Autor: Vasile Mărculeț.

Răscoala vlahilor şi bulgarilor, izbucnită în toamna anului 1185 sub conducerea fruntaşilor vlahi, fraţii Petru şi Asan, se încheia cu constituirea între Munţii Balcani şi Dunăre a Ţaratului Vlaho-Bulgar (c.1187/1188), prima manifestare statală a romanităţii orientale. Constituit ca stat de colaborare etnică, a vlahilor cu bulgarii, Ţaratul Vlaho-Bulgar, în fruntea căruia se vor succeda până la mijlocul deceniului 6 al secolului al XIII-lea suverani din dinastia vlahă a Asăneştilor, va evolua însă în tradiţia statală bulgară şi bizantină, erijindu-se în succesorul şi moştenitorul legitim al Primului Ţarat Bulgar şi al Imperiului Bizantin şi al tradiţiilor lor politice1.

Între c.1187/1188 şi 1256, tronul vlaho-bulgar a fost ocupat de 8 ţari din dinastia Asăneştilor. Pe plan extern, în timpul domniei Asăneştilor, Ţaratul Vlaho-Bulgar s-a aflat aproape neîntrerupt în conflicte armate cu puterile vecine, catolice – Imperiul Latin de Constantinopol şi Ungaria – şi ortodoxe – Imperiul Bizantin și apoi Imperiul Grec de Niceea –, iar pe plan intern, lupta pentru putere în sânul familiei a fost una acerbă, realitate reliefată şi de faptul că dintre cei 8 suverani de origine vlahă, 6 şi-au încheiat domniile în mod violent, îndepărtaţi de la putere sau suprimaţi de rude apropiate (unul orbit, iar 5 asasinaţi), unul a încetat din viaţă în condiţii obscure, care nu exclud însă asasinatul, şi doar unul singur a murit, cu certitudine, de moarte naturală.

ASAN (1187/1188 – 1196)

Fiscalitatea excesivă impusă vlahilor care locuiau în zona Munţilor Haemus (Balcani) (a căror ocupaţie de bază o reprezenta creşterea animalelor) de regimul împăratului bizantin Isaac II Angelos (1185-1195), a condus la o violentă răscoală antibizantină, izbucnită în toamna anului 1185. În fruntea mişcării se vor impune doi potentaţi vlahi, fraţii Asan şi Petru.

Cu concursul cumanilor nord-dunăreni, deveniţi forţa militară tutelară a mişcării, răsculaţii vlaho-bulgari au anihilat toate tentativele bizantine de a înăbuşi mişcarea, consolidându-şi poziţiile. Dacă în prima fază a răscoalei rolul conducător i-a revenit, se pare, lui Petru, după 1186-1187 Asan se impune ca lider incontestabil, căci, aşa cum consemna cronicarul bizantin contemporan, „era deosebit de isteţ şi foarte capabil să născocească ce era de folos în situaţiile fără ieşire”2. La începutul anului 1187, relatează acelaşi cronicar, vlaho-bulgaro-cumanii „năvălesc în părţile Agathopolisului (Ahtopol, n.n.) şi pradă cumplit [ţinuturile] acestea”3.

Imperiul Bizantin a replicat printr-o amplă contraofensivă încheiată cu victoria armatei imperiale de la Lardeea (11 octombrie 1187). Forţele imperiale eşuează în tentativa de a cuceri cetatea Lovitzon (Lovec) în primăvara anului 1188. Singurul succes mai important obţinut de către acestea l-a reprezentat capturarea soţiei lui Asan şi a fratelui acestuia, Ioniţă, care va rămâne ostatec la Constantinopo l4.

La sfârşitul anului 1187 sau la începutul lui 1188, succesele obţinute în confruntările cu Bizanţul au premis răsculaţilor să pună bazele unui stat propriu, Ţaratul Vlaho-Bulgar, formaţiune politică de colaborare etnică a vlahilor cu bulgarii, care va re]nvia însă pe tradiţia politico-statală bulgară şi bizantină. Din acest moment, Ţaratul Vlaho-Bulgar se va erija neîntrerupt în succesorul legitim al Primului Ţarat Bulgar şi al Imperiului Bizantin, revendicând moştenirea acestora. La sfârşitul anului 1187 sau la începutul lui 1188, Asan eraîncoronat ţar la Târnovo, iar Petru, asociat la domnie, devenea coregent5.

În anul 1190, Isaac II întreprinde cea de-a patra campanie împotriva vlaho-bulgarilor, dar acţiunea sa eşuează. În replică, vlaho-bulgarii şi aliaţii lor cumanii, devastează cetăţile Anchialos, Varna, Stumpion şi Niş, înaintând până la Sofia. În anii următorii, forţele vlaho-bulgaro-cumane întreprind noi expediţii devastatoare în Thracia şi Macedonia. Încercările noului împărat bizantin, Alexios III Angelos (1195-1203), de a încheia pace cu vlaho-bulgarii eşuează (1195-`96). Continuând ofensiva, aceştia, susţinuţi de însemnate contingente cumane, obţin noi succese în apropiere de Arcadiopolis (Liule-Burgas) şi în regiunea Strymonului (Strumei) şi a Amphipolisului (1195-`96)6.

Asasinarea lui Asan

În anul 1196, pe când se afla în plină ascensiune politică, Asan avea să piară în mod violent, asasinat de un văr de-al său, Ivanco7. Motivele care au dus la uciderea lui Asan de către ruda sa şi modul cum s-au desfăşurat sângeroasele evenimente de la Târnovo sunt pe larg prezentate de cronicarii bizantini, Niketas Choniates şi Georgios Akropolites, ultimul preluat de un alt autor, Theodoros Skutariotes, care sunt unanimi în a susţine că firea violentă a lui Asan a grăbit consumarea tragicului deznodământ. „Iar uciderea lui – scrie Niketas Choniates – s-a petrecut în felul următor: un bărbat de acelaşi neam şi cu acelaşi caracter ca şi el şi pe care îl protejase foarte mult (numele acestuia era Ivanco, iar cuvântul înseamnă Ioan), avea în taină legături cu sora soţiei lui [Asan]. Acesta, aflând de concubinaj, a învinuit-o mai întâi pe soţia sa şi a socotit-o vrednică de osânda cu moartea pentru că a păstrat tăcerea asupra celor petrecute. Dar cum femeia i-a potolit cu ajutorul multor cuvinte intenţia şi pornirea de omor, adăugând mai apoi şi argumentul că degeaba se mânie împotriva ei, căci şi el însuşi ştiuse foarte bine de legătura aceasta [Asan] îşi trece asupra lui Ivanco mânia împotriva soţiei şi trimite pe cineva să-l cheme la el în puterea nopţii pe acesta, fără să fi dat cu nimic înapoi din pornirea sa”8.

O informaţie asemănătoare, chiar dacă oarecum mai sumară, dar inspirată de cea a lui Niketas Choniates, ne oferă şi cronicarul Theodoros Skutariotes, cu privire la cauzele care au condus la asasinarea lui Asan. „Se spunea – relatează cronicarul bizantin – că un bărbat din acelaşi neam [cu el] şi cu o fire asemănătoare, pe nume Ivanco, avea într-ascuns legături cu sora soţiei acestuia. Aflând de această legătură [Asan] o învinuieşte mai întâi pe soţie, apoi îşi trece mânia asupra lui Ivanco şi trimite să-l cheme la un ceas nepotrivit din noapte. Iar acesta, înspăimântat, îşi amână sosirea pe a doua zi”9.

Din acest moment evenimentele aveau să se precipite spre deznodământul arătat, deoarece Ivanco, consemnează în continuare Niketas Choniates, „dându-şi seama că vremea nepotrivită a chemării nu e fără pricină şi nici străină de o intenţie vinovată, îşi amână venirea pentru a doua zi. Dar cum celălalt trimise din nou după el, căci nu putea suporta încetineala lui pe care o privea ca pe lipsă de consideraţie, Ivanco se sfătuieşte cu rudele şi prietenii săi ce e de făcut şi într-un târziu îşi dă seama de pricina chemării. Iar ei îl îndeamnă să-şi prindă la cingătoare pumanlul cel lung şi să-l ascundă sub manta şi [astfel] să se ducă. Şi dacă Asan îl va mustra cu calm şi-şi va revărsa mânia asupra lui, măsurându-şi cuvintele violente şi îşi va limita pedeapsa numai la lucruri care nu vatămă trupul, să îndure cu tărie şi să ceară iertare pentru faptele cu care l-a supărat; dar dacă acela va ridica sabia asupra lui, atunci să se poarte şi el ca un bărbat şi să se grăbească să împlinească ceea ce urma să păţească el îndată şi să-l lovească de moarte şi să-l trimită în iad pe [acel om] neruşinat şi iubitor de vărsare de sânge. Ceea ce acesta a şi făcut. Căci barbarul nu s-a purtat faţă de el cu măsură, ci, îndată ce l-a văzut, a izbucnit ca o fiară, căutând sabia ucigătoare; luându-i-o înainte, [Ivanco] îl loveşte în pântece şi-l ucide”10.

Violenţele evenimente consumate la Târnovo în fatidicul an 1196, se regăsesc prezentate şi în cronica lui Theodoros Skutariotes care consemnează: „Cum Asan îl silea [să vină], Ivanco se duce la el, încingând pe sub veştminte, după sfatul rudelor sale, o sabie şi găsindu-l pe Asan cugentând lucruri excesive împotriva lui, ba chiar pregătindu-se să-l ucidă, i-o ia el înainte făcându-i lui ceea ce trebuia să păţească el şi, rănindu-l de moarte, l-a lipsit de viaţă pe cel ce trimisese mulţi oameni pe lumea cealaltă”11.

Asasinarea lui Asan a aruncat Ţaratul Vlaho-Bulgar într-un scurt şi violent război civil care i-a opus pe Ivanco, autorul asasinatului (ce a încercat să ocupe tronul cu sprijinul unei facţiuni vlaho-bulgare ostile Asăneştilor şi cu concursul militar al Imperiului Bizantin) şi pe Petru, fratele şi asociatul la domnie al defunctului ţar, susţinut de o facţiune favorabilă dinastiei legitime. După o serie de confruntări miliare, Petru avea să tranşeze disputa în favoarea sa, Ivanco fiind obligat să se refugieze la Constantinopol12.

Petru (1196 – 1197)

Al doilea ţar vlaho-bulgar, Petru (1196-1197) a fost, alături de fratele său Asan, conducător al răscoalei antibizantine vlaho-bulgare. Conform relatărilor unor cronicari bizantini, în faza de debut a răscoalei antibizantine a vlahilor şi bulgarilor, cuprinsă între 1185 şi c. 1187, lui Petru i-a revenit, se pare, rolul principal în conducerea acesteia. În acest context, el s-a autoproclamat împărat, însuşindu-şi însemnele puterii imperiale, diadema de aur şi încălţămitea de purpură, fapt confirmat de cronicarul bizantin Niketas Choniates care consemnează că „unul dintre cei doi fraţi, Petru, îşi încununează capul cu o coroniţă de aur şi-şi pune în picioare încălţăminte de culoare roşie”13.

După învestirea ca ţar a lui Asan, recomandat de calităţile militare şi politice demonstrate pe parcursul luptelor cu Bizanţul, Petru s-a văzut silit să accepte a doua poziţie în ierarhia politică a Ţaratului Vlaho-Bulgar devenind asociatul la domnie al fratelui său, funcţie care i-a asigurat  guvernarea, într-un regim de autonomie deplină, a regiunilor răsăritene ale Ţaratului Vlaho-Bulgar, cunoscute sub numele de Ţara lui Petru. Asocierea la domnie a lui Petru este confirmată de cronicarii bizantini Georgios Akropolites şi Theodoros Skutariotes în operele lor. „Iar lui Petru, – consemnează Georgios Akropolites – despărţind o parte din stăpânirea sa, i-a poruncit să o conducă el. Căci Marele Preslav şi Probatos şi [localităţile] din jurul lor au fost dăruite lui Petru de fratele său Asan, ca posesiune proprie; din care pricină, până astăzi, ele poartă numele de Ţara lui Petru”14. La rândul său, Theodoros Skutariotes ne oferă o informaţie similară relatând că lui Petru, Asan, „tăindu-i o bucată din țara aflată sub stăpânirea lui, i-a poruncit să o conducă (Marele Preslav şi Probatos şi [localităţile] din jurul lor i-au fost date ca posesiune lui Petru, din care pricină, până astăzi, ele poartă numele Ţara lui Petru)”15.

Petru şi tronul Bizanţului

Se pare că a doua poziţie în stat nu l-a mulţumit pe Petru, care şi-a propus să ocupe tronul Bizanţului. Cum cu forţele proprii acest obiectiv era imposibil de realizat, în 1189, profitând de trecerea prin Balcani a împăratului german Friedrich I Barbarossa (1152-1190), angajat în cea de-a treia cruciadă, el i s-a adresat în acest sens acestuia. Conform relatării canonicului Ansbertus, din anturajul lui Friedrich I, „Kalopetrus Blacorum et maxime partis Bulgarorum in oris Traciae Dominus, qui se Imperatorem et coronam imperialem regni Greciae ab eo sibi imponi efflagitat seque ei circa initium veris XL millia Blacorum et Comanorum tenentium arcus et sagittas adversus Constantinopolim transmissurum constanter asseverabat”16. Din cauza reticenţei împăratului german, faţă de propunerea ţarului vlaho-bulgar, tratativele nu au dus la niciun rezultat.

Unii autori bizantini, precum Georgios Tornikes II şi Sergios Kolyvas, susţin că prin 1193, la instigaţiile curţii bizantine, a survenit o ruptură între Petru, care a căutat o apropiere de Constantinopol, şi fratele său Asan17. În afara ştirilor transmise de cei doi autori bizantini, nu avem însă alte informaţii că această acţiune s-ar fi materializat în vreun fel, dimpotrivă, cele pe care le deţinem susţin că în anii următori, colaborarea dintre cei doi fraţi, îndeosebi în acţiunile antibizantine a fost cât se poate de bună.

În momentul în care Asan a fost asasinat de Ivanco, Petru nu s-a aflat, se pare, la Târnovo. Acest lucru i-a permis ca, susţinut de facţiunea internă favorabilă Asăneştilor, să anihileze, la capătul unui scurt război civil, încercarea lui Ivanco de a uzurpa puterea, cu concursul militar al Bizanţului18.

Succesul obţinut i-a permis lui Petru să ocupe tronul Ţaratului Vlaho-Bulgar. Asociindu-şi la domnie fratele mai tânăr, Ioniţă, fugit din captivitatea bizantină, Petru a continuat politica lui Asan în relaţiile cu Bizanţul, fapt confirmat de Niketas Choniates, care susţine că „nimeni dintre noi nu a mers împotriva lui Petru, nici nu putea să o facă”19, dimpotrivă, acesta „devasta pe cât îi stătea în putinţă ţara romeilor (Imperiul Bizantin, n.n.)”20.

În calitate de principal suveran, Petru a domnit însă puţin timp. Ţarul vlaho-bulgar şi-a încheiat domnia în condiţii la fel de violente ca şi fratele său, în 1197, el pierind străpuns de sabia unuia dintre oamenii din neamul său”21; i-a succedat la tron fratele şi asociatul său la domnie, Ioniţă Asan.

Ioniță Asan (1197 – 1207)

Al treilea ţar vlaho-bulgar, din dinastia Asăneştilor, frate cu Asan şi Petru, conducătorii răscoalei antibizantine a vlahilor şi bulgarilor şi întemeietorii Ţaratului Vlaho-Bulgar, Ioniţă Asan se prezintă posterităţii drept „cea mai mare personalitate a vlahilor balcanici”22. În timpul domniei sale Ţaratul Vlaho-Bulgar se afirmă incontestabil ca principala putere a Peninsulei Balcanice.

Mult mai tânăr decât fraţii săi, a avut un rol neînsemnat în timpul răscoalei vlaho-bulgare şi în primul deceniu de existenţă a statului vlaho-bulgar. În 1188, în timpul unei campanii bizantine întreprinse de împăratul Isaac II Angelos împotriva vlaho-bulgarilor, este făcut prizonier şi dus la Constantinopol, unde rămâne ostatec până la moartea fratelui său, Asan (1196), când reuşeşte să fugă şi să revină la Târnovo23.

Ascensiunea politică, deosebit de rapidă a lui Ioniţă Asan, începe odată cu revenirea din captivitatea bizantină. În timpul scurtei domnii a celui de-al doilea frate, Petru, din 1196-1197, este coregent, fiind asociatul la tron al acestuia, pentru ca în 1197, în urma asasinării lui Petru, victimă a unui complot, să preia întreaga putere în stat.

Pe plan intern, demersurile sale au vizat consolidarea puterii centrale şi anihilarea tendinţelor centrifuge ale aristocraţiei vlaho-bulgare. O răscoală pusă la cale împotriva sa la sfârşitul anului 1205 sau la începutul lui 1206 este înăbuşită cu cruzime, în cursul represiunii ţarul „supunând la grele pedepse şi la noi ucideri pe răzvrătiţi”24.

Pe plan extern, întreaga sa politică a vizat tranformarea Ţaratului Vlaho-Bulgar într-o mare putere şi impunerea lui ca un factor de decizie în relaţiile internaţionale. Relaţiile cu cumanii nord-dunăreni, inaugurate de fraţii săi, au fost continuate şi extinse, el însuşi fiind căsătorit cu o prinţesă cumană. Alianţa cu cumanii i-a asigurat, de altfel, permanent un sprijin militar substanţial şi redutabil, deosebit de util, în timpul neîntreruptelor sale campanii militare.

După o acalmie de câţiva ani, în 1199-1200, perioadă în care şi-a consolidat poziţia internă, Ioniţă Asan reia ostilităţile militare împotriva Imperiului Bizantin. Întinse teritorii din Thracia şi de pe litoralul vest-pontic, între care importantul centru urban Varna, trec sub stăpânirea suveranului vlaho-bulgar25. Prelungite până în anul 1202, când între cele două părţi se încheie definitiv pacea26, ele i-au asigurat, în urma victoriilor obţinute, extinderea teritorială a statului în centrul şi estul Peninsulei Balcanice în detrimentul stăpânirilor Bizanţului.

Ofensiva spre vest l-a adus în conflict cu Regatul Ungariei, pentru stăpânirea zonei Simium-Belgrad-Branicevo, ocupată prin 1201-1202 şi pentru influenţă politică în Serbia. Conflictul cu regatul angevin era tranşat de Ioniţă Asan în favoarea sa (1203), dar el a indus o stare tensionată în relaţiile dintre cele două state, ce se va menţine până la moartea ţarului vlaho-bulgar27.

Ioniţă şi catolicismul

Refuzul autorităţilor bizantine de a-i recunoaşte titlul imperial l-a determinat să se orienteze spre tratative cu papa Innocentius III. Ţarul de la Târnovo îi solicita pontifului roman, în schimbul acceptării unirii Bisericii Vlaho-Bulgare cu Biserica Romei, recunoaşterea titlului imperial pentru sine şi a celui de patriarh pentru mitropolitul Vasile, şeful Bisericii Vlaho-Bulgare. Deschise în 1199, din iniţiativa suveranului de la Târnovo, acestea se vor prelungi până în toamna anului 1204. După ce la 25 februarie 1204 papa îl recunoştea ca „rege al bulgarilor şi blachilor”, iar pe mitropolitul Vasile ca „arhiepiscop primat al întregii Bulgarii şi Blachii”, la 8 noiembrie acelaşi an, Ioniţă Asan era încoronat de legatul papal, cardinalul Leon28.

Pretenţiile de dominaţie ale cruciaţior apuseni instalaţi la Constantinopol în 1204 l-au adus în conflict cu aceştia. La 14 sau 15 aprilie 1205, susţinut de cumani, Ioniţă nimicea la Adrianopol forţele cruciate, bătălie în care, susţine cronicarul Niketas Choniates, a căzut „floarea trupelor latine şi cei mai vestiţi luptători ai lor cu lancea”29. Însuşi împăratul Baudouin (Balduin) I (1204-1205) a fost făcut prizonier şi va muri în captivitate la Târnovo.

Între 1205-1207, Ioniţă Asan a continuat acţiunile împotriva statelor cruciate din Peninsula Balcanică, înregistrând noi succese. Acţiunile sale militare vor viza acum îndeosebi teritoriile Regatului Latin de Thessalonik, constituit de şeful cruciat, marchizul Bonifaciu de Montferrat, ucis de altfel într-o ciocnire cu vlahii în 1207.30

La 8 octombrie 1207, în timp ce asedia Thessalonikul, Ioniţă Asan moare în condiţii obscure. Acest lucru a permis încă din epocă, formularea unor opinii diferite. În marea lor majoritate, cronicarii contemporani sau tardivi, sunt de părere că decesul suveranului vlaho-bulgar s-a datorat unor cauze naturale, chiar dacă unii văd în el o implicare divină31. Există însă şi păreri conform cărora Ioniţă Asan ar fi pierit asasinat de căpetenia cumană aliată Manastras, instigat de soţia ţarului, asasinat în care ar fi fost implicat şi nepotul şi urmaşul său la domnie, Boril32.

În concluzie, informaţiile contradictorii oferite de sursele de care dispunem nu permit formualrea unei opinii certe cu privire la moartea ţarului Ioniţă Asan. La nivelul actual al cercetării problemei, enigmele cu privire la moartea sa continuă sa persiste, făcând la fel de plauzibil, atât un deces survenit din cauze naturale, cât și unul violent consecinţă a unui asasinat.

NOTE

1.Pentru opiniile exprimate privind caracterul Ţaratului Vlaho-Bulgar, vezi: N. Bănescu, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, s. III, t. XXV, m. 12, 1943, p. 543-590; B. Primov, în Relaţii româno-bulgare de-a lungul vecurilor (sec. XII-XIX), vol. I, Bucureşti, 1971, p. 9-13; N.Ş. Tanaşoca, în Revista de Istorie, 34, 1981, 7, p. 1297-1312; Idem, în Răscoala şi statul Asăneştilor, Bucureşti, 1989, p. 153-181.

2.Nicetae Choniatae, Historia, ex recensione Immanuelis Bekkeri, Bonnae, 1835, p. 520 (în continuare: Choniatae). Pentru traducerea textelor din Niketas Choniates, vezi: Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, Bucureşti, 1975, p. 253-337 (în continuare: FHDR, III).

3.Ibidem, p. 515.

4.Ibidem, p. 519-521.

5.Georgii Acropolitae, Annales, recognovit Immanuel Bekkerus, Bonnae, 1836, p. 23 (în continuare: Acropolitae); FHDR, III, p. 434-435 / Theodoros Skutariotes. Există însă şi unele opinii care susţin că până prin 1193, ţarul principal ar fi fost Petru, şi că abia după această dată Asan ar fi preluat puterea supremă.

6.V. Mărculeţ, Ţaratul Vlaho-Bulgar între Bizanţ şi lumea catolică, Mediaş, 2009, p. 9-16 (în continuare: Ţaratul Vlaho-Bulgar).

7.Pentru prezentarea detaliată a condiţiilor şi modului în care s-a produs asasinarea lui Asan, vezi: V. Mărculeţ, în Historia, V, 2006, 51, p. 14-16.

8.Choniatae, p. 618.

9.FHDR, III, p. 424-425 / Theodoros Skutariotes.

10.Choniatae, p. 618-619.

11.FHDR, III, p. 424-425 / Theodoros Skutariotes.

12.Choniatae, p. 620.

13.Ibidem, p. 486.

14.Acropolitae, p. 23.

15.FHDR, III, p. 434-435 / Theodoros Skutariotes.

16.Ansbertus, Historia de Expeditione Friderici Imperatoris, edidit Josepho Dobrowsky, Prague, 1827, p. 63.

17.FHDR, III, p. 374-379, 384-395 / Sergios Kolyvas, Georgios Tornikes II.

18.Choniatae, p. 620.

19.Ibidem, p. 622.

20.FHDR, III, p. 426-427 / Theodoros Skutariotes.

21.Ibidem, p. 621.

22.S. Brezeanu,Istoria Imperiului Bizantin, Bucureşti, 2007, p. 290.

23.Choniatae, p. 521, 622.

24.Ibidem, p. 830.

25.Ibidem, p. 691-692, 701-709.

26.Ibidem, p. 709.

27.Pentru conflictul vlaho-bulgaro-ungar, vezi: O. Pecican, Intre cruciaţi şi tătari. Creştinătate occidentală şi nomazi în Europa central-sud-estică (1204-1241), p. 80-88; V. Mărculeţ, în Buletinul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, 6, 2008, p. 28-29.

28.Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. I, partea I, Bucureşti, 1887, p. 17, 20, 48-50, doc. XV-XVI, XXXIX-XXXV.

29.Choniatae, p. 814. Pentru alte prezentări ale bătăliei de la Adrianopol, vezi: Geoffroi de Ville-Hardouin, Conquête de Constantinople avec la continuation de Henri de Valenciennes, Text original accompagné d’une traduction par M. Natalis de Wailly, Paris, 1882, LXXVI, 343-LXXXII, 365 (în continuare: Villehardouin); Robert de Clari, Cei care au cucerit Constantinopolul, edit. Tatiana-Ana Fluieraru şi O. Pecican, Cluj-Napoca, 2005, p. 169-170, § 112 (în continuare: Clari).

30.Villehardouin, CXVI, 498-499; Clari, p. 172, § 116.

31.Acropolitae, p. 26; FHDR, III, p. 436-437 / Theodoros Skutariotes; p. 478-479 / Ephraemius; Clari, p. 172, § 116.

32.Du Fresne du Cange, Histoire de L’Empire de Constantinople sous les empereurs Français jusqu’à la conquête des Turcs, Paris, 1826, p. 92-93; G. Songeon, Histoire de la Bulgarie depuis les origines jusqu’à nos jours 485-1913, Paris, 1913, p. 247-248: „Sa femme, une Koumane, poussa un voïevode de sa race, Manastras, à l’assassiner”; C.J. Jiricek, Geschichte der Bulgaren, Prag, 1876, p. 243; Eve Levin, Sex and Socitey in the World of the Ortodox Slavs, 900-1700, University of  Cornell, 1989, p. 155; I. Vásáry, Cumans and Tatars. Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans, 1185-1365, University of  Michigan, 2005, p. 57; Al. Madgearu, Originea medievală a focarelor de conflict din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 2001, p. 106, unde face referire la uciderea lui Ioniţă Asan de către „complotiştii conduşi de nepotul său, Borilă”; J.V.A. Fine, jr., The Late Medieval Balkans. A Critical Survey from the Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest, University of  Cambridge, 1994, p. 91, unde consideră că asasinarea lui Ioniţă Asan este continuarea răscoalei împotriva sa din 1206, reprimată de ţar, şi că Boril a avut un rol activ în ambele evenimente; P. Noble, Baldwin of Flanders and Henry of Hainault as Militay Commanders in the Latin Empire of Constantinople, în vol. Knighthoods of Christ. Essays on the History of the Crusades and the Knights Templar, îngrijit de Malcolm Barber, editor Norman Housley, University of  Cambridge, 2007, p. 72, nu exclude implicarea lui Boril în asasinarea lui Ioniţă Asan.