Autor: Ştefan Silviu Ciobanu.

Nicolae Filipescu s-a născut în 1862 la Bucureşti într-o familie de boieri1. Datele privind anul naşterii sale sunt contradictorii, unii istorici vorbind de anul 1861, alţii de anul 1862. Elementul care lămureşte acest aspect îl constituie certificatul său de deces, în care este specificat faptul că în 1916 acesta avea 54 de ani. Era fiul lui Grigore N. Filipescu şi al  Anastasiei Rosseti2. Familia din care făcea parte era una destul de însemnată. Începând cu 1540, membrii familiei sale au deţinut funcţii pe lângă domnii Ţării Româneşti. Srămoşul său îndepărtat, Udrişte a devenit postelnic în anul 1540. După spusele lui C. Nicolau Stroieşti familia sa a fost una de cărturari, începând cu Dumitru Vornicul din Cepturi de sub Mihai Viteazul3. Este cunoscut faptul că al doilea român,  care a reuşit să obţină titlul de doctor în drept la Paris a făcut parte din familia sa. Acesta a fost Dumitru Grigore Filipescu (Mitică Filipescu), unicul fiu al lui Grigore Filipescu şi al Torsiţei, cel care avea să pornească în 1840 alături de Eftimie Murgu, Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac o conspiraţie îndreptată împotriva domnitorului Alexandru Ghica şi a puterii protectoare de la acea vreme, care era Rusia4.

Nicolae Filipescu a făcut liceul la Bucureşti, după care a mers la studii în străinătate, mai întâi la Geneva şi apoi la Paris, de unde s-a întors în 1883 cu titlul de doctor în drept5. Odată întors în ţară, beneficiar al unui statut social foarte bun şi a unei pregătiri intelectuale adecvate, acesta doreşte să urmeze o carieră politică de partea conservatorilor. Primul demers în acest sens va fi reprezentat de apariţia la 16 noiembrie 1885 a ziarului „Epoca”, ziar ce se va impune destul de repede printre gazetele româneşti de profil de la acea vreme, constituindu-se, la începuturile sale, drept ziarul opoziţiei unite împotriva lungii guvernări liberale conduse de Ion C. Brătianu. Printre cei care au scris de-a lungul timpului la „Epoca” se numără personalităţi importante ca: Alexandru Vlahuţă, M. Kostake Epureanu, Titu Maiorescu, Constantin Bacalbaşa, Barbu Ştefănescu Delavrancea, fraţii Lahovary, I. L. Caragiale sau Nicolae Iorga.

• 

• 

Tot în acelaşi an se va căsători cu Maria Blaremberg, fiica lui Constantin Blaremberg (cunoscut om politic conservator) şi a Mariei Văcărescu6. Căsătoria civilă a avut loc conform actului înregistrat la Oficiul Stării Civile al Primăriei Comunei Bucureşti la 18/30 aprilie 1885, iar cununia religioasă a fost oficiată de mitropolitul primat al României de la acea dată, Calinic Miclescu7. Cei doi vor avea împreună patru copii: Grigore, Maria, Ella şi Jeana8.

Un boier modern și un pugilist politic

Împreună cu generaţia sa, Nicolae Filipescu va promova un alt tip de boier. Dacă până atunci boierii erau extrem de comozi, arătându-şi nivelul bogăţiei prin hainele pe care le purtau, haine de modă orientală, şi prin multele kilograme în plus pe care le aveau, de acum boierii se vor îmbrăca precum aristocraţia sau burghezia din Occident, fiind la curent cu mai tot ce se petrecea acolo. Vor fi persoane mult mai atletice, vor călări cu plăcere şi  dibăcie, şi vor mânui spada cu  o pricepere fină precum nişte cavaleri.

Despre tipul de temperament al lui Nicolae Filipescu mulţi au spus că era unul sangvinic. Constantin Bacalbaşa nota în frumoasele sale relatări despre Bucureştii de altădată: „Nicolae Filipescu era un pugilist politic, ce-l pasiona cel mai tare era lupta, temperamentul său combativ, era un clocot, era un vulcan… luptător care nu cunoştea niciodată primejdia”9. Un exemplu concludent în acest sens îl constituie episodul, comic până la urmă, ce s-a petrecut pe vremea când era primar al capitalei. Primăria Comunei Bucureşti, instituţie în fruntea căreia se afla, se găsea în litigiu cu un regiment de artilerie pentru un teren ce era revendicat de amândouă părţile. Nicolae Filipescu a dat ordin guarzilor să ocupe cu forţa terenul. Dar guarzii săi au fost înconjuraţi, şi apoi puşi pe fugă de artilerişti. A doua zi, primarul a pus la cale o acţiune în stil mare. A pornit în fruntea tuturor guarzilor şi a 150 de măturători, ocupând terenul. Colonelul Baranga, ieşind de asemenea şi el în fruntea unei trupe înarmate, a înconjurat pe comunali şi l-a arestat pe primar, care, nemaiavând ce să facă, a capitulat10. Despre el, Constantin Argetoianu spunea că „era un trepăduş neobosit […] iradia o simpatie irezistibilă […] câteodată, la întrunirile de la Orfeu era momentul în care Nicu Filipescu înnebunea de-a binelea. Se făcea roşu ca un rac, îşi încleşta fălcile, îşi muşca mustaţa şi pornea cu bastonul în mînă la atac. Lovea în dreapta şi în stânga, dar nimeni nu îndrăznea să lovească într-însul”11.

Deputat și primar al Capitalei

Îşi începe cariera parlamentară în anul 1888, când va obţine un post de deputat de Brăila în Colegiul al III-lea, ca reprezentant al Partidului Conservator. Din acest moment şi până la decesul său din 1916, numele său nu va lipsi de pe listele cu parlamentari decât cu mici excepţii. Va reprezenta şi alte judeţe precum Putna, Vaslui, Bacău sau Bucureşti, evitând însă pe cât posibil să conducă ministere. În doar două rânduri va fi ministru, al Domeniilor şi Războiului, dar pentru perioade scurte de timp. Din calitatea sa de parlamentar, Nicolae Filipescu se va strădui, prin discursurile şi acţiunile sale legislative, să amelioreze starea materială a ţăranilor şi muncitorilor, aducând de multe ori în dezbaterile Adunării Deputaţilor problema învoielilor agricole. Chiar dacă nu era de acord cu o reformă amplă de împroprietărire, ce i-ar fi lezat poziţia de mare proprietar, se va declara revoltat de amploarea pe care o luaseră trusturile arendăşeşti, certându-şi în dese rânduri colegii de partid pentru faptul că apelau la intermediari pentru a-şi cultiva pământurile. Nicolae Filipescu va fi unul dintre proprietarii de pământ care nu va apela niciodată la arendaşi, preferând să-și administreze singur pământurile12.

Din 9 februarie 1893 şi până în 20 octombrie 1895, va fi primarul capitalei. Printre reuşitele activităţii sale de primar se pot numără: construcţia Halei Traian şi a Gării Obor, sau construirea unei artere paralele cu Calea Victoriei, care avea menirea să preia din aglomeraţia de pe Calea Victoriei, şi să îi redea acesteia din urmă caracterul său comercial.

Modernizarea Capitalei

Aceasta a reprezentat doar una dintre problemele de sistematizare ale oraşului căreia Nicolae Filipescu i-a găsit rezolvare. Un lucru important a fost şi regularea cursului Dâmboviţei prin creşterea debitului său cu ajutorul unei derivaţiuni a Argeşului. La 24 august 1894, primăria capitalei, prin Nicolae Filipescu, va încheia un contract cu Vittorio Croizot, privind iluminatul prin ulei mineral dens, iluminat ce urma să acopere zona oraşului în care iluminatul prin electricitate nu ajungea13. A reuşit de asemenea să delimiteze raza oraşului, având în plan şi o linie de centură din cale ferată, care, din păcate, nu s-a mai realizat. Tot de numele său este legat şi primul proiect pentru o linie de tramvai în Bucureşti. Marea sa nereuşită de la primăria capitalei rămâne proiectul alimentării Bucureştilor cu apă potabilă, care, în ciuda străduinţelor sale, nu s-a realizat. Această nerealizare a constituit, de altfel, şi una dintre marile acuze ce i-au fost aduse de către adversarii săi politici, şi care i-a cauzat plecarea de la primărie.

Contestatar al Băncii Naționale

Nicolae Filipescu s-a afirmat de-a lungul carierei sale politice şi ca un aprig contestatar al Băncii Naţionale, al nelegiuirilor care, în opinia sa, aveau loc la această deosebit de importantă şi prestigioasă instituţie a statului român modern. În 1912, în cadrul unei întâlniri a Partidului Conservator – partid aflat la guvernare la acea dată – la Sala Dacia, acesta va lansa un atac fără precedent la adresa Băncii Naţionale, pe care o numea „cea mai mare excrocherie a secolului, un tripou ordinar, unde locul crupierilor îl ţin directorii, iar jucătorul care se ruinează este publicul.” Liberalii vor reacţiona imediat la acest atac, guvernatorul băncii, Anton Carp mergând în audienţă la Rege pentru a-i cere acestuia protecţia regală pentru bancă14. Nicolae Filipescu dorea cu orice preţ exproprierea Băncii Naţionale, adică desfiinţarea contractului dintre stat şi Banca Naţională. „Ne vom desface de acţionarii băncii, dându-le o justă şi prealabilă despăgubire”. El propunea să se creeze o casă centrală de unde să se împrumute micile bănci, iar casei centrale a Băncii Naţionale să i se împrumute fără dobândă 30 000 000 lei, negustorii, micii industriaşi şi meseriaşii reuşind astfel să plătească dobânzi de 6%, după modelul băncii franceze, şi nu de,12%,15%, sau 18% cum practica Banca Naţională a României până atunci15.

Ministrul Domeniilor

De-a lungul carierei sale politice, Nicolae Filipescu va pendula în cadrul Partidului Conservator dintr-o grupare într-alta, în funcţie de disputele interioare ale acestui partid frământat în dese rânduri de disensiuni interne. Dacă până în 1899 partidul va fi unit în jurul lui Lascăr Catargiu, după moartea acestuia intervine inevitabil o criză pentru şefia partidului. Deşi este ales şef Gh. Gr. Cantacuzino partidul era împărţit în două, existând şi o altă tabără în care se afla şi Nicolae Filipescu, reprezentată de junimişti, şi care era condusă de P.P.Carp16. La 1900, când Partidul Conservator va forma un guvern condus de P.P. Carp, Nicolae Filipescu va fi invitat să ocupe fotoliul de ministru al Domeniilor, însă pentru o perioadă scurtă de timp (din iulie 1900 până în februarie 1901). După unele voci acest guvern ar fi fost făcut în mijlocul vacanţelor electorale de către Nicolae Filipescu17. În urma acestui episod, gruparea politică, din care făcea parte şi Nicolae Filipescu, va fi înlăturată de la conducere de către cea condusă de Take Ionescu. Deşi şef al acestei grupări va fi instalat Gh.Gr. Cantacuzino, Take Ionescu va fi cel care va conduce în fapt18. Se produce în acest moment o ruptură între Nicolae Filipescu şi Take Ionescu care va dura până în 1914 când cei doi îşi vor da mâna dorind amândoi intrarea României în război alături de Antanta. În 1913 Nicolae Filipescu îi declara lui Alexandru Marghiloman învolburat de lupta politică faptul că dorea „să înceapă acţiunea de moarte contra lui Take Ionescu”19.

Următoarea criză a partidului a fost cea din jurul evenimentelor de la 1907, când Nicolae Filipescu va rămâne alături de gruparea carpistă20. El se declara în continuare de partea celor care nu doreau desfiinţarea marii proprietăţi, iar Take Ionescu, împreună cu gruparea din jurul său, se pronunţa, la fel ca liberalii, pentru fărâmiţarea ei. Pentru Nicolae Filipescu şi conservatorii ca el reformele trebuiau să aibă în vedere „îmbunătăţirea morală” şi nu schimbarea situaţiei materiale21.

După alte crize de partid care au avut în prim plan afacerea tramvaielor, Pacea de la Bucureşti, care a pus capăt Războaielor Balcanice, sau problema neutralităţii României în contextul izbucnirii Primului Război Mondial, va veni momentul mult aşteptat de Nicolae Filipescu. La 17 iunie 1915, cu ocazia convocării unui congres al partidului, acesta va fi ales şef al Partidului Conservator, după ce predecesorul său Ion Lahovary murise. În calitatea sa de proaspăt şef al partidului acesta avea să declare printre altele: „Am sentimentul că spun adio tinereţii mele politice şi a deciziilor pripite pe care aceasta le implică”22.

Luptător pentru idealul național

Cu siguranţă, cea mai importantă perioadă din viaţă lui Nicolae Filipescu a reprezentat-o cea dintre izbucnirea Primului Război Mondial şi intrarea României în război, atunci când, mânat de spiritul său profund patriotic, a desfăşurat o amplă activitate pentru realizarea „idealului naţional”. Deşi nu s-a aflat în ţară în timpul desfăşurării Consiliului de Coroană de la Sinaia, ce avea să consfinţească neutralitatea României pentru mai bine de doi ani, Nicolae Filipescu s-a declarat, totuşi mulţumit de decizia ce fusese luată. Vor urma după aceasta numeroasele sale acţiuni, care aveau drept ţintă convingerea guvenului I.I.C. Brătianu de faptul că România trebuia să intre în război de partea Antantei, pentru unirea tuturor teritoriilor locuite de români.

La 31 iulie/13 august 1914 se anunţă în ziarul „Epoca” faptul că Nicolae Filipescu urma să sosească de la Sinaia în Bucureşti unde avea loc o mare manifestaţie. Odată ajuns pe peronul Gării de Nord, acesta este ovaţionat de o mulţime impresionantă de oameni şi chiar purtat pe braţe. Mulţimea era compusă în special din studenţi care aveau asupra lor cocarde, bentiţe tricolore şi steaguri mici, cântând cu frenezie cântece precum “Deşteaptă-te române”, “La arme!”, şi strigând “Trăiască Romania Mare!”, dar şi “Trăiască Franţa!”. Nicolae Filipescu va rosti un discurs scurt în faţa statuii lui Mihai Viteazul, în care evidenţia sosirea “momentului cel mare […] să-l rugăm pe Dumnezeu ca visul să ni se împlinească şi să putem spune : Trăiască Carol I regele tuturor românilor23. Nicolae Filipescu devenise astfel protagonistul zilei, cel care se va afla până la intrarea României în război în fruntea opiniei publice, el va fi agitatorul numărul unu, cel mai vehement dintre filoantantişti.

În 26 octombrie 1914, mai multe personalităţi politice şi culturale se întâlnesc acasă la Ion Cantacuzino unde Nicolae Filipescu propune constituirea unui organism care avea menirea să pună presiune pe guvern şi să îl determine să treacă la acţiune24. Lua astfel fiinţă Acţiunea Naţională”25. În documentul constitutiv se făcea referire directă la regele Ferdinand, suspectat că ar fi dorit să angajeze ţara în război alături de Puterile Centrale. Acţiunea Naţională se angaja astfel să facă cunoscute ideile sale întregii opinii publice, să îi prezinte explicit interesele naţionale şi astfel, cu ajutorul ei, să pună presiune pe guvern şi regele Ferdinand.

La 15 februarie, Nicolae Filipescu rosteşte un nou discurs la Sala Dacia, după ce înaintea sa vorbise Octavian Goga. Nicolae Filipescu se adresează direct regelui Ferdinand căruia nu-i cerea “nici bogaţia şi înflorirea din timpul lui Petru Rareş, nici iscusinţa diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu, ci vitejia”. El era “trimisul lui Dumnezeu pentru a îndeplini visul unui neam”, şi îi face apoi celebra urare: “De aceea mărirea ce ţi-o urăm, Sire, este: Să te încoronezi în Alba-Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda” Dacă nu îndeplinea “idealul naţional”, Nicolae Filipescu se temea că “nici praf nu se va alege de Ţară şi de Dinastie”26.

După numeroase acţiuni şi discursuri mobilizatoare în multe dintre oraşele Vechiului Regat şi chiar o vizită la curtea ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, pentru a negocia intrarea României în război de partea Antantei, acesta îşi vede munca răsplătită de decizia ce a fost luată în Consiliul de Coroană de la Cotroceni din ziua de 14 august 1916 la care a fost prezent, şi care a hotărât intrarea României în război.

Din păcate, Nicolae Filipescu nu va apuca să vadă împlinirea „idealului naţional” pentru că la 30 septembrie 1916 va înceta din viaţă în urma unui stop cardiac27. Despre el Octavian Goga avea să afirme la scurt timp după moarte: „Omul care va căuta să scrie cândva şi să analizeze această viaţă zbuciumată nu va avea lucru greu de făcut, fiindcă în personalitatea lui Filipescu sunt numai linii drepte, fără cotituri”28. Astfel, Nicolae Filipescu moare fără a putea să vadă România Mare, la făurirea căreia el însuşi contribuise din plin, cu precădere în ultimii săi ani din viaţă. Va fi decorat post-mortem de către regele Ferdinand cu „Marea Cruce a Ordinului Coroana României” şi va primi, de asemenea, onorul de „Comandor al Ordinului Carol I”29.

Filipescu, duelistul

Noiembrie 1897. Nicolae Filipescu l-a provocat la duel pe George M. Lahovary, după ce acesta scrisese un articol critic la adresa colegului său de partid şi de… breaslă (cei doi erau membri ai Partidului Conservator şi directori de ziar), provocare pe care Lahovary a acceptat-o. Martorii aleşi de cei doi au făcut o încercare de mediere care a eşuat din cauza lui Filipescu, ce a refuzat împăcarea. În urma confruntării, Lahovary a fost străpuns de spada fostului primar şi a încetat din viaţă în braţele valetului său. Au existat foarte multe voci critice, care l-au acuzat pe Filipescu de asasinat, arătând că, pe lângă faptul că avea o pregătire mult mai bună în mânuirea armei decât adversarul său, a acceptat ca lupta să se desfăşoare într-un spaţiu impropriu, cu care el era familiarizat şi care nu respecta dimensiunile standard pentru duel. Conform Codului Penal, duelul era considerat infracţiune şi „învingătorul” a fost condamnat la şase luni de închisoare.

1.O.G. Lecca, Familiile boiereşti române, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2000, p. 282.

2. Neculai I. Staicu-Buciumeni, Nicolae Filipescu, marele român, Bucureşti, Editura Făt-Frumos, 2003, p. 5.

3. C. Nicolau Stroieşti, Nicolae Filipescu – omul politic – contribuţiuni istorico-biografice, Lugoj, 1915,  p.11.

4. Vezi G. Zane, Mişcarea revoluţionară din 1840, în volumul G. Zane, Studii, Bucureşti, 1980.

5. C. Nicolau Stroieşti, op. cit., p.12.

6. Neculai I. Staicu-Buciumeni, op. cit., pp.17-18.

7. B.A.R., Secţia de manuscrise, Fondul Nicolae Filipescu, Act de căsătorie, cotă A 3403 (a-d).

8. O. G. Lecca, op. cit., p. 282.

9. Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată,vol. III, Bucureşti, Editura Universul, 1930,p. 290.

10. Ibidem, pp. 183-184.

11. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, vol. I, p. 162.

12. Vezi Nicolae Filipescu, Discursuri politice, vol. I,II, Bucureşti, Editura Minerva, 1912 şi Nicolae Filipescu, Cestiuni ţărăneşti,-câteva articole apărute în „Timpul”, Bucureşti, 1891.

13. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul Filipescu, nr. dosar 94/fila 1.

14. Constantin Bacalbaşa, op. cit., vol. IV, p 49.

15. Nicolae Filipescu, Jafurile Băncii Naţionale şi crearea creditului eftin pentru micul comerţ, mica industrie şi meseriaşi, p. 11.

16. Cronica politică. Situaţia internă-criza conservatoare, în “Democraţia”, anul III, nr. III, 1915, p. 139.

17. Nicolae Filipescu, Criza financiară din 1900, în Discursuri politice, vol I, pp. 414-415.

18. Cronica politică. Situaţia internă-criza conservatoare, în “Democraţia”, anul III, nr. III, 1915, p. 139.

19. Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I, Bucureşti, Editura Scripta, 1927, p. 62.

20. Cronica politică. Situaţia internă-criza conservatoare, în „Democraţia”, anul III, nr. III, 1915, p. 140.

21. Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne, Partidul Conservator, Bucureşti, Editura Politică, 1987, p. 324.

22. Cronica politică. Situaţia internă – criza conservatoare, în “Democraţia”, anul III, nr. VII, 1915, pp. 333-335.

23. Ion Bulei, Arcul aşteptării1914, 1915, 1916, Bucureşti, Editura Eminescu, 1881,  p. 87.

24. Ibidem, p. 135.

25. Ibidem.

26. Note şi însemnări zilnice, în “Democraţia”, anul III, nr. IV, 1915, pp. 24-26.

27. B.A.R., Secţia de manuscrise, Fondul Nicolae Filipescu, Act de deces, cota A 3403(a-d).

28. Neculai I. Staicu-Buciumeni, op. cit., p. 18.

29. B.A.R., Secţia de manuscrise, Fondul Nicolae Filipescu, Act de deces, cota A 3403 (a-d).