Autor: Florin Şperlea.

Când, în februarie 2003, a avut loc ceremonia militară şi religioasă a aducerii în ţară şi reînhumării osemintelor fostului rege al României, Carol al II-lea (1893-1953, rege în anii 1930-1940), la Mănăstirea Curtea de Argeş (de fapt, într-un paraclis din incinta necropolei domneşti şi regale), am scris un text în care arătam că fostul monarh nu avea dreptul la onoruri militare, indiferent de calitatea sa de fost şef de stat, pentru că în anii Primului Război Mondial fusese, pur şi simplu, dezertor. Tot în 2003, au fost aduse în ţară şi rămăşiţele pământeşti ale amantei sale – şi, din 1947, soţie – Elena Lupescu, centrul intrigilor politice din România celui de al doilea deceniu interbelic, potrivit celor mai multe mărturii ale contemporanilor, dar acesteia i se va găsi un loc ceva mai departe (în cimitirul mănăstirii argeşene) de bărbatul pe care l-a iubit şi alături de care a trăit drama exilului, după 1940. Dar raporturile prinţului Carol şi, mai apoi, ale regelui Carol al II-lea cu armata au fost dificile, urmând un traseu pe care adesea liderii politici îl experimentează, de la entuzism şi speranţă la dezaprobare şi dispreţ.

Prinţul dezertor

Majoritatea istoricilor şi a celor care vor fi comentat atunci evenimentul reînhumării, cu onoruri militare, a osemintelor regale au fost de acord cu faptul că fostul monarh avea dreptul, ca orice român, să fie îngropat în pământul ţării sale, indiferent de controversele, vii de altfel, care învăluie personalitatea sa. Subscriem. În fond, criptele regale din alte ţări adună, laolaltă, atât osemintele unor monarhi ale căror mâini au fost pătate de mult sânge, alături de acelea ale unor monarhi sanctificaţi, la moaştele cărora ne înclinăm cu respect şi astăzi.

Dar avea, oare, fostul rege Carol al II-lea dreptul la onoruri militare şi gardă de onoare? Unii vor spune că orice fost şef al statului român trebuie să aibă un asemenea drept. I-l poate contesta cineva? În ceea ce mă priveşte, cred că faptele săvârşite de acesta în timpul vieţii, probate cu documente, pot să impună o anumită atitudine a posterităţii.

Orice militar, dacă va fi întrebat, va spune cu precizie care este pedeapsa care i se cuvine, în timp de război, celui care dezertează de pe câmpul de luptă. Prinţul moştenitor Carol, viitorul rege Carol al II-lea, a fost, în anii Primului Război Mondial, un dezertor a cărui singură pedeapsă – după ce generalii români, întruniţi într-un conclav ad-hoc, îşi vor fi declinat, în acest caz, competenţa – a fost, din partea regelui Ferdinand, ca şef al Casei Regale, 75 de zile de „arest” la Mănăstirea Horaiţa (jud. Neamţ). Dar dacă fiul liderului liberal Dimitrie A. Sturdza (şi ginerele lui P.P. Carp), colonelul Alexandru Sturdza, dezertase în tabăra germană din convingere (faptul în sine fiind la fel de condamnabil), târându-l în această aventură şi pe fiul generalului Grigore Crăiniceanu, locotenent-colonelul Alexandru Crăiniceanu – care, spre deosebire de Alexandru Sturdza, nu s-a dovedit la fel de norocos, fiind executat, pentru trădare, în faţa unităţii pe care o comandase, de un pluton format din soldaţi din propriul regiment – Carol a ales, ca de atâtea ori în viaţa sa, să fie original.

Nimeni nu i-ar fi cerut prinţului Carol să se aşeze în fruntea soldaţilor şi ofiţerilor regimentului său, expunându-se gloanţelor inamicului, primejduindu-şi viaţa şi punând în pericol succesiunea la tronul României. Dar prinţul Carol rămâne insensibil la cererile repetate ale mamei sale, regina Maria, de a se alătura, pe front, militarilor pe care îi comanda, ducând o viaţă de huzur. În toamna anului 1916, regina îi reproşa fiului său „viaţa răsfăţată” şi dezinteresul faţă de cei care luptau pe front. „De ce nu te duci din sector în sector, din regiment în regiment – scria regina Maria – ca să-i încurajezi, să le mărturiseşti simpatie, interes, încredere în vitejia şi-n dârzenia lor? (…) Cum poţi sta liniştit când patria ţi-e cotropită, când fiecare zi aduce veşti şi mai disperate?” În memoriile sale, Constantin Argetoianu aminteşte, ironic, că „lumea ar fi preferat să ştie pe prinţul Carol (…) în mijlocul soldaţilor în tranşee, iar nu vânător de muşte printre fustele cucoanelor, la partea sedentară”.

În timpul Consiliului de Coroană din 19 februarie/3 martie 1918, întrunit pentru a decide care va fi atitudinea pe care trebuia să o adopte delegaţia română la tratativele de pace impuse pe un ton ultimativ de Puterile Centrale, prinţul moştenitor Carol a intervenit, spunând că speră să se găsească un om de stat patriot pentru a-l împiedica pe rege să semneze pacea. „Auzişi, dom’le, familionul vrea numaidecât să se bată, el care n-a văzut frontul decât cu binoclu! Ptiu! Mamă, al dracului familion!”, exclamase generalul Constantin Iancovescu, ministrul de Război, la încheierea şedinţei Consiliului. Ironia generalului (care folosea, după cum mărturiseşte Argetoianu, termenul „familion” pentru fiecare membru al familiei regale, fără vreo deosebire) viza comportamentul prinţului moştenitor în campania anului 1916. Carol riscase în octombrie 1916 să cadă în mâna inamicului pentru că, în loc să respecte ordinul de retragere, rămăsese să benchetuiască până noaptea târziu în localitatea în care se afla, spre disperarea generalului Alexandru Averescu. Iar în octombrie 1917, când prinţului Carol îi fusese acordat Ordinul „Mihai Viteazul” – cel mai important ordin militar de război – generalul Constantin Prezan a ţinut un discurs în care a elogiat prezenţa acestuia printre soldaţi, pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti, astfel încât „se poate spune că s-a câştigat acea bătălie mulţumită Prinţului (!)”. Un asemenea act, săvârşit în numele armatei, arăta generalul Averescu în notele sale de război, „era lipsit de cea mai mică urmă de realitate şi seriozitate”.

La 27 august/9 septembrie 1918, Carol părăseşte Regimentul 8 Vânători – pe care îl comanda, onorific, cu gradul de colonel – deghizat în uniformă de ofiţer rus, pentru a se căsători în secret, la Odessa, cu „iubirea vieţii lui”, Zizi Lambrino. Primul-ministru, Alexandru Marghiloman, îi atrăgea atenţia, într-o scrisoare, că „în orice situaţie s-ar pune în viitor, nu se cuvine să i se reproşeze că, ofiţer comandant fiind, şi-a părăsit regimentul şi a trecut în ţară străină fără concediu [aprobare, n.n.]”. Prinţul încălcase nu numai statutul Casei Regale, căsătorindu-se, fără acordul regelui, cu o femeie care nu provenea dintr-o familie domnitoare, dar în iulie 1919, când i s-a cerut, prin ministrul de război, generalul Arthur Văitoianu, să plece cu regimentul său pe frontul din Transilvania (împotriva Ungariei bolşevice), a crezut că era doar un pretext pentru a-l despărţi de iubita sa şi, în consecinţă, a refuzat. Văitoianu i-a înmânat prinţului Carol o scrisoare a reginei Maria, datată 24 iulie 1919, o adevărată lecţie de demnitate: „Pentru ultima oară, în numele a tot ce ţi-a fost mai sfânt, te întreb dacă e posibil să laşi regimentul să se ducă să se bată pe front şi să nu pleci cu el. (…) E posibil ca să fi pierdut în aşa hal sensul onoarei şi al datoriei ca să nu pleci acolo unde ţara te cheamă! Nu este mai bine să mori, un glonţ în cap, să fii îngropat în bunul pământ românesc decât să-ţi trădezi ţara? (…) Mai fă o sforţare, devino din nou un bărbat, pleacă cu regimentul, luptă ca un soldat, răscumpără-ţi onoarea şi arată lumii că eşti un om aşa cum am crezut că eşti”. Carol refuzase, invocând un motiv ridicol: situaţia soţiei sale încă neclarificată. „Care armată ar mai fi viabilă, scria Pamfil Şeicaru, atunci când ofiţerii şi soldaţii ar putea pune condiţii pentru a-şi face datoria?”.

Aşadar, din punctul meu de vedere, o ceremonie religioasă, cuvenită oricărui creştin, nu avea de ce să fie însoţită, în acest caz, de onoruri militare. Pentru că, altminteri, va trebui să explicăm oricărui român chemat, la nevoie, sub arme de ce unii care îşi încalcă jurământul de credinţă şi dezertează pot avea parte de onoruri militare la trecerea în nefiinţă, iar alţii doar de gloanţele plutoanelor de execuţie.

„Schimbare de front, Alteţă!”

Carol deţine trista performanţă de a fi renunţat de trei ori la tronul care i se cuvenea prin naştere şi de a-şi fi îndepărtat, cu sprijinul armatei şi al unor politicieni, propriul fiu de la conducerea statului român, în iunie 1930, pentru a se sui pe un tron la înălţimea căruia nu se ridicase prin comportamentul său anterior. Ca rege, Carol a reuşit să-şi înlăture, în cei zece ani de domnie, nu numai duşmanii, dar şi pe aceia care crezuseră în el şi îl sprijiniseră.

Sunt numeroşi ofiţerii care s-au implicat în revenirea pe tron a lui Carol al II-lea, punându-se, în fapt, în afara legii, prin acţiunea lor împotriva aşa-numitului Act de la 4 ianuarie 1926 (în fapt, era vorba de trei legi). Printre susţinătorii lui Carol, în anii „crizei dinastice”, s-au aflat generalul Nicolae Condeescu, fostul lui aghiotant, colonelul Nicolae Tătăranu, ataşatul miliar român la Paris, colonelul Paul Teodorescu, colonelul Gabriel Marinescu, generalii Ernest Baliff, Teodor Tăutu, Nicolae Racoviţă, coloneii Ştefan Zăvoianu, Ilie Demetrescu, Constantin Dumitrescu, căpitanul aviator Victor Bănciulescu, precum şi maiorul Victor Precup care va ajunge, în 1934, după gratii, după un atentat nereuşit împotriva lui Carol al II-lea.

 „Schimbare de front, Alteţă!” îi spune regentul Constantin Sărăţeanu principelui Nicolae, la aflarea veştii că fratele acestuia, Carol, a intrat în ţară, în ciuda interdicţiilor, având susţinerea armatei (7 iunie 1930). Sărăţeanu se adresase şi lui Raoul Bossy cu aceste cuvinte: „Schimbare de front! Dacă-l vrea armata, ce să-i faci?”. Formula exprima, mai degrabă, neputinţa Regenţei, ca şi a Guvernului, de a face să fie respectat dreptul regelui minor Mihai I şi aşa-numitul „Act de la 4 ianuarie 1926”, prin care Carol pierduse privilegiile pe care le avusese ca prinţ moştenitor şi membru al Casei Regale. Militarii îşi doreau un comandant, un Salvator, întrucât nici unul dintre membrii Regenţei nu întrunea exigenţele de „cap al puterii armate”. Despre haosul din armată şi neputinţa Regenţei scrie, în memoriile sale, şi patriarhul Miron Cristea, membru al acestui for menit să asigure conducerea statului în timpul domniei regelui minor Mihai I. El descrie o dispută dintre ministrul de război, generalul Henri Cihoski, şi inspectorii de armată, membri ai Consiliului Superior al Armatei, care se pârau unii pe alţii, în 1929, la membrii Regenţei. „Chestia – scria prelatul – a fost una din cele mai grele ca regent”. Patriarhul îi mărturisea lui Nicolae Iorga: „Regenţa nu merge pentru că n-are cap. Prinţul [Nicolae] îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”.

„Dă cu toporul!”

Că armata se înşelase în aşteptările sale o demonstrează în chip convingător complotul pus la cale în 1934 de colonelul Victor Precup şi alţi ofiţeri, căruia urmau să-i cadă victime regele şi Marele Voievod de Alba Iulia. Precup contribuise la achitarea lui Mihail Manoilescu, apropiat al lui Carol, judecat în 1927 de Consiliul de Război pentru scrisorile pe care le aducea din partea prinţului decăzut din drepturile sale principalilor lideri politici români. Precup se considera profund nedreptăţit de atitudinea lui Carol al II-lea, după ce contribuise la aducerea pe tron a acestuia. Complotul avea loc pe fondul accentuatei nemulţumiri a unei mari părţi a oştirii faţă de ceea ce se întâmpla în ţară şi a unei tot mai evidente dorinţe, în cercurile militare, de a limpezi situaţia politică printr-o intervenţie manu militari.

Ostilitatea unor cercuri militare faţă de implicarea Elenei Lupescu în problemele politice şi militare (comerţul cu furniturile armatei, de pildă), ca membru de seamă al camarilei regale, este exprimată elocvent de un episod care îl are ca protagonist pe generalul Ion Antonescu, cel care avea să pună capăt, în septembrie 1940, domniei regelui Carol al II-lea. „Sire, va trebui să dau cu toporul”, i-a spus generalul Ion Antonescu monarhului, atunci când, înainte de a primi funcţia de şef al Marelui Stat Major, i-a solicitat acestuia să-l susţină pentru a putea pune în aplicare un plan amplu de reformă a armatei (decembrie 1933). „Dă cu toporul!” i-ar fi răspuns regele şi i-a cerut să se consulte cu el asupra tuturor aspectelor, chiar înaintea primului-ministru, I. G. Duca. Om de onoare, Antonescu nu a putut accepta şi i-a cerut regelui, la rândul său, să-i îngăduie să expună aceste probleme şi preşedintelui Consiliului de Miniştri. La numai câteva săptămâni de la numire, generalul Ion Antonescu a fost invitat, împreună cu soţia sa, la un dejun la generalul Constantin Ilasievici, care i-a precizat lui Antonescu că va veni şi Elena Lupescu. Antonescu a acceptat numai pentru că i s-a spus că ar fi dorinţa regelui Carol al II-lea de a fi prezentat acesteia. Deşi plasat la masă lângă Elena Lupescu, generalul Ion Antonescu nu i-a adresat niciun cuvânt. „Din acel moment, îi mărturisea Antonescu lui C. Argetoianu, regele, care mă autorizase să vin la dânsul în orice moment pentru afacerile mele de serviciu, nu m-a mai primit 4 luni de zile”. Problemele şi dificultăţile armatei erau, oricum, în viziunea regelui, mai puţin importante decât atitudinea şefului Marelui Stat Major faţă de „Duduia”.

Curajul de a-i fi amintit regelui Carol al II-lea, cu prilejul unei audienţe, despre responsabilitatea acestuia şi a celor din jurul său în privinţa cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord în urma ultimatumurilor sovietice (iunie 1940) îi asigură generalului Ion Antonescu un „sejur” sine die la Mănăstirea Bistriţa. De aceea, la 12 iulie 1940, acesta demisionează, socotind incompatibilă calitatea sa de militar cu aceea de „internat”.

Un rege părăsit

În septembrie 1940, pe fondul prăbuşirii României Mari, armata, aceea care contribuise în mod decisiv la aducerea pe tron a lui Carol al II-lea, era profund dezamăgită. Când, forţat de împrejurări, Carol al II-lea îl aduce pe Ion Antonescu în fruntea guvernului, monarhul face paşii decisivi spre propria-i abdicare, petrecută la 6 septembrie 1940. „Dacă s-ar fi găsit puţini ofiţeri în stare să tragă împotriva regelui, scrie Mihail Manoilescu în memoriile sale, este sigur însă – cum s-a dovedit în urmă – că nu s-ar fi găsit nimeni care să tragă pentru a-l apăra pe rege”. Şi totuşi unii generali, precum Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major, David Popescu, ministru de interne, Paul Teodorescu şi Ernest Baliff, membri ai Casei Regale, l-au asigurat pe Carol de sprijinul armatei (mai degrabă al lor decât al armatei!), iar Paul Teodorescu, Gheorghe Mihail şi Gheorghe Argeşanu s-au oferit să-l aresteze pe Ion Antonescu şi să restabilească liniştea în ţară prin măsuri drastice.

Înainte de a se decide asupra abdicării, regele a vrut să se informeze asupra stării de spirit a trupelor şi l-a convocat pe generalul Dumitru Coroamă, comandantul garnizoanei Bucureşti, căruia Ion Antonescu îi datorează, în bună măsură, zadărnicirea unei acţiuni pusă la cale de anturajul lui Carol al II-lea care l-ar fi înlăturat din fruntea Guvernului, după ce obţinuse puteri depline. „Armata care a lăsat să fie cotropit teritoriul nostru fără a trage un foc de armă, i-ar fi spus Coroamă regelui, va refuza să tragă asupra generalului Antonescu. Chiar eu voi refuza să dau ordin în acest sens”. După abdicarea regelui, Coroamă s-a prezentat la generalul Antonescu pentru a-l felicita, dar acesta a refuzat să-l primească. „El şi-a trădat regele. Eu nu-i voi strânge mâna”, şi-a motivat gestul loialistul de circumstanţă Antonescu, socotind că acesta îşi trădase regele.

Fără îndoială, doar o formulă oarecare, de vreme ce Antonescu avea să-i graţieze apoi, printr-un decret din 11 septembrie 1940, pe Victor Precup, Vasile Nicoară şi ceilalţi ofiţeri implicaţi în atentatul împotriva regelui Carol al II-lea din 1934. După cum nu i-a uitat pe apropiaţii lui Carol care, socotea el, se compromiseseră prin „linguşiri şi metode incompatibile cu demnitatea de ostaş, încurajând neseriozitatea şi lipsa demnităţii ofiţereşti” şi prin săvârşirea unor „acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oştirii”. Astfel, printre cei 11 generali înlăturaţi din armată în toamna anului 1940 îi vom regăsi, alături de generalii Gheorghe Argeşanu, Paul Teodorescu şi Gheorghe Mihail, pe Constantin Ilasievici, Ion Ilcuş şi Florea Ţenescu.

Se încheia, astfel, o epocă. Începea vremea vendetei.