Autor: Raluca Velicu.

Deoarece în numărul trecut al revistei noastre am realizat o scurtă introducere în domeniul heraldicii, de această dată ne-am propus să aducem la cunoştinţa cititorilor informaţii privind stema României.

Stema de la 1863

Interesul istoricilor noştri asupra heraldicii s-a manifestat abia la jumătatea secolului al XIX-lea. Unirea Principatelor Române, înfăptuită în anul 1859 de către Al.I. Cuza, impunea acum crearea unui însemn care să marcheze acest eveniment, dar şi să stabilească o reprezentare oficială a stemei României.

În perioada 1859-1866 din pricina dezbaterilor pe această temă, reprezentările heraldice au fost foarte variate, dat fiind că ambele principate doreau să-şi impună simbolurile lor¹. Au fost, aşadar, dezbătute o serie de proiecte, care au avut la bază cercetări minuţioase ale unor istorici de seamă.

Pentru elaborarea noii steme au avut loc o serie de dezbateri în cadrul Comisiei Centrale de la Focşani. Prima variantă, cea în care acvila cruciată ţine în ghiare atributele puterii, a întâmpinat opoziţia lui Mihail Kogălniceanu, potrivit căruia încă nu era momentul adoptării unei astfel de steme care ar fi putut nemulţumi Marile Puteri.

Totuşi, M. Kogălniceanu a avut o mare influenţă în adoptarea stemei din 1863. Cu un an înainte, la 20 Martie 1862, în şedinţa Adunării Naţionale a intervenit, printre altele, cu două propuneri: prima se referea la folosirea numelui România, în loc de Principatele Unite, iar cea de-a doua urmărea “să se regularizeze într-un chip definitiv şi unic culorile drapelului şi marca României”².

În final, proiectul care a avut câştig de cauză a fost cel executat de pictorul Carol Pop de Szatmary, şi se prezenta astfel: scut scartelat (împărţit în patru părţi): Ţara Românească reprezentată în cartierele 1 şi 4, pe azur, acvila cruciată, încoronată, cu zborul în jos, având în ghiara dreaptă o spadă de aur, în stânga un sceptru de aur; Moldova, în cartierele 2 şi 3, în câmp roşu, un cap de bour negru, având între coarne o stea de aur cu şase raze; în centru, stema familiei Cuza: ecuson tripartit în fascie, azur, aur, roşu³. Timbrul alcătuit dintr-o coroană princiară deschisă; doi delfini susţin scutul care este amplasat pe două insigne legionare romane încrucişate, cea din dreapta având inscripţia V IAN, cea din stânga, XXIV, amintind de zilele de 5, respectiv 24 Ianuarie 1859⁴. Sub scut, o eşarfă albastră cu deviza TOŢI ÎN UNU. Constatăm, cu acest prilej, faptul că de acum înainte primul cartier al stemei va fi ocupat de acvila valahică.

Această stemă, care va dăinui pe parcursul domniei lui A. I. Cuza, cuprindea atât speranţele împlinite ale românilor, cât şi dorinţa lor de dobândire  a independenţei.

Modificările din 1867 şi 1872

Sosirea principelui Carol de Hohenzollern pe tronul României impunea, în mod evident, modificarea stemei din 1863. Şi de această dată, M. Kogălniceanu – în  calitate de raportor al proiectului de lege “pentru fixarea şi stabilirea armelor României” – proiect depus de prim-ministrul Ion Ghica – a contribuit la adoptarea acestuia⁵. Adunarea Naţională a ţinut seama de observaţiile aduse de reputatul om politic, care, beneficiind de cunoştinţe heraldice solide, a evitat producerea unor erori în alcătuirea viitoarei steme⁶.

Legea prin care se fixau noile armerii a fost promulgată în luna aprilie 1867. Cu toate că au existat numeroase voci care s-au opus acestei reprezentări, (vezi Şt. Grecianu), aceasta a rezistat până în martie 1872, când, din nou s-a  intervenit asupra elementelor ce o alcătuiau⁷, prin modificarea formei scutului, şi adăugarea de noi piese în câmpul acestuia – leul şi delfinii – simboluri ale Olteniei, respectiv ale zonei Mării Negre⁸. Scutul era susţinut acum de doi lei afrontaţi, limbaţi, cu coada între picioare. Deviza, Nihil sine Deo, va rămâne aceeaşi, fiind proprie familiei Hohenzollern.

Stema Regatului şi a României Mari

În 1881, ca urmare a proclamării Regatului au fost efectuate o serie de schimbări asupra aspectului stemei, după cum urmează⁹: întreaga compoziţie a fost timbrată cu coroana de oţel, turnată din ţeava unui tun turcesc capturat la Plevna în 1877 de armata română şi devenită simbol al independenţei şi suveranităţii; cozile leilor vor fi reprezentate de la acea dată, pe spatele acestor animale heraldice; a fost introdusă prima decoraţie românească de război, crucea ordinului “Steaua României”.

Aceste intervenţii în compoziţia stemei s-au efectuat prin uz, nefiind necesară o lege specială în acest caz¹⁰.

Înfăptuirea României Mari a necesitat crearea unei noi steme care să corespundă cu statutul ţării: stat unitar, independent şi suveran. Dezbaterile în această problemă au fost iniţiate în 1919 şi duse la bun sfârşit, abia în 1921, graţie Comisiei consultative de heraldică, precum şi a proiectului înaintat acesteia de către heraldistul basarabean Paul Gore¹¹. Aceasta va constitui stema Regatului României, până la abolirea acestei forme de guvernământ, în decembrie 1947.

Note

1. Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.144

2. C. Moisil, Mihail Kogălniceanu şi heraldica naţională, în Arhiva Românească, tom III, Bucureşti, 1939, p.55.

3. Idem, Stema României. Originea şi evoluţia ei istorică şi heraldică, Bucureşti, 1931, p. 17.

4. Ibidem, p.18.

5. Idem, Mihail Kogălniceanu…, p.57.

6. Ibidem, p. 58.

7. Ibidem.

8. M. Dogaru, D. Berindei, Stemele României moderne şi contemporane, în “Magazin istoric”, nr.1, XXVII, Bucureşti, 1993, p.5.

9. D. Cernovodeanu, Independenţa de stat a României reflectată în arta heraldică naţională, în “Revista Muzeelor şi Monumentelor”, 5, 1977, p.42-43.

10. Idem, Ştiinţa şi arta…, p.161. 11. C. Moisil, Stema României, p.20.