Autor: Alexandru-Murad Mironov.

În afară de comunişti, românii care au cunoscut cel mai îndeaproape Uniunea Sovietică au fost reprezentanţii oficiali ai ţării acreditaţi la Moscova. În ceea ce priveşte Legaţia României din capitala sovietică, aceasta a beneficiat de atenţia sporită a ministerului de la Bucureşti. Nu însă într-atât încât să nu sufere de obişnuitele tare ale instituţiilor româneşti: stătea cu chirie într-un imobil impropriu, timp de doi ani nu a avut dactilografă, mult timp i-a lipsit un translator de limba rusă. Ca imaginea să fie completă, ministerul nu a înţeles natura specială a postului respectiv, cerând legaţiei să angajeze, aşa cum se făcea în mai toate capitalele, personal inferior din rândul autohtonilor1.

Angajați și spioni

Ministrul plenipotenţiar Nicolae Dianu scria, de la Moscova, Centralei, în 1939: ,,Numai în decursul unui an de zile de când sunt aici, o funcţionară de la legaţie a mărturisit că ar fi luat bani de la serviciul de spionaj sovietic, doi servitori români au fost dovediţi a fi lucrat pentru acelaşi serviciu, servitorii români au declarat, la întoarcerea în ţară, că GPU cerea, mai ales, tiparul casei de bani şi otrăvirea sau punerea în imposibilitate de a lucra a şefului legaţiei, notes-uri cu însemnări zilnice ale faptelor mai importante petrecute la legaţie s-au găsit la servitorii sovietici“. Ultima oară fusese descoperit, chiar în încăperea arhivei secrete, un individ, cetăţean german, care era valetul personal al ambasadorului Italiei la Moscova2.

Viaţa de zi cu zi era la fel de complicată. ,,Un oficiu separat, aşa-zisul Biurobin, veghează aici – în cadrul Comisariatului pentru Afacerile Străine – asupra bunei stări a tuturor imobilelor ocupate de misiunile străine. […] Biurobinul este singurul în măsură să trimită, la cerere scrisă, lucrători pentru a repara un geam spart, o broască stricată, caloriferul ce nu funcţionează, acoperişul prin care pătrunde ploaia etc. Nu este deloc de mirare că inginerii de la Biurobin, neputincioşi în faţa petelor de igrasie din tavan, se mărginesc a da sfatul să mai aşteptăm cu reparaţiile până după o ploaie mai zdravănă, pentru a putea constata mai precis locurile de infiltrare a apei, sau petecesc un geam mare de salon cu bucăţi mici, deoarece un geam de dimensiuni mari ar trebui importat din străinătate şi, deci, prevăzut întâi în planul de import pe anul viitor”3.

Primul-ministru plenipotenţiar şi extraordinar român acreditat la Moscova, în decembrie 1934, a fost Edmond Ciuntu. El şi-a definit, încă de la sosire, misiunea: ,,Am remis astăzi preşedintelui Kalinin, cu ceremonialul obişnuit, adică mai degrabă fără ceremonial, scrisorile de acreditare. Mai erau de faţă Krestinski, Ştern, directorul politic de resort pentru afacerile româneşti, şi secretarul Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. Convorbirea de vreo 15 minute, prin interpret, în franceză şi germană (Kalinin nevorbind decât ruseşte), a fost simplă şi cordială. Din cele spuse de preşedinte, mai interesante de reţinut:

1) Relaţiile dintre ţările noastre trebuie să se dezvolte pe etape, armonic, şi nu prin salturi, etape ce ar trebui însă să se succeadă relativ repede pentru a recâştiga timpul pierdut;

2) Rusia Sovietică a dovedit ce politică de prietenie ştie să facă în Marea Neagră (aluzie la Turcia) şi că, în acea regiune, este gata a lucra în acelaşi spirit;

3) Că, fiind stat federal, este deprinsă a preţui ţările după alte criterii decât întinderea şi populaţia;

4) Că relaţiile dintre ţările noastre trebuie să se dezvolte şi pe teren cultural şi economic.

Din partea mea, am ţinut să arăt discret, dar desluşit, că dezvoltarea politicii noastre faţă de Rusia Sovietică depinde de dânsa şi că îi aparţine ei, ca stat mai mare şi mai puternic, să facă gesturile trebuincioase, putând să fie sigură că va găsi la noi o lealitate desăvârşită, fără reticenţe şi rezerve mentale. Întrevederea s-a sfârşit sub proiectoare şi aparate de cinematograf, noi în uniformă şi frac, ei în veston“4.

„Excelența sa”, Kalinin

În luna mai a acelui an, şeful Legaţiei României la Moscova descria Ministerului Apărării Naţionale protocolul primirii şi acreditării la Kremlin: „Şeful protocolului [de la Narkomindel – n.n.] vine cu un automobil guvernamental pentru a lua pe şeful de misiune de la legaţie şi îl însoţeşte până la Kremlin. La uşa de intrare în palat aşteaptă un ofiţer de serviciu şi, la baza scării, ofiţerul comandant al gărzii interioare a palatului. De-a lungul sălilor, până la cabinetul preşedintelui Comitetului Executiv Central, sunt înşiraţi câţiva oameni de gardă, în uniformă militară, dar încinşi numai cu centură şi pistol. Deci nicio unitate militară de onoare propriu-zisă, nicio prezentare cu arma (garda Kremlinului nefiind înarmată cu puşti), nici muzică, nici imn”5.

În acest context, se poate face o analiză amuzantă. Cercetând dosarele personale ale diplomaţilor români trimişi la Moscova, care conţin şi scrisorile de acreditare emise de-a lungul carierei lor, constatăm că regii României se adresau altor şefi de state într-o ordine a precăderii. Astfel, – un monarh important era „mon frère/ma soeur”; principele de Monaco era „mon cousin”; un preşedinte de republică era „cher et grand ami”; singur, Kalinin era simplul „votre excellence”, lipsind orice formulă arhaică de politeţe6.

Imaginea de o mare platitudine a şefului statului sovietic din perioada stalinistă transpare şi din relatarea momentului asemănător, în varianta succesorului primului ministru plenipotenţiar la Moscova, Nicolae Dianu, la 24 iunie 1938: „conversaţie de ¼ oră cu Kalinin, fără relief. Interesantă numai prin faptul că era în prezenţa lui Litvinov, care făcea pe tălmaciul. În realitate, Kalinin caută să traducă gândirea celuilalt, care vădit îl preparase. Rezum: după banalităţi, i-am cerut sprijinul pentru sforţările ce voi face pentru ameliorarea constantă a raporturilor între ţările noastre, ca exponenet al politicii de prietenie şi bună vecinătate urmărită de guvernul M.S. regelui; a răspuns că U.R.S.S. are cele mai bune relaţii cu toate ţările şi toţi vecinii care îi sunt prieteni şi care nu se unesc cu inamicii ei. La care am replicat că, în ce ne priveşte, atitudinea şi acţiunea noastră de până acum sunt chezăţia asigurărilor făcute şi pe care sunt însărcinat a le reînnoi, în speranţa că vom găsi acelaşi ecou la guvernul sovietic. Răspunsul neaşteptat al lui Kalinin a fost că de 20 ani, de când există U.R.S.S., nu a fost nimic care să o despartă de România. M-am grăbit a lua act. Când să plec, m-a reţinut pentru a-mi spune că ţine să se asigure că pot conta pe concursul său în îndeplinirea misiunii mele”7. În realitate, ajutorul său nu putea folosi la nimic, întrucât influenţa acestuia în politica sovietică era nulă. Mai mult, Kalinin nu părea să cunoască nimic din evoluţia relaţiilor bilaterale, după 1918.

În momentul similar din 1939, când ultimul ministru plenipotenţiar din perioada interbelică s-a prezentat oficial preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem, Gheorghe Davidescu suspecta că traducerea făcută de Vladimir Potiomkin, adjunct al comisarului poporului pentru Afacerile Străine, era diferită de original8.

Rapoartele diplomatice și realizările regimului sovietic

Revenind însă la Edmond Ciuntu, un adevărat fin diplomat, acesta a trimis o sumedenie de rapoarte lunare privind situaţia internă din Uniunea Sovietică. Ciuntu, deşi evident anticomunist, a manifestat admiraţie pentru realizările regimului sovietic şi nu a contestat niciodată ideea reuşitei obiectivelor planurilor cincinale. Va scrie, referindu-se la procesul de colectivizare: ,,căci el îmbină – într-o formă ce poate părea fericită – exigenţele decurgând din instinctul de proprietate cu nevoile unei exploatări mai raţionale a pământului, decât o poate face, într-o ţară cu structura economică şi demografică a Rusiei, mica proprietate individuală fărâmiţată. […] Este, în acelaşi timp, poate, un punct de plecare pentru o propăşire considerabilă în producţia agricolă sovietică“9.

Deşi priveşte critic tot ce vede, cel mai mult îl uimeau oamenii. El comenta, asistând la Congresul Sovietelor din R.S.F.S. Rusă, în ianuarie 1935: ,,Delegaţi aproape 2 000, în fotolii de lemn cu pupitre, în şir de câte 30, grupate pe regiuni. Mulţi ofiţeri, foarte numeroase femei. Tipuri etnice variate. Se disting cu greu înfăţişări, trăsături mai fine în marea masă de chipuri din popor. Îndeosebi, femeile par simple de tot, cu basmale în jurul capului şi cu gesturi neîndemânatice şi sfioase: ţărănci mai răsărite, biete lucrătoare. Te întrebi: ce caută, ce înţeleg?“10.

Poporul era de neînţeles, iar autorităţile aveau un comportament ciudat: ,,Ţin a remarca cât este de dificil a se lucra cu Comisariatul [sic!] Afacerilor Străine, şi el în plină epuraţie. Directorii politici, cu care de obicei tratăm afacerile curente, dispar de la o zi la alta“11. În timpul procesului ,,blocului troţkiştilor de dreapta“, în martie 1938, însărcinatul cu afaceri Popescu-Paşcani telegrafia la Bucureşti: ,,Am asistat la şedinţele tribunalului care judecă pe Buharin şi compania. Prezenţi – jurnaliştii străini, membri ai corpului diplomatic şi public foarte filtrat. Acuzaţii se prezintă în condiţii lamentabile. Nu numai că toţi iau asupra lor vinovăţiile cele mai grozave ce li se aduc: trădare, spionaj, sabotaj etc., ci adaugă şi altele şi implicând noi persoane. Vor urma deci noi arestări. Este o atmosferă, într-adevăr, halucinantă“12.

Un om, un partid !

Nu trebuie însă considerat că diplomaţii români erau foarte creduli. Iată opinia lor despre cuvântarea lui Viaceslav Molotov, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, la o şedinţă plenară a Comitetului Executiv Central al U.R.S.S.: ,,Discurs rostit după calapodul de altfel cunoscut şi caracteristic tuturor oratorilor sovietici: victoria deplină a partidului, fericirea în care [trăiesc] popoarele în U.R.S.S. etc. Câte vorbe, atâta demagogie“13.

Într-un raport despre politica internă din Uniunea Sovietică era surprinsă esenţa regimului: ,,Bineînţeles, nu poate fi discuţie nici asupra stabilităţii guvernamentale, nici asupra activităţii partidelor politice şi mai puţin încă despre curente de opinie publică. Se ştie doar ce se găseşte aici. Un om, unul singur, Stalin. Un partid, unul singur, partidul comunist, cu formaţiuni ce se întind peste întreaga ţară, partid intolerant, ireductibil, înţelegând să rezume în el toate forţele de creaţie ale acestei imense ţări. Omul stăpân absolut; partidul supus orbeşte omului. Iar opinia publică, mai dirijată încă decât economia, atunci când nu este terorizată, este dopată până la fanatism pentru partid, dar, mai mult încă, pentru om. Evident, o asemenea stare de lucruri lipseşte viaţa politică, şi chiar viaţa, pur şi simplu, de pitoresc“14.

În sfârşit, iată portretul lui Stalin, aşa cum l-a văzut ministrul Edmond Ciuntu, la 25 noiembrie 1936, la cea de a VIII-a sesiune a Congresului unional al Sovietelor, prilejuită de adoptarea noii constituţii sovietice: ,,S-a dat cuvântul lui Stalin, în calitate de raportor. Vocea surdă la fiecare trei minute, figura impasibilă, discută cu aproape totală absenţă de gesturi, fraza scurtă, simplă, cu un pronunţat accent georgian. Niciun avânt, nicio preocupare de efect. O perpetuă clătinare pe picioare, însuşirea jocului ursului. Prima parte a expunerii monotonă, didactică, despre realizările industriale, despre netezirea categoriilor sociale, despre problema naţională rezolvată, despre izbânzile dobândite pe terenul socialismului, prima şi indispensabila etapă pentru instaurarea în viitor a comunismului. Toate spuse fără nicio notă. A doua parte a expunerii mai vie, mai colorată, cu unele reminiscenţe literare şi presărate cu glume nu totdeauna de cel mai bun-gust, utilizând şi câteva notiţe, atacă miezul chestiunii. […] Timp de două ore şi jumătate, durata expunerii, nici cel mai mic semn de osteneală, contrar obiceiului, o progresivă vigoare în glas. Elocventă dezminţire a celor ce, la fiecare zece zile, anunţă condamnarea medicală a lui Stalin“15.

În fond, cele de mai sus nu erau foarte diferite de părerea regelui Carol al II-lea despre liderii poporului vecin ţării sale: „nişte bandiţi semibarbari”16.

O atmosferă de război

Diplomaţii români acreditaţi la Moscova s-au aflat la post într-o atmosferă asemănătoare cu cea de război, fiind permanent priviţi cu suspiciune, ca orice alt străin aflător pe meleaguri sovietice. Ne putem face o idee şi dintr-un articol, apărut în presa sovietică în 1935, despre care ministrul plenipotenţiar Edmond Ciuntu transmitea Centralei un raport: ,,Cu prilejul comemorării a 17 ani de la înfiinţarea Armatei Roşii, ziarele publică diferite amintiri din acele prime vremuri de lupte revoluţionare. Astfel, ziarele de limbă germană şi engleză reproduc declaraţii făcute ziarului «Pravda» în 1919 de către Stalin, întors dintr-o inspecţie pe frontul de la Petrograd. Vorbind de rolul pe care legaţiile străine rămase la Petrograd l-au jucat în susţinerea contrarevoluţiei […], actualul dictator spunea atunci: «Aşa-zisele legaţii şi spionii lor agreaţi au fost arestaţi şi puşi la loc sigur. Cu acel prilej s-au descoperit în unele legaţii mitraliere, puşti, iar în Legaţia României chiar un tun». Îl ştiam pe Mişa17 cavalerist“, adăuga, cu umor, diplomatul român18.

De altfel, autorităţile sovietice nu au încetat să acţioneze contrar tuturor uzanţelor diplomatice. Atunci când Viaceslav Molotov l-a înlocuit pe Maxim Litvinov la conducerea Narkomindelului, protocolul cerea ca diplomaţii acreditaţi pe lângă guvernul sovietic să-i fie prezentaţi noului titular. Molotov l-a invitat doar pe decanul corpului diplomatic, ambasadorul Turciei, comunicându-i că trebuie să considere ca prezentaţi pe ceilalţi colegi ai săi. Ambasada Turciei şi-a făcut datoria, notificând acest lucru misiunilor străine, spre uluirea diplomaţilor români, declarată în obişnuitul raport al Legaţiei României.

Edmond Ciuntu a fost chemat, în primăvara lui 1938, să lucreze în Centrala Ministerului Afacerilor Străine, în locul lui fiind numit Radu Crutzescu. Acesta s-a îmbolnăvit şi nu a reuşit să îşi ia postul în primire. Noul ministru la Moscova a devenit Nicolae Dianu, alt diplomat de valoare. Dacă Ciuntu fusese transferat la Moscova de la Ankara, Dianu venea de la Legaţia României în Chile19. Imaginea pe care ne-o lasă dosarul său personal de la Ministerul de Externe este aceea a unui lăudăros, un pic fanfaron şi veşnic convins că era nedreptăţit. Uneori, a dat dovadă de neseriozitate în îndeplinirea serviciului. Era însă curajos, generos şi patriot20.

După incidentul din primăvara anului 1939, care a dus la respingerea notei române în care Nistrul era menţionar ca frontieră, Dianu a fost tras la răspundere şi a fost înlocuit cu Gheorghe Davidescu, înalt funcţionar în Centrala Ministerului, numirea sa dând măsura importanţei excepţionale pe care o căpătase Legaţia României în capitala sovietică. Gheorghe Davidescu a fost diplomatul care a primit din mâna lui Viaceslav Molotov ultimatumul privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. A fost urmat chiar de ministerialul Grigore Gafencu, ultimul ministru plenipotenţiar şi extraordinar al României la Moscova până la intrarea în război a ţării noastre împotriva Uniunii Sovietice în vara lui 1941, alături de Germania şi aliaţii săi europeni.

O notiţă a şefului Legaţiei de pe lângă guvernul de la Kremlin ni se pare a ilustra perfect relaţia dintre oficialii români şi cei bolşevici. În zilele ce au urmat decesului reginei Maria, Nicolae Dianu s-a înfăţişat cu treburi comisarului poporului Maxim Litvinov. Diplomatul român observa: „am avut o penibilă impresie văzând că, deşi avea în faţa lui pe reprezentantul îndoliat al unei ţări îndurerate, în mod intenţionat nu a avut niciun cuvânt de condoleanţe, ceea ce arată, dacă mai este nevoie, până la ce punct aceşti oameni sunt departe de sufletele noastre”21. Totuşi, în numele statului sovietic, Mihail Kalinin a adresat condoleanţe direct la Bucureşti22.

Pe de altă parte, când acelaşi Dianu s-a înfăţişat lui Carol al II-lea în audienţa pentru plecarea la post, în iunie 1938, regele a descris momentul cu o uşoară pizmă în însemnările sale zilnice, deşi declara altceva: „nu-l invidiez în acel post, deşi este, incontestabil, foarte interesant”23. Funcţia de ministru al României la Moscova era o provocare.

NOTE:

1.Vezi, pe larg, Alexandru-Murad Mironov, 1934. Deschiderea de legaţii la Bucureşti şi Moscova, în „Magazin istoric”, anul XXXIV, nr 5 (398)/mai 2000, p. 60-64.

2. Arhiva diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe (mai departe AMAE), Fondul 71 (1920-1944)/U.R.S.S., vol. nr. 86, telegramă de la Legaţia României la Moscova, 27 iulie 1939, f. 481-482.

3. Ibidem, vol. nr. 23, raport al Legaţiei României la Moscova, 23 noiembrie 1939, f. 119.

4. Ibidem, vol. nr. 82, telegramă nr. 66476 de la Legaţia României la Moscova, 12 decembrie 1934, f. 359-360.

5. Ibidem, Fondul Problema 77 (Dosare personale, 1837-1950), dosarul C100 (Edmond Ciuntu), scrisoare a ministrului României la Moscova, Edmond Ciuntu, către Ministerul Apărării Naţionale, 21 mai 1935, nepaginat.

6. Ibidem, dosarele C100 (Edmond Ciuntu), D22, vol. 1-4 (Nicolae Dianu), D32 (Gheorghe Davidescu), passim.

7. Ibidem, Fondul 71 (1920-1944)/U.R.S.S., vol. nr. 137/1, telegramă a Legaţiei României la Moscova către Ministerul Afacerilor Străine, 24 iunie 1938, f. 86. Vezi şi ibidem, vol. nr. 135, f. 253.

8. Ibidem, vol. nr. 137/1, telegramă a Legaţiei României la Moscova către Ministerul Afacerilor Străine, 24 octombrie 1939, f. 238-239.

9. Ibidem, vol. nr. 3, raport lunar nr. 709 al Legaţiei României la Moscova, 2 martie 1935, f. 127-145.

10. Ibidem, telegramă nr. 104 de la Legaţia României la Moscova, 16 ianuarie 1935, f. 31-32.

11. Ibidem, vol. nr. 85, telegramă nr. 727 de la Legaţia României la Moscova, 24 februarie 1938, f. 165.

12. Ibidem, telegramă nr. 525 de la Legaţia României la Moscova, 5 martie 1938, f. 140.

13. Ibidem, vol. nr. 4, telegramă nr. 113 de la Legaţia României la Moscova, 12 ianuarie 1936, f. 6.

14. Ibidem, vol. nr. 3, raport lunar nr. 296 al Legaţiei României la Moscova, 31 ianuarie 1935, f. 54.

15. Ibidem, vol. nr. 4, telegramă nr. 5493 de la Legaţia României la Moscova, 25 noiembrie 1936, f. 352-354.

16. Însemnare din 29 august 1939 – Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I: 1904-1939, ediţie de Marcel-Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Editura Silex, Bucureşti, 1995, p. 417.

17. Se referea la Mihail Arion, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, care făcuse parte din personalul Legaţiei României la Petrograd.

18. AMAE, Fondul 71 (1920-1944)/U.R.S.S., vol. nr. 83, telegramă de la Legaţia României la Moscova, 24 februarie 1935, f. 49.

19. Anuarul diplomatic şi consular al Regatului României. 1942, Ministerul Regal al Afacerilor Străine, Editura Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1942, p. 175.

20. AMAE, Fondul Problema 77 (Dosare personale, 1837-1950), D22, vol. 1-4 (Nicolae Dianu), passim.

21. Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. al II-lea: 1935-1941, Ministerul Afacerilor Externe al României – Direcţia Arhivelor diplomatice şi Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse – Departamentul Istorico-documentar, autori ai versiunii româneşti: Vitalie Văratic, Dumitru Preda, Stelian Obiziuc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, doc. nr. 95, p. 213. Vezi şi AMAE, Fondul 71 (1920-1944)/U.R.S.S., vol. nr. 135, f. 285-291.

22. Însemnare din 22 iulie 1938 – Carol al II-lea, op. cit., p. 285.

23. Însemnare din 15 iunie 1938 – ibidem, p. 257.