Autor: prof. univ. Adrian Nicolescu.
În luna august 2010 se vor împlini 525 de ani de la celebra bătălie de la Bosworth Field, una din „orele astrale ale omenirii”, cum ar fi putut-o numi Stefan Zweig. Această bătălie figurează printre cele cincizeci din cartea istoricului militar britanic Geoffrey Regan „Bătălii care au schimbat soarta lumii”, apărută în traducere românească la Editura RAO, în 2004. Bătălia a fost penultimul act al unui episod sângeros din istoria Albionului, numit „Războiul Rozelor” (1455-1487).
Protagoniştii erau reprezentanţi ai Casei de Lancaster (care au arborat ca emblemă un trandafir roşu) şi cei ai Casei rivale de York (care au adoptat trandafirul alb). Şi unii şi ceilalţi aparţineau dinastiei angevine (Plantageneţilor), care ocupa tronul Angliei din anul 1154, odată cu încoronarea lui Henric II din Casa de Anjou. Aşadar, nu a fost vorba de o luptă dinastică propriu-zisă, ci mai degrabă de un război civil purtat de membri a două ramuri plantagenete descinzând din regele Eduard III (1327-1377), pentru ocuparea unei poziţii dominante la curtea regelui Henric VI (1422-1461, 1470-1471) din familia Lancaster, unul dintre cei mai slabi monarhi ai Angliei, din punct de vedere politic şi militar, dar totodată un mare patron al artelor: de la evlaviosul, maladivul şi labilul Henric VI ne-au rămas splendidele colegii universitare Eton din Windsor şi King’s College din Cambridge, plus o mare colecţie de cărţi rare.
Eduard al IV-lea. 
Henric al VI-lea.
Un vechi conflict dinastic
În timpul domniei sale, Franţa lui Carol VII din dinastia de Valois a ieşit victorioasă în Războiul de 100 de Ani (1337-1453), un veritabil conflict dinastic dintre Casa de Anjou şi Casa de Valois; în 1453 când s-a încheiat pacea, după victoria decisivă a francezilor la Castillon, câştigată de tunurile fraţilor Jean şi Gaspard Bureau şi după ocuparea oraşului Bordeaux, din tot imperiul angevin al lui Henric II (mult mai mare decât posesiunile Coroanei franceze), englezii nu mai stăpâneau în Franţa decât portul Calais.
În bătăliile care s-au purtat cu efective în general modeste, zeul războiului a favorizat când o partidă, când pe cealaltă. Henric VI a fost depus (1461), înlocuit cu Eduard de York, apoi a revenit pe tron pentru un an (1470-1471), pentru ca, înfrânt definitiv pe câmpul de luptă, să fie detronat a doua oară, închis în Turnul Londrei unde a şi murit (foarte probabil asasinat). Pentru câţiva ani (1471-1483) coroana Angliei a fost purtată, pentru a doua oară, de şeful Casei de York, Eduard Plantagenet (Eduard IV), care a deţinut două recorduri: a fost unul dintre cei mai depravaţi monarhi britanici (o spune şi Shakespeare în piesa ”Richard III” şi de data asta nu greşeşte!) şi totodată cel mai… înalt (c.1,92 cm). La moartea lui Eduard IV (prematură), i-a urmat la domnie fiul său mai mare, Eduard V. Dar, cum era minor, unchiul său patern, fratele defunctului rege, anume Richard de Gloucester, a fost numit Protector de Parlament. A fost unul din cazurile rare din istorie când Protectorul (tutorele) nu şi-a protejat pupilul, ba dimpotrivă. Tânărul rege (neîncoronat) Eduard V, în vârstă de 13 ani, şi fratele mai mic, Richard de York (11 ani), au fost închişi în Turn, unde au dispărut în scurt timp în condiţii incomplet elucidate, pe care sperăm să le prezentăm într-un număr viitor.
Richard III un suveran puţin popular
Richard de Gloucester a devenit rege sub numele de Richard III (1483-1485). Aşa cum se ştie, a fost cel mai puţin popular dintre toţi suveranii Angliei. Se dovedise, totuşi, devotat fratelui său în momente de criză dinastică provocate de un alt frate (intrigantul şi cupidul George de Clarence), precum şi un excelent administrator. Era în acelaşi timp total lipsit de scrupule şi sanguinar. Conştient că este un uzurpator (nu a fost primul din istoria Angliei) şi simţindu-şi tronul ameninţat, a executat sumar pe toţi cei dovediţi (sau doar bănuiţi) că sunt trădători. Deznodământul nu s-a lăsat mult timp aşteptat. Tânărul conte de Richmond de origine galeză, Henric Tudor, refugiat de ani mulţi în Bretania şi în Franţa, era considerat ca fiind ultimul vlăstar al Casei de Lancaster. Cu sprijinul militar al Franţei lui Carol VIII şi al ducelui Bretaniei, François II de Montfort, el debarcă la Milford Haven (1 august 1485) în sud-vestul Ţării Galilor (în fieful său, Pembrokeshire) şi se îndreaptă spre Londra. Fiind primit de populaţie ca un eliberator, pe drum armata lui se măreşte cu contingente locale. Richard îşi strânge şi el trupele pe care le poate aduna şi, mărşăluind în sens invers, îi iese în întâmpinare. Înfruntarea a avut loc în ziua de 22 august 1485 în apropiere de târgul Bosworth (de unde numele bătăliei) aflat la 19 km vest de orăşelul Leicester.
Bătălia de la Bosworth Field – strategie versus noroc
Conform istoriografiei tradiţionale (Cronica Croyland, Dominic Mancini, Sir Thomas More etc.1), Richard, bun tactician, îşi amplasează grosul trupelor pe coama unui deal, Ambion Hill (sau Ambien Hill, în unele documente). Dispozitivul său de luptă în adâncime era format din trei corpuri de oaste (battles): avangarda, centrul şi ariergarda. Avangarda, comandată de John Howard, duce de Norfolk, şi de fiul acestuia, Thomas Howard, conte de Surrey, era alcătuită din c. 1200 de arcaşi şi c. 200 de cavaleri. Centrul, aflat sub comanda directă a regelui, avea c. 2000 de lăncieri şi c. 1000 de infanterişti. La o oarecare distanţă în spate se afla ariergarda (puternică) comandată de Henry Percy, contele de Northumberland , cu c. 1500 de călăreţi şi c. 2000 de infanterişti. La poalele dealului erau masate compact trupele lui Henric Tudor: ariergarda contelui de Oxford, John de Vere, şi corpul principal al lui Henric compus din trupe galeze (Rhys ap Thomas), bretone şi franceze (Philibert de Chandée) şi mercenari germani (Martin Schwarz), la care se adăugau şi destui nobili yorkişti (sau simpatizanţi yorkişti), fideli ai lui Eduard IV, dar antagonizaţi de Richard; în total, un efectiv de c. 5000 de călăreţi şi pedestraşi.
Trupele adverse erau numeric echilibrate, dar aşa cum se va dovedi în timpul bătăliei, de partea lui Henric se aflau doi nobili puternici, lordul Thomas Stanley şi fratele său, Sir Henry Stanley care, împreună, dispuneau de c. 6000 de călăraşi şi pedestraşi. Primul care s-a mişcat pe teren a fost Henric, dar cel care a atacat a fost impetuosul Richard, care avea şi avantajul terenului: cobora dealul, în timp ce inamicul trebuia să-l urce sub ploaia de săgeţi. În ciocnirea dintre cele două avangarde, ducele de Norfolk este ucis (se pare chiar de către contele de Oxford), un prim semn rău pentru rege. Fraţii Stanley, somaţi să intervină de partea regelui, nu se urnesc din loc (sitting on the fence, spun englezii), aşteptând să intervină la momentul oportun de partea celui mai tare, al doilea semn rău pentru Richard. În fine, când încleştarea la centru era mai aprigă, puternica ariergadă a lui Northumberland, care ar fi putut înclina balanţa de partea regelui, nu se clinteşte nici un metru. Atunci, Richard se decide să rişte totul pe o singură carte.
Regatul meu pentru un cal!
Zărindu-l la mică distanţă pe pretendentul la tron, se avântă cu garda lui personală condusă de Sir Robert Percy şi portstindardul Sir Percival Thirwill, îl ucide cu mâna lui pe portstindardul lui Henric, Sir William Brandon, şi îl doboară de pe cal pe uriaşul Sir John Cheyney, dar armăsarul lui alb se împotmoleşte în smârcurile şi mocirla de la poalele dealului. În acel moment, cei 4000 de ostaşi ai lui Sir Henry Stanley izbesc puternic pieziş din stânga pâlcul de oaste al regelui. Strigând „Trădare, trădare!” (şi nu „Un cal, un cal, regatul meu pentru un cal”, cum spune Shakespeare), trântit din şa, Richard refuză calul oferit de un cavaler şi continuă să lupte pe jos la câţiva paşi de Henric până când este străpuns de suliţaşii galezi. Aşa a murit luptând vitejeşte, victimă a trădării, a greşelii tactice comise, dar şi a fărădelegilor şi nesăbuinţelor sale acumulate, ultimul rege din dinastia Plantageneţilor la vârsta de 32 de ani, 9 luni şi 20 de zile, după o domnie de 2 ani, o lună şi 16 zile. Cei 331 de ani de domnie plantagenetă s-au spulberat în 3 ore de luptă. Oastea lui Richard, adunată în pripă, doar de frică şi fără chef de luptă2, se împrăştie care încotro. Potrivit tradiţiei istorice, reluată de Shakespeare, coroniţa regelui (circlet) purtată peste coif, rostogolită în ţărână, este ridicată de lordul Stanley şi pusă, simbolic, pe capul lui Henric Tudor (fiul său vitreg), pe culmea unui deluşor numit de atunci Crown Hill. Nefericitul Richard este despuiat şi legat de-a curmezişul pe spinarea unui cal. Va fi expus aşa două zile la Leicester,pentru ca norodul să vadă că a murit cu adevărat, după care, stingându-se treptat ura neostoită a adversarilor săi implacabili, va fi înmormântat în abaţia Greyfriars din oraş, într-o groapă fără piatră la căpătâi. În timpul Reformei, mormântul lui Richard a fost distrus odată cu osemintele.
În ziua de 30 octombrie 1485, Henric Tudor este încoronat oficial, în abaţia Westminster, ca primul rege al Casei Tudor, poate cea mai glorioasă din lunga istorie a Albionului.
Acesta este punctul de vedere al istoriografiei tradiţionale.
Reconstituirea unei bătălii
În legătură cu această bătălie, se cuvin precizate câteva lucruri. Primul document care menţionează numele Bosworth datează din 1510. La data când a avut loc bătălia, câmpul de luptă se numea Redemore, un toponim vechi de pe vremea anglo-saxonilor însemnând „stufăriş” sau „păpuriş” în engleza veche: aşa apare într-un document datat 23 august 1485 (a doua zi după luptă) emis în oraşul York, fieful lui Richard. Există în plus dubii serioase că dealul Ambion şi zona limitrofă au fost cu adevărat locul unde s-a dat bătălia. Între 2005 şi 2009, o echipă de specialişti formată din arheologi, istorici, geologi, geodezi, detectori de metale şi etimologi, condusă de arheologul şi istoricul militar Glenn Foard, efectuând cercetări minuţioase de teren, au ajuns la concuzia că lupta nu s-a dat la poalele dealului Ambion, ci la vreo 3 km mai la sud, undeva între satele Dadlington şi Stoke Golding. Rezultatele acestui travaliu ştiinţific au fost prezentate şi în nr. 3 din luna martie 2010 al revistei BBC History, pag. 23-30, sub semnătura lui Glenn Foard. Printre argumentele avansate, pe lângă cele geologice şi etimologice, este şi acela că detectoarele de metal au descoperit ghiulele de plumb de diferite mărimi care nu puteau proveni decât de la artileria armatei regale; or cum la vremea aceea tunurile aveau o bătaie scurtă, ele în nici un caz nu ar fi putut fi amplasate pe dealul Ambion, adică la o distanţă de câţiva kilometri. La acest argument se pot adăuga şi altele: primo, Crown Hill (încă numit Garbrode) aflat în perimetrul satului Stoke Golding se află la mică distanţă de satul Dadlington; secundo, printre artefactele scoase la lumină de specialişti se află un ecuson din argint reprezentând un porc mistreţ; or se ştie că porcul mistreţ alb era însemnul heraldic personal al regelui şi este posibil ca ecusonul metalic să fi aparţinut unui cavaler al acestuia; tertio, corpurile celor c. 1100 de oşteni şi cavaleri ucişi pe câmpul de luptă (din care numai 100 de Lancasterieni) au fost aruncate pêle-mêle în gropi comune în cimitirul bisericii St James the Great din Dadlington; or cadavrele trebuiau înhumate în pripă cât mai aproape de locul de luptă (mai ales că era vară), şi nu la câţiva kilometri depărtare. Ar fi ilogic să credem altfel.
Cu certitudine, locul exact al bătăliei va continua să dividă lumea istoricilor (historici certant), poate şi din pricina faptului, subliniat de istoricul Michael Hicks, că dintre toate bătăliile Războiului Rozelor, cea de la Bosworth este cea mai slab documentată. Oricum, cititorilor acestei reviste, pasionaţi de istorie militară, le recomandăm să viziteze Bosworth Battlefield Heritage Site & County Park din Sutton Cheney (la vest de Leicester, în Leicestershire) dacă dispun de timp şi, mai ales, de banii necesari unei călătorii în Anglia la siturile istorice. Îi asigurăm că merită.
NOTE.
1. O baladă cu numele bătăliei, publicată în a doua jumătate a secolului XVI, pe baza relatărilor centenare ale unui martor ocular, probabil din suita fraţilor Stanley, cuprinde o listă lungă de nume de cavaleri din armata regală ucişi la Bosworth.
2. Favoriţii regelui au luptat cu curajul disperării, e.g. Sir Percival Thirlwall, portstindardul lui Richard, deşi cu picioarele secerate, a continuat să apere până la ultima răsuflare stindardul regal.