Autor: Sorin Oane.

Două  tinere dezbrăcate stau într-o cadă. Ele sunt într-o cameră încălzită de un şemineu care se vede în fundalul tabloului. Una dintre femei o strânge gentil pe cealaltă de sfârcul unui sân. Cea atinsă  este ducesa de Beaufort şi Verneuil, marchiză de Monceaux (1571–1599); Gabrielle d’Estrées, cum este cunoscută de istorie, a fost metresa regelui francez Henric al IV-lea al Franţei. Cealaltă este una dintre surorile ei, probabil, Julienne d’Estrées, ducesă de Villars. 

Vă daţi seama ce intrigant a fost acest tablou care o înfăţişa nud pe favorita regelui? – trebuie menţionat imediat că tânăra femeie a fost mai mult decât o amantă şi, dacă nu ar fi murit după pierderea unei sarcini, ar fi devenit regina Franţei; doar câteva zile au despărţit-o de acest fapt! Şi care este semnificaţia gestului surorii sale? Sunt cele două femei într-o relaţie amoroasă? Care este povestea acestui tablou care pare indecent şi scandalos, chiar pentru timpurile moderne? Şi de ce ţine tânăra Gabrielle un inel în mâna stângă? Vom afla în continuare.

Şcoala de la Fontainebleau

Tabloul, care în prezent se află la Muzeul Luvru, este anonim. Este atribuit însă Şcolii de la Fontainebleau. Dar ce este această şcoală? După înfrângerea de la Pavia (1525) în faţa lui Carol Quintul, regele francez Francisc I a început construirea castelului de la Fontainebleau, pe locul unuia mai  vechi care data din anul 1160. Odată cu începerea lucrărilor la palat şi venirea artiştilor francezi şi italieni, se dezvoltă aici o adevărată şcoală de artă. În afara activităţii lor de înfrumuseţare a palatului, artiştii s-au ocupat în egală măsură şi de pictură. Se observă chiar o atenţie specială pentru portret. Pictura de portrete de aici se caracterizează printr-o redare cât mai corectă, obiectivă şi cu cât mai multe detalii a figurii celui portretizat, punându-se accentul pe fidelitatea asemănării cu modelul. Pictorii cei mai cunoscuţi ai acestei şcoli au fost: Jean Fouquet, Jean Clouet, François Clouet etc. De fapt, odată cu această şcoală, în Franţa pătrunde Renaşterea artistică.

Cea mai frumoasă poveste de dragoste medievală

Gabrielle d’Estrées s-a născut la castelul de la Bourdaisière în Montlouis-sur-Loire, în anul 1571. La 15 ani, a venit la curtea regelui Henric al III-lea de Valois. A avut diferiţi amanţi, unul dintre ei fiind chipeşul Roger de Saint-Lary, mai târziu duce de Bellegarde. În 1589, Henric al III-lea este asasinat de călugărul Jacques Clement, iar rege devine Henric al IV-lea (născut în 1553, mort în 1610), cu care începe dinastia de Bourbon. Henric era însă conducătorul hughenoţilor (calviniştii francezi). A trebuit, deci, să îşi cucerească ţara, majoritar catolică.

Cum s-a produs întâlnirea celor doi? În 1590, în preajma bătăliei de la Ivry care s-a dat pentru cucerirea Parisului de către hughenoţi, Roger de Saint-Lary a vorbit regelui aşa de înflăcărat despre frumuseţea amantei sale, Gabrielle, încât a trezit curiozitatea acestuia. Întâlnirea celor doi s-a produs la 7 noiembrie 1590. Henric al IV-lea a fost imediat cucerit de frumuseţea fetei. Tânăra avea un corp superb, ochii albaştri, un păr frumos şi bogat. Henric era însă mic de statură, uscăţiv, cu un aspect neîngrijit şi privire de satir; şi era cu 18 de ani mai bătrân decât ea! Pentru rege a fost un „coup de foudre”, dragoste la prima vedere. Henric i-a poruncit, pur şi simplu, lui Saint-Lary să se dea la o parte şi să-i cedeze locul în inima şi patul Gabriellei. Este drept, iniţial, Gabrielle l-a dispreţuit pe acest om care s-a folosit de puterea lui pentru a-i obţine iubirea. A fugit chiar la părinţii ei, la Coeuvres, lucru care l-a  îndârjit şi mai mult pe Henric. Regele a „dezertat”, şi-a abandonat armata şi a plecat după tânăra care îi furase inima. S-a deghizat în „ţăran” şi, sfidând pericolul care îl pândea – acela de a fi capturat de trupele Ligii Catolice –,  s-a prezentat în faţa porţilor castelului de la Coeuvres. Oare ce femeie ar fi rezistat unei asemenea dovezi de iubire? Dar, Gabrielle l-a respins şi de data asta şi i-a râs în faţă. Regele s-a întors în tabăra lui ruşinat, dar şi mai decis s-o cucerească. După ce şi-a stabilit sediul la Mantes, i-a poruncit marchizului d’Estrées să îşi aducă familia la Curte. Marchizul a fost convins şi  de avantajele materiale de care s-ar fi bucurat familia sa, dacă Gabrielle s-ar fi arătat mai …înţelegătoare. Gabrielle d’Estrées a devenit astfel metresa lui Henric al IV-lea, la vârsta de douăzeci de ani (în februarie 1591), pe când regele asedia Chartres. Drept mulţumire, după ce a cucerit  oraşul, regele l-a numit guvernator al acestuia pe tatăl Gabriellei.

Regina Margot, soţia oficială

Regele era însă căsătorit cu Margareta de Valois (din 18 august 1572) – fiica regelui Henric al II-lea şi a Caterinei de Medici, şi sora regelui Henric al III-lea. Căsătoria dintre Henric şi Margot (cum este mai cunoscută acum)  a reprezentat oportunitatea pentru catolici de a realiza, şase zile mai târziu, masacrarea hughenoţilor în acea celebră noapte a Sfântului Bartolomeu, când, pe cuprinsul ţării au fost asasinaţi circa 30 000 de hughenoţi. Henric a scăpat atunci datorită unei abjurări puţin convingătoare, însă oportune. Timp de patru ani a rămas prizonier la Curtea Franţei. Chipul reginei Margareta este frumos descris în romanul Regina Margot, ieşit de sub pana inegalabilului Alexandre Dumas-tatăl. Ce spune romanul? În timpul Nopţii Sfântului Bartolomeu, Margareta ascunde şi îngrijeşte un protestant scăpat din masacru. Tânărul La Mole şi frumoasa regină trăiesc o scurtă şi intensă poveste de dragoste, cu final tragic însă. Astăzi, regina Margot este considerată drept cea mai importantă femeie din Renaşterea franceză. Protectoare a lui Rabelais şi a lui Pierre Ronsard, regina a corespondat cu Erasmus şi Calvin şi l-a adus la curtea lui Francisc I (bunicul ei) pe Leonardo da Vinci. Generozitatea ei faţă de cei mai străluciţi artişti şi scriitori ai epocii nu a fost egalată decât de grija pentru cei mai umili dintre supuşi. A construit spitale şi a ajutat mănăstiri, a insistat pentru traducerea Bibliei în franceză, dar şi pentru cea a… Decameronului lui Boccaccio. Motivul despărţirii  dintre Henric şi Margareta a fost lipsa urmaşilor şi o serie de escapade amoroase ale Margaretei. Regina a murit în 1615.

Gabrielle d’Estrées, soţia neoficială

Henric şi Gabrielle au devenit cu timpul foarte afectuoşi unul cu celălalt, chiar  în public. Timp de opt ani, ea a avut rolul de soţie şi i-a dăruit lui Henric trei copii. Este drept, de formă, Gabrielle a devenit soţia lui Nicolas d’Amerval de Liancourt  (căsătoria „paravan”, realizată în iunie 1592, a fost anulată în 1594), un bătrân nobil infirm, dar bogat. Acesta a fost repede îndepărtat de lângă soţia sa.  Gabrielle l-a însoţit pe Henric în toate campaniile militare ale acestuia. Chiar şi atunci când era însărcinată, ea insista să locuiască în cortul lui, asigurându-se că hainele lui erau curate, că a mâncat după bătălie, scriind corespondenţă în timp ce el lupta. Henric îi încredinţa secretele şi îi asculta sfaturile. Când cei doi erau despărţiţi, îşi scriau frecvent scrisori.

….inspiratoare a păcii religioase

Născută catolică, Gabrielle a realizat că cea mai bună modalitate de a încheia războaiele religioase era ca Henric însuşi să devină catolic. Recunoscând înţelepciunea argumentului ei, la 25 iulie 1593, Henric a renunţat la protestantism. Acest lucru a permis ca el să fie încoronat ca rege al Franţei, la 27 februarie 1594, la Chartres – oraşul încoronărilor, Reims, aflându-se  încă sub dominaţia Ligii catolice! Pe 27 iunie 1594,  Henric a intrat în Paris. Întreaga ţară i s-a închinat. După acest succes, Gabrielle şi-a fixat drept obiectiv să devină… regină. Cu trei săptămâni mai devreme de intrarea regelui în Paris, Gabrielle născuse un băiat, care va fi botezat Cesar. Era primul copil al regelui. Pentru ca Henric să îşi recunoască fiul, trebuia însă ca tânăra Gabrielle să fie eliberată de soţ. Henric a aranjat ca mariajul Gabriellei să fie anulat (Liancourt a fost obligat să se declare impotent!) şi i-a oferit titlul de marchiză de Monceaux şi pe cel de „metresă oficială” a regelui Franţei. Regele se gândea serios să o ia de nevastă. Franţa avea nevoie de o regină, iar el de un moştenitor legitim.

În anii care au urmat, Gabrielle a devenit cel mai bun diplomat a lui Henric. În 13 aprilie1598, Henric a semnat Edictul de la Nantes, prin care asigura libertatea religiei hughenote în Franţa. Edictul punea capăt a 40 de ani de războaie religioase. Regele era la apogeul puterii sale. Ţara era pacificată, războaiele religioase care o însângeraseră luaseră sfârşit. Henric dorea să pună bazele unei dinastii. Ori, despre asta vorbeşte şi tabloul nostru.

Problemele tabloului

Tabloul are cel puţin două  probleme de lămurit :

a) Datarea. Nu ştim când a fost pictat tabloul, dar data o putem presupune. Sunt două date posibile, 1594 sau 1599. Data cea mai probabilă este 1594. Gabrielle tocmai urma să îl nască pe Cesar, primul fiu al lui Henric al IV-lea. Tabloul ar fi fost în acest caz o anticipare a acestui fericit eveniment. Tânăra femeie era extrem de bucuroasă, căci regele îi promisese că o se căsătorească cu ea. Aceasta ar fi explicaţia gestului Gabriellei, cea din tablou, de a arăta privitorilor inelul de logodnă (în realitate, ea nu primise acum un astfel de inel; l-a primit în 1599, cu puţin timp înaintea morţii). Regele a cerut imediat divorţul de soţia sa, Margareta de Valois, de care trăia separat de foarte mulţi ani. Dar papa a refuzat să îi acorde divorţul. Regele francez i-a amintit atunci papei de regele Henric al VIII-lea al Angliei, care provocase o ruptură religioasă importantă pentru o pricină similară. Aşa apăruse religia anglicană, Henric al VIII-lea devenind şeful acesteia – regele englez a avut, în final, şase neveste! În faţa acestui argument, papa Clement al VIII-lea ar fi acceptat căsătoria lui Henric al IV-lea cu tânăra Gabrielle.

Anul 1599 este un alt an potrivit pentru realizarea acestui tablou. Două indicii pledează pentru acest an: inelul din mâna Gabriellei şi tabloul ce se vede în fundalul picturii. Inelul pe care Gabrielle îl ţine peste marginea căzii ar fi fost pus pe degetul tinerei, de către rege, la 2 martie 1599. Era un inel de logodnă. Gabrielle era însărcinată cu cel de-al patrulea copil al lui Henric al IV-lea. Regele dorea ca nunta să fie în prima duminică de după Paşte. Sigură de „victoria” ei, tânăra ar fi declarat: “Numai Dumnezeu sau moartea regelui ar putea pune capăt norocului meu“. Nu şi-a dat seama că mai exista o variantă, propria ei moarte. În pictura analizată există însă o prevestire sumbră. Deasupra şemineului este un fragment dintr-un tablou, care arată picioarele depărtate şi dezgolite  ale unui bărbat, o aluzie, probabil, la modalitatea de „promovare” socială a Gabriellei,  evident o aluzie răutăcioasă. Oglinda de lângă acel tablou este însă neagră. Ea nu reflectă viaţa. Este un simbol al morţii.

b) Baia. În momentul în care a fost realizată pictura, gradul de murdărie al oamenilor era foarte mare. Între secolele XVII-XVIII, până la Revoluţia franceză, Europa Occidentală va cunoaşte, în mod paradoxal, o modă a „nespălării”. Până în secolul al XVI-lea camera de baie era un lux aproape de neconceput pentru cei mai mulţi. Doar capetele încoronate făceau baie o dată la câteva săptămâni. Ulterior, baia a fost prohibită din cauza sifilisului, adus din America în 1493, deoarece  era un loc foarte prielnic pentru contaminare. Arhitecţii palatului  de la Fontainebleau prevăzuseră însă şi o serie de băi. Într-una dintre ele, regele Francisc I atârnase…Mona Lisa, celebra pictură cumpărată de la Leonardo. Tot într-o baie trebuie să fi atârnat şi tabloul care face acum subiectul acestui articol. Însă puţine din aceste tablouri s-au păstrat. Cele mai multe au fost arse din ordinul reginei Anna de Austria, ea considerându-le indecente şi… „lucrări ale diavolului”. 

Cele două femei frumoase din tablou stau într-o cadă de baie, iar pielea lor este albă ca laptele. Înţelegem de aici că baia acestor două femei era una de frumuseţe. Să ne amintim şi de aşa-numită „contesă Dracula”, Elisabeta Báthory, care pe la 1610, făcea şi ea băi de frumuseţe, însă în sângele fecioarelor pe care le sacrifica pentru a-şi păstra ea tinereţea veşnică. Dar, adevărul este însă că în Evul Mediu, cea mai importantă  problemă de frumuseţe a femeilor nu era curăţenia corpului, ci coafatul! Din tablou vedem că ambele femei sunt blonde. Pe atunci, îngrijirea părului, precum şi schimbarea culorii lui, constituia o preocupare zilnică importantă.  Existau mai multe metode de oxigenare a părului (cu muşeţel, cu şofran şi o mixtură  de sulf, alaun şi miere etc).

Dar ce înseamnă gestul intim şi tandru al Juliennei, care o strânge delicat pe sora sa de mamelonul ei drept?  Nicidecum o relaţie lesbiană. Gestul vroia să spună doar că sora sa, Gabrielle,  era… gravidă. Maternitatea ei este exprimată în trei feluri: sora ei ciupeşte gentil sursa de lapte a viitorului prunc regal, servitoarea din fundal tricotează hăinuţe pentru copil, iar focul din şemineu semnifică  gestaţia mamei.

Moartea Gabriellei

Înainte de ceremonia căsătoriei planificate, Henric şi Gabrielle au convenit la o separare temporară, pentru salvarea aparenţelor şi pentru „a face pace cu Dumnezeu”. Pe 5 aprilie 1599, Gabrielle s-a stabilit la Paris, iar Henric al IV-lea la Fontainebleau, la circa 60 de kilometri distanţă. Patru zile mai târziu, ea a suferit un atac de eclampsie (sindrom întâlnit la femeile gravide la sfârşitul sarcinii, manifestat prin pierderea cunoştinţei, crampe, convulsii, comă ) şi a avortat. Era însărcinată cu al patrulea copil al regelui şi în acel moment locuia în casa unui mare financiar, toscanul Sebastien Zamet, prieten intim al celor doi, care îi găzduise adesea pe cei doi amanţi. Gabrielle a refuzat să mai stea în locuinţa lui Zamet şi a fost dusă în casa mătuşii sale, doamna de Sourdis. A petrecut o noapte grea, iar a doua zi a fost cuprinsă de convulsii cumplite din cauza cărora s-a înnegrit toată. Gura i s-a strâmbat şi a murit în mari chinuri şi oribil desfigurată, pe 10 aprilie 1599. Avea doar 28 de ani.

S-a vorbit mult despre moartea ei. Unii au atribuit-o pedepsei Celui de Sus, care n-ar fi permis ca o amantă să fie ridicată la rangul de soţie regală. Cei mai mulţi însă l-au desemnat pe diavol cu această „operă caritabilă”. Diavolul ar fi putut fi, în acest caz, bancherul Zamet, care, otrăvind-o pe  Gabrielle, vroia să facă un serviciu papei Clement al VIII-lea, ce avea o altă „soluţie” pentru Henric al IV-lea, florentina Maria de Medici. Gabrielle a dorit cu disperare să se căsătorească cu Henric, chiar pe patul de moarte, pentru ca drepturile moştenitorilor ei la tronul Franţei să fie stabilit oficial. Altfel, Cesar, fiul ei  şi al regelui, ar fi pierdut  dreptul la tron. Casătoria însă nu a mai avut loc.

În 9 aprilie 1599, Henric a fost informat de marchizul de la Varenne despre moartea Gabriellei. În realitate, ea a murit în ziua următoare, după ce a dat naştere unui copil mort. De ce Fouquet La Varenne îl anunţase pe Henric al IV-lea că Gabrielle murise cu cel puţin 24 de ore înainte de decesul real? Astăzi, istoricii admit că el fusese adevăratul artizan al acestei morţi, în complicitate cu Zamet. Regele a fost extrem de afectat. A fost adus la Fontainebleau într-o trăsură, mai mult leşinat. S-a îmbrăcat în negru, adică a purtat doliu (lucru pe care nici un alt rege francez nu-l făcuse până atunci!) şi i-a făcut funeralii de regină, trupul ei neînsufleţit fiind transportat la capela regală a bisericii Saint-Denis din Paris, locaşul de îngropare a mai tuturor monarhilor francezi. Un lucru a rămas cert. Nici o altă favorită a unui rege al Franţei nu se aflase, ca ea, la un pas de a deveni regină.

La două luni după moartea Gabriellei, regele şi-a pierdut capul după Henriette de Balzac d’Entragues, o brunetă de 20 de ani, lipsită de scrupule.  Henric a semnat chiar un act prin care promitea să o ia pe tânără de soţie, în cazul în care aceasta ar fi dat naştere unui băiat. În 1600, după ce  Henriette născu o fetiţă moartă, Henric al IV-lea s-a căsătorit cu Maria de Medici.

Henric al II-lea – Diana de Poitiers

O poveste de dragoste asemănătoare cu cea dintre Henric al IV-lea şi Gabrielle, a fost cea dintre regele Henric al II-lea (1547 – 1559) şi Diana de Poitiers. Mai mare cu 20 de ani decât regele (trecuse şi prin patul tatălui acestuia, Francisc I), a avut o influenţă copleşitoare asupra monarhului. Se bucura de prerogative aproape regale, francezii tratând-o pe ea ca pe o regină, şi nu pe Caterina de Medici, soţia lui Henric. Toţi marii pictori şi sculptori ai epocii s-au grăbit s-o imortalizeze, la fel cum regele s-a grăbit să-i satisfacă toate capriciile, printre altele, construindu-i castelul de la Anet, o capodoperă a Renaşterii. Moartea lui Henric, la un turnir, a pus capăt vieţii de basm a Dianei, care a avut de suportat, până la sfârşitul vieţii, răzbunarea, servită în doze mici, a Caterinei de Medici. Henric al II-lea şi Diana de Poitiers au avut o fiică, Diana de France, despre care unele surse afirmă că ar fi fost fiica Fillipei Ducci, o altă amantă a regelui, şi că Diana de Poitiers doar a crescut-o. Şi Diana a fost pictată într-o ipostază apropiată cu cea a Gabriellei, de către pictorul Francois Clouet.

„Doamnele” lui Francisc I

Francisc I (1515 – 1547) spunea: „O curte fără doamne e ca o primăvară fără roze”. Printre cele mai cunoscute „doamne” ale sale, s-a numărat şi Françoise de Foix, soţia contelui de Chateaubriand, şi doamnă de onoare a reginei. Ea avea să sfârşească tragic, pentru că, întorcându-se acasă, după ce regele a înlocuit-o cu Anne de Pisseleu, a fost împuşcată de soţul gelos. Înlocuitoarea ei, amintită mai sus, va rămâne alături de rege până la sfârşitul domniei acestuia.