un bărbat – o femeie etc. Spectacolul se referea, după toate aparențele, la munca de pe șantiere, cu steaguri și cântece revoluționare. Nu am înțeles mare lucru, însă pentru coreeni se afișau, pe cele două margini ale scenei, tot felul de texte, la apariția cărora, de multe ori, asistența aplauda. La auzul acestor aplauze aplaudam și noi. Numai că textele afișate aveau, se pare, anumite semnificații bine cunoscute de coreeni, deoarece, aproape de fiecare dată, „sala” aplauda mai scurt sau mai îndelung, în timp ce noi, delegațiile străine, ne „trezeam”, mai mereu, aplaudând mai îndelung decât localnicii, trădându-ne, astfel, „ignoranța”. Era amuzant până la un punct, dacă nu te-ai fi gândit până unde mergea „educarea maselor”, adică până și la …durata unor aplauze! La ieșirea de la teatru, am văzut cum ultimii coreeni participanți la spectacol se chinuiau să se urce în niște camioane descoperite (ca la noi prin anii 1950), prevăzute cu bănci lungi. Era clar că fuseseră aduși la spectacol ca o recompensă pentru merite în activitate. Și erau, sunt convins, foarte bucuroși pentru că petrecuseră o seară altfel decât celelalte.

Între Nord și Sud

Deplasarea delegațiilor cu elicopterul la Panmunjon, aflat la cca. 200 de km sud de Phenian, a avut un evident caracter propagandistic. Localitatea Panmunjon se află la doar 48 km nord-vest de capitala Coreei de Sud, Seul, în mijlocul Zonei Demilitarizate dintre cele două țări. Astăzi, este practic nelocuită, lângă ea fiind „creată” o așezare, la fel de fantomatică, Kijong-dong. Accesul în Zona Demilitarizată (o fâșie de teren cu o lățime de 4 km și o lungime de 248 de km, de-a lungul paralelei 38, împărțind peninsula Coreea în cele două state separate) este interzis, cu excepția cazurilor speciale, cum erau și delegațiile noastre, pentru care trebuiau obținute aprobări.

În timpul zborului cu elicopterul, am putut vedea cât de sărăcăcioasă era rețeaua rutieră, cât de amărâte apăreau satele survolate, dar și că nu exista localitate în care să nu fie o statuie sau, cel puțin, un bust al lui Kim Ir Sen. Cultul personalității se manifesta cu brutalitate peste tot! În acele clipe îmi veneau în minte numeroasele scene, redate la televiziune, în care „oamenii muncii” îl venerau până la lacrimi pe „marele conducător” și mă gândeam oare cât din aceste manifestări reflectau adevărate simțăminte de admirație și sincere sentimente de dragoste față de Kim Ir Sen și cât era prefăcătorie. Nu mi-am putut da un răspuns categoric! Pe de o parte, mă gândeam că propaganda comunistă fără limite, vizând proslăvirea șefului partidului și statului, combinată cu controlul strict al oricărei știri neconvenabile din afara țării, puteau determina un sentiment real de apreciere în rândul unor oameni care nu cunoșteau decât „marile realizări” ale regimului comunist coreean și pe „autorul” lor unic. Pe de altă parte, însă, cred că mulți dintre ei „jucau teatru”, tocmai pentru a apărea ca fiind devotați „trup și suflet” cauzei pe care o întrupa Kim Ir Sen și a preveni, astfel, eventualele neplăceri din partea regimului. Sau – cine știe ? – poate că există vreo tradiție ancestrală, pe care nord-coreenii n-au putut-o depăși, de a se supune, fără a se întreba, unor zeități, unor puteri absolutiste sau, de ce nu, unei personalități divinizate.

Ajunși la Panmunjon, am fost conduși în pavilionul în care s-a semnat armistițiul de la 27 iulie 1953, care punea capăt, atât cât poate s-o facă un asemenea act, ostilităților militare dintre Nordul și Sudul Coreei. Armistițiul, negociat aproape doi ani (începând din octombrie 1951), a fost semnat de către reprezentanții Chinei, Coreei de Nord și ai Comandamentului trupelor ONU din Coreea, în timp ce Coreea de Sud a refuzat să-l semneze, ceea ce face ca cele două state coreene să se afle, și astăzi, în stare de război, din punct de vedere juridic. După semnarea armistițiului, Panmunjon a fost desemnat sediu al Comisiei Militare de Armistițiu, pentru negocierile dintre cele două țări. Prin Panmunjon se realizează și singura legătură dintre cele două Corei, dar această cale este extrem de rar folosită și numai după obținerea de aprobări speciale. Deci, să nu se creadă cumva că, pe aici, circulă oricine și oricând. Nici vorbă!

În clădirea în care se păstrează textul armistițiului, ni s-a vorbit, bineînțeles, de „dorința sinceră” a RPD Coreene de reunificare cu Republica Coreea, ca și despre obstacolele pe care le reprezintă Statele Unite, prin menținerea de trupe în Coreea de Sud.

Am vizitat, apoi, una dintre cele cinci clădiri, de fapt niște barăci, construite în această Zonă Comună de Securitate, mai precis pe linia de frontieră, care trece exact prin mijlocul lor, și având intrări de fiecare parte (nord și sud-coreeană). Era baraca în care au loc toate întâlnirile importante dintre cele două țări, la o masă lungă, pusă de-a latul încăperii în așa fel încât frontiera să treacă prin mijlocul ei, firele de la microfoane fiind așezate cu mare grijă, la milimetru, de-a lungul frontierei, pentru a nu se încălca teritoriul celeilalte țări. Orice pas făcut de partea cealaltă a frontierei este motiv pentru „un nou protest serios” la adresa părții adverse. Aproape că ai fi tentat să crezi că te afli în fața unui joc de copii dacă n-ai ști unde ești! Nici când am trecut, cândva, prin Poarta Brandemburg nu am avut o stare de tensiune, de război rece, cum am simțit în minutele petrecute la Panmunjon. O stare determinată și de faimoșii „marines” americani, dar și de militarii nord-coreeni care asigurau paza barăcilor respective. Echipe alcătuite din câte doi militari nord-coreeni, așezați cu fața spre țara lor, iar câte unul spre „partea adversă”, asigurau paza spațiului de câțiva metri dintre barăci. În timp ce, „de partea cealaltă”, militarii americani erau mult mai destinși, plimbându-se prin fața intrării lor în barăci, dar cu nimic mai puțin atenți la ce se petrece „dincolo”.

Bonuri pentru… cratițe

Cea de-a doua vizită la Phenian mi-a mai rezervat câteva „descoperiri”. Am aflat, de pildă, că nord-coreenii primeau bonuri, și nu bani, cu care puteau să-și procure diverse produse de uz casnic, la intervale de un număr de ani. Am intrat, din curiozitate, într-un magazin, destul de mare, cu astfel de mărfuri: pe rafturile de pe un întreg perete nu erau decât numai cratițe, oale sau ibrice, deci un sortiment foarte limitat de produse. Mă gândeam, însă, la ce-ar putea servi aceste produse, de vreme ce coreenii mănâncă, practic, zi de zi la locul de muncă!

Într-una din zile am fost la magazinul diplomatic pentru produse agroalimentare, de unde se aproviziona mare parte a personalului ambasadelor străine din Phenian. Un magazin mai degrabă modest. Ceea ce m-a surprins a fost, însă, numărul mare de lucrătoare aflate spre ieșirea din magazin, care verificau dacă produsul are prețul aplicat, alta care controla dacă prețul este corect, o a treia care rupea eticheta și, în sfârșit, o ultimă care încasa contravaloarea mărfii O adevărată „armată de funcționare”, care trebuiau să aibă o „slujbă”, conform concepției comuniste privind dreptul la muncă, dar și obligația de a munci ! Cât despre eficiență, productivitatea muncii și altele asemenea, nu se punea problema !

Pentru cei care nu au fost la Phenian – dar, cărora, nu le fac neapărat recomandarea de a merge – le voi spune că în capitala Coreei de Nord există două linii de metrou, concepute ca adevărate adăposturi antiatomice. Ele se află la adâncimi care ajung și până la 120 de m, stațiile fiind drăguțe și foarte curate. Sub aceste linii, se mai află un alt nivel de linii, care servesc drept depouri și ateliere de reparații dar ți ca adăposturi anti-atomice. E o lucrare de tot respectul, chiar dacă te înfiori când cobori sau urci, pentru că schimbi de mai multe ori benzile rulante, la ale căror capete parcă nu mai ajungi niciodată!

Am relatat, iată, impresiile cele mai frapante pe care mi le-au  făcut constatările personale din timpul celor două deplasări la Phenian, ca și relatări ale colegilor de la Ambasada României în acest oraș. S-ar putea ca unele să nu mai corespundă evoluțiilor intervenite în ultimele două decenii. Sper ca situația să se fi îmbunătățit în unele privințe, cu toate că, cei care cunosc bine sistemul social-politic din Coreea de Nord sunt de părere că, dimpotrivă, starea de lucruri din această țară s-a înrăutățit. Starea de lucruri din RPD Coreeană am regăsit-o și la diplomați ai acestei țări din străinătate: oameni foarte „ermetici”, suspicioși atât față de interlocutor cât și față de colegii lor – niciodată, un diplomat nord-coreean nu mergea la o întrevedere cu diplomați ai altor țări decât însoțit de un coleg de-al său, iar așa-zisele discuții se reduceau, practic, la răspunsuri monosilabice din partea lor („da” sau „nu”) la orice comentariu sau încercare a interlocutorilor de a afla părerea lor. Așa încât, pot spune că nu se puteau stabili, cu ei, relații normale, ca între diplomați având preocupări similare și, cu atât mai puțin, apropiate, de colegialitate. Cel puțin aceasta este experiența mea, după o activitate de câteva decenii în diplomația multilaterală. Or, tocmai în diplomația multilaterală este nevoie de o deschidere mai mare față de interlocutori, fie și pentru simplul fapt că obiectivele urmărite și inițiativele lansate într-o organizație internațională nu pot fi realizate decât printr-o cooperare și conlucrare, deci, prin interacțiune și nicidecum prin suspiciune și izolare. Ei aveau, însă, o „scuză”: Coreea de Nord strălucește prin…absență în ce privește inițiativele la ONU! 

• Articol publicat în revista „Istorie și Civilizație”, noiembrie 2010.