Autor: Robert Kuhn, Leipzig (Germania).
Canibalismul şi războiul sunt două cuvinte cheie care au avut şi prezintă în continuare interes în cercetarea preistorică dar şi în mass-media. Povestirile despre oamenii preistorici care erau îmbrăcaţi cu o simplă blană de animal au fost răspândite prin intermediul călătorilor străini, prin nuvelele de aventură şi prin intermediul cercetărilor etnologice de la începutul secolului al XIX-lea. Preistoricii sălbatici au fost descrişi ca necivilizaţi şi canibali, lipsiţi de credinţe imagine care s-a menţinut, din nefericire, în ştiinţă până în anii 1980/1990.
În general, Preistoria este caracterizată şi astăzi în mass-media ca fiind o perioadă cu multe războaie şi lipsită de cultură. Descoperirile de oase incomplete sau distruse au fost interpretate mai degrabă ca resturi ale hranei canibalilor. Prima lucrare cu o atitudine critică a apărut în anii 1980.2 În lucrarea menţionată s-au pus câteva întrebări referitoare la antropofagie şi s-au oferit câteva modalităţi de interpretare a două descoperiri din Germania.
Canibalismul
În general prin canibalism se înţelege consumarea cărnii de om.3 În ştiinţă s-a realizat o diferenţiere între Endokannibalismus (consumarea cărnii indivizilor din acelaşi grup) şi Exokannibalismus (consumarea cărnii străinilor sau a adversarilor).4 Această clasificare este valabilă în teorie şi este greu de aplicat asupra descoperirilor arheologice. Povestirile despre „populaţiile necivilizate“ au ajuns în Europa prin intermediul jurnalelor de călătorie ale lui Cook, Columb şi a altor exploratori. Aceste naraţiuni au fost preluate ca fapte reale de ştiinţe precum etnologia. Astfel, în cercetările Preistoriei, scheletele incomplete şi oasele cu urme de tăieturi au fost puse în analogie cu antropofagia. Acest lucru a condus la o cercetare superficială şi o interpretare imediată a descoperirilor. Odată cu lucrarea lui Arens5, ştiinţa preistorică a cunoscut o schimbare. Din acest moment se poate vorbi de o îmbunătăţire a metodelor ştiinţelor naturale şi a mijloacelor auxiliare de cercetare şi s-a putut realiza o diferenţiere sigură între muşcătura de animal şi urmele omeneşti. În acelaşi timp au apărut întrebări importante referitoare la procesele tafonomice şi înmormântările secundare. Prin procesul tafonomic înţelegem tot ceea ce are legătură cu distrugerea naturală a organismului persoanei decedate: descompunea, dezarticularea şi fracturarea oaselor.
Importante sunt în acest context şi urmele de tăieturi pe oasele scheletului. Pe baza observaţiilor materialului din faună se lasă clar înţelese modalităţile de vânare şi tranşare a animalelor. Comparaţia este posibilă pe baza asemănării scheletelor de vertebrate – deci şi de om.
La săpăturile din Brillenhöhle (Blaubeuren), o peşteră din sudul Germaniei au fost descoperite în 1955 printre altele, 38 de oase lungi omeneşti distruse într-un loc amenajat pentru foc, care au fost datate în Magdalenian (cca. 19.000-12.000 B.P.).6 Antropologii au stabilit că au fost descoperite oasele a minimum doi adulţi şi un copil.7 66% din oase erau prevăzute cu urme de tăieturi şi au fost puse în context cu un ritual al hranei.8
Antropologul şi preistoricianul J. Orschiedt a cercetat din nou materialele şi a constatat că oasele de om au fost descărnate cu ustensile din piatră.9 Se pare că şi oasele mai mici care nu aveau multă carne au fost descărnate. Lipsa oaselor lungi nu poate fi pusă în context cu tranşarea din cazul animalelor.
Referitor la procesul de îndepărtare a pieilor10 şi care este în context cu o înmormântare secundară, mai multe ne arată urmele de tăieturi şi zgâriere de pe falange, care pot fi comparate cu materialele etnologice. După cum am observat în materialul arheologic prezentat, este dificil de realizat o interpretare. Oare ce spun urmele, de fapt? Deşi pielea şi carnea au fost scoase de pe schelet, nu se lasă clar înţeles dacă este vorba despre un ritual al hranei. Acest lucru este valabil şi pentru alte săpături care oferă aceleaşi indicii ale oaselor, care au fost puse în context cu canibalismul, cum este cazul de la Krapina.11
În acest punct se încheie demonstraţia ştiinţifică şi începe speculaţia. Una dintre explicaţii poate să fie antropofagia, dar şi înmormântarea secundară. Singurele surse care ne pot fi de folos sunt doar sursele arheologice. Indiciile în favoarea antropofagiei sunt şi pozitive şi negative. Dacă într-adevăr canibalismul a existat, această imagine a cruzimii şi sălbăticiei creată de Mass-Media e depăşită; mai valabilă este ipoteza unui ritual, a unei practici în contextul unei înmormântări rituale.
Sursele arheologice, jurnalele dar şi sursele etnologice trebuie folosite cu grijă, pentru că ne pot induce în eroare. Peter-Röcher a putut demonstra că multe dintre acestea erau false şi doar inventate pentru a arăta că ţările prin care au călătorit autorii jurnalelor erau inferioare. Cert este că aceşti călători au înţeles fals aceste populaţii.12
Războiul
Până în anii 1990 aproape toate descoperirile arheologice din paleolitic au fost puse în context cu canibalismul; mai ales capetele îngropate au fost interpretate ca provenind dintr-un cult al craniilor. Privind spre săpăturile de la Talheim şi Große Ofnet, teza este comună: se pare că exista război în Mezolitic şi poate şi în Paleolitic.13 Cum s-a observat în cazul canibalismului, şi în ceea ce priveşte războiul, sursele reprezintă o problemă. Thorpe indică în anul 2003 că pentru Paleolitic sunt valabile patru tipuri de surse, care ne determină să ne putem pune câteva întrebări despre: existenţa armelor, arta petroglifă ce prezintă imagini războinice, îngroparea în masă şi constatările patologice pe schelete.14 Cu toate acestea, primele două puncte sunt sărace în informaţii. În Paleolitic şi Mezolitic este imposibil să deosebim armele de unelte, astfel că, apare întrebarea dacă ustensilele din piatră au fost utilizate doar în viaţa de zi cu zi. De asemenea se poate chestiona şi semnificaţia artei petroglife pentru că în peşterile din Franţa şi Spania sunt pictate, mai ales, scenarii de vânătoare, decât conflicte intra-omeneşti.15
Tematica aceasta a războaielor prezentă în Spania a fost mai nou datată în Neolitic.16 Ca o sursă de studiu reluată rămân oasele, deşi multe dintre materiale sunt fragmentate şi îngreunează datarea. La această problemă se adaugă şi dificultatea de a deosebi fracturile provocate intravitam şi pe cele postmortem.17 Un semn sigur al loviturilor din timpul vieţii sunt, de exemplu, fisurile şi desprinderea părţilor din Tabula interna.18
Indiciile ideale pentru război ar fi existenţa unor „câmpuri de luptă” cu corpurile adversarilor. Însă tehnologia şi analizele chimice au arătat că o astfel de imagine este incertă şi pe baza tafonomiei mai sus menţionate păstrarea unor astfel de „câmpuri de luptă” este improbabilă.
Din Paleolitic ne provin doar câteva fragmente de oase umane, şi aşa cum s-a observat şi în cazul omului din Neanderthal – descoperirile complete sau fragmentate ale indivizilor sunt puţine. La aceşti indivizi e greu de stabilit dacă au participat la lupte mari; mai probabil este că oasele lor au fost modificate de procese naturale.
Din Mezolitic (9600–5500 î.H.) datează primele mari necropole cu schelete bine conservate şi care au fost descoperite în Europa, Africa de Nord şi Orientul Apropiat, însă acestea nu s-au bucurat de o cercetare avansată. În general se pare că aceste schelete nu au foarte multe semne de violenţă. În spaţiul vest-mediteranean există aproximativ 400 de înmormântări, dintre care se cunosc puţine exemple cu răniri mortale. Cele mai multe răni au survenit în timpul apărării.19 Un caz special este cel de la necropola de la Schela Cladovei (România). Aici din cei 56 de indivizi înmormântaţi, şase au murit în urma rănilor provocate de săgeţi.20
O descoperire asemănătoare este valabilă şi pentru spaţiul nord-african. Mai mult interes prezintă o descoperire de la Große Ofnet unde au fost depuse mai multe cranii. În zona intrării acestei peşteri au fost găsite cu ocazia săpăturilor din anul 1908, două aglomerări de cranii. În total au fost numărate 33 de cranii împreună cu mandibula şi cu prima vertebră de la gât (în prima groapă erau 27 cranii şi în cea de-a doua 6).21 Pământul din depozit are culoare roşie, ceea ce înseamnă că peste cranii s-a presărat ocru. Depunerile din acest depozit rămân în continuare obiectul unor discuţii controversate, deoarece arheologii ajung mereu la concluzii diferite. Numărul craniilor care au urme de lovituri variază de la jumătate de indivizi până la 5. Cea din urmă constatare a fost realizată la autopsia făcută de Orschied, care a observat cu ajutorul microscopului electronic urmele de tăieturi pe vertebra cervicală a şapte cranii.22 Pentru că cele cinci cranii sunt şi de adulţi şi de copii, cu vârstă şi sex diferit, nu se poate cristaliza o grupă. În total, până astăzi există opt date 14C (carbon 14) care variază între 11500–5400 î.H.23
Descoperirile de la Große Ofnet au fost interpretate divers: ca înmormântări, indicii ale unei boli, război sau vânătoare de capete.24 Oprindu-ne la faptele antropologice se poate stabili că craniile au fost decapitate şi depuse împreună în aceste gropi. Vencl menţiona în 1999 că nu se poate spune cu siguranţă că acest depozit are o legătură cu violenţa.25
De întrebarea despre război se leagă şi discuţia despre definiţia acestuia. Există autori care spun că războiul începe în Antichitate şi că nu exista în Preistorie. Acest fapt este pus în legătură cu interpretarea etnologică şi în special cu viaţa triburilor nomade. Aşa cum indică Helbling, în triburile nomade nu există război între grupuri, ci conflicte între bărbaţi şi femei. Pentru acest lucru vorbesc şi rănile intervenite în timpul apărării, care sunt puse mai degrabă în context cu conflictele intra-umane din societate.
Pe baza diferitelor date 14C şi a numărului mare al îngropărilor individuale este posibil ca acelaşi loc de înmormântare să fi fost folosit pe o perioadă mai lungă de timp (pe baza comparaţiilor cu etnologia, o grupă în Mezolitic nu avea mai mult de 25 de indivizi). Decapitarea şi prelucrarea ulterioară a craniilor, precum şi presărarea cu ocru lasă să se înţeleagă o înmormântare secundară. O ipoteză a războiului poate fi accentuată, dar nu se poate spune cu siguranţă că e imbatabilă.
Concluzii
În acest articol ne-am propus să utilizăm în mod critic tezele despre canibalism şi război în epocile vechi ale istoriei umanităţii. Credem că ambele teze trebuie să fie interpretate cu grijă. Descoperirile arheologice, ca cele de la Große Ofnet şi alte peşteri din Europa trebuie să fie privite ca îngropări speciale şi îngropări secundare, adică depozite de capete, cum sunt în sudul Germaniei. La acestea se adaugă şi ofrandele (dinţi de animale etc.) şi presărarea ocrului. Nu se poate exclude că au existat conflictele în Paleolitic şi Mezolitic. Înainte de a se lansa astfel de interpretări este mai indicat să se strângă şi să se prelucreze faptele arheologice şi antropologice.
NOTE. 1. Articolul a fost tradus din limba germană de Roxana-Elena Licuţă. 2. Cf. A. Leroi-Gourhan, Les religions de la préhistoire (Paris 1986); H. Peter-Röcher, Kannibalismus in der prähistorischen Forschung. Studien zu einer paradigmatischen Deutung und ihrer Grundlagen (Bonn 1994); H. Peter-Röcher, Mythos Menschenfresser. Ein Blick in die Kochtöpfe der Kannibalen (München 1998); H. Peter-Röcher, Krieg und Gewalt: Zu den Kopfdepositionen in der Großen Ofnet und der Diskussion um kriegerische Konflikte in prähistorischer Zeit. Prähist. Zeitschr. 77, 2002, pp. 1–28 şi I. Wunn, Beginning of Religion. Numen 47,4, 2000, pp. 417–452. 3. Pentru problematica acestei definiţii: Peter-Röcher 1994, op. cit., pp. 4−6; Peter-Röcher 1998, op. cit., p. 13. Problema este că şi consumarea a unor părţi omeneşti a fost legată de canibalism. Acest lucru înseamnă că întreaga omenire este canibală, deoarece se hrăneşte cu laptele matern. 4. Cf. Peter-Röcher 1994, op. cit., p. 5; şi Peter-Röcher 1998, op. cit., p. 14. 5. W. Arens, The Man Eating Myth. Anthropology & Anthropophagy (New York 1979). Dar şi Wasburn a emis în 1957 ipoteza că Australopithecus era canibal. El a descoperit că fragmentele de schelete preistorice au o legătură cu muşcăturile animalelor şi cu procesele tafonomice. Cf. S.L. Washburn, Australopithecines: The Hunters or the Hunted. Amer. Anthr. 59, 1957, pp. 612–614. 6. G. Riek (ed.), Das Paläolithikum der Brillenhöhle bei Blaubeuren (Schwäbische Alb). Forsch. u. Ber. Vor- u. Frühgesch. Baden-Württemberg 4,1, Stuttgart 1973, pp. 86–87. 7. J. Orschiedt, Manipulationen an menschlichen Skelettresten. Taphonomische Prozesse, Sekundärbestattungen oder Kannibalismus? Urgesch. Materialhefte 13 (Tübingen 1999), p. 102. 8. Cf. Riek 1973, op. cit., p. 87; W. Gieseler/A.Czarnetzki, Die menschlichen Skelettreste aus dem Magdalénien der Brillenhöhle. In: G. Riek 1973, op. cit., p. 165f. 9. J. Orschiedt 1999, op. cit., pp. 105–106. 10. L. Binford 1981, p. 126. 11. H. Ullrich, Kannibalismus im Paläolithikum. In: F. Schlette/D. Kaufmann (ed.), Religion und Kult in ur- und frühgeschichtlicher Zeit (Berlin 1989) pp. 51–71. La o concluzie asemănătoare ajunge şi B. Skerlj, Kannibalismus im Altpaläolithikum. Quartär 2, 1939, p. 118. 12. In special: Frayer 1997, op. cit. 13. Cf. Frayer 1997, op. cit. şi S. Vencl, Stone Age Warfare. In: J. Carman/A. Harding (ed.), Ancient Warfare. Archaeological Perspectives (Phoenix Mill 1999) pp. 58−60. 14. Cf. I.J. Thorpe, Anthropology, archaeology, and the origin of warfare. World Arch. 35,1, 2003, p. 150; p. 152. 15. O bună întoarcere asura tematicii oferă Leroi-Gourhan 1986, op. cit. şi M. Lorblanchet, Höhlenmalerei. Ein Handbuch (Sigmaringen 2000). 16. Cf. Thorpe 2003, op. cit., p. 150. 17. Cf. Vencl 1999, op. cit., p. 57. 18. Diferite indicii antropologice vedeţi, de exemplu, la B. Herrmann et al. (ed.), Prähistorische Anthropologie. Leitfaden der Feld- und Labormethoden (Berlin/Heidelberg/New York 1990), pp. 117−127. 19. Cf. Thorpe 2003, op. cit., p. 153. 20. Alte exemple din Europa sunt Vlasac şi Vedbaeck. Pentru Schela Cladovei vedeţi V. Boroneanţ/D. Nicolăescu-Plopşor, Lésions traumatiques violents datant de l’Epipaleolithique tardif du Sud-Ouest de Roumanie. Anthropologie 28,1, 1990, pp. 55-65 şi Thorpe 2003, op. cit., p. 155. 21. Numărul craniilor este până acum controversat. Cf. Frayer 1997, op. cit.; Orschiedt 1999, op. cit.; şi Peter-Röcher 2002, op. cit. 22. Orschiedt 1999, op. cit., p. 145. 23. Vgl. J.M. Grünberg, Mesolithische Bestattungen in Europa (Rahden/Westf. 2000) p. 48. 24. Cf. H. Breuil, Le Gisement quaternaire d’Ofnet (Bavière) et sa sépulture mésolithique. Anthropologie 20, 1909, p. 210; Martin 1920, Krämer 1924. Bandi 1966, p. 344.Tackenberg este de părere că poate fi vorba de o formă timpurie de vampirism. Vgl. K. Tackenberg 1955. 25. Cf. Vencl 1999, op. cit., p. 59.