Autor: Florin Şperlea.

Una dintre dificultăţile majore pe care le întâmpină istoricul care doreşte să înţeleagă ce s-a întâmplat în România în decembrie 1989 este generată de complexitatea fenomenului diversionist cu care s-a confruntat armata română în zilele Revoluţiei.

În analiza fenomenului diversionist, trebuie luate în seamă, pe de o parte, acţiunile unor forţe interne, special pregătite pentru intervenţii în situaţii de criză sau de contestare a puterii, care este foarte probabil să fi acţionat pe baza unor planuri puse la punct anterior, iar pe de altă parte, implicarea unor servicii secrete străine, care, din raţiuni diferite, au intervenit în România, în decembrie 1989, fiind direct interesate atât de înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, cât şi de a crea haos şi derută, pe fondul vidului de putere. Nu puţini sunt aceia care au susţinut că este posibil ca evenimentele din decembrie 1989 să fi reprezentat cadrul propice pentru declanşarea unui adevărat război civil care, soldat cu numeroase victime, ar fi impus o intervenţie străină, fie printr-o solicitare venind din interior, fie prin decizii unilaterale ale unor organizaţii sau state. Generalul Mircea Mocanu, fostul comandant al apărării antiaeriene a teritoriului din acea perioadă, susţine că, la 23 decembrie 1989, în jurul prânzului, a recepţionat un mesaj de la omologul său sovietic potrivit căruia armata sovietică era pregătită să „acorde ajutor forţelor revoluţionare din România”, dar că o astfel de acţiune va fi declanşată numai la cererea oficială a reprezentanţilor noii puteri instalate la Bucureşti. Solicitarea i-a fost raportată generalului Ştefan Guşe şi i s-a răspuns negativ.

De altfel, evenimentele care se succed cu rapiditate, spre sfârşitul anului 1989, în statele comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est, lasă să se întrevadă un plan general de transformare a regimurilor politice din aceste ţări, sub atentul control al Moscovei, în două variante: a. schimbarea liderilor politici, prin decizii interne ale structurilor de conducere ale partidelor comuniste respective şi b. schimbarea acestor lideri sub presiunea străzii, în condiţiile în care nu se întrevedea nicio posibilitate de înlocuire la vârf prin decizii ale forurilor comuniste de conducere.

La încheierea Congresului al XIV-lea al PCR, în noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu părea însă de neclintit. Îşi păstra poziţia, iar schimbările, aşteptate, întârziau să apară. Acesta a fost, în opinia mea, unul din semnalele necesare pentru coagularea intereselor diferite în vederea înlăturării regimului patronat de Nicolae Ceauşescu. Era evident că liderul comunist român nu este dispus să cedeze locul său în fruntea Partidului şi, în aceste circumstanţe, trebuia apelat la a doua variantă, care implica manifestaţii de stradă şi antagonizarea structurilor de forţă pe care se baza regimul comunist, pentru a fi incapabile să sprijine, coerent, una sau alta, o posibilă conservare sine die a regimului politic. Securitatea a fost prezentată ca fiind duşmanul împotriva căruia trebuia canalizată ura populaţiei dezorientate şi îndreptată intervenţia în forţă a armatei, pentru a provoca, în final, o confruntare violentă între aceste două instituţii. Aşa-zişii „terorişti” – singurul inamic din istoria militară universală, cum susţine, corect, istoricul Florin Constantiniu, care nu a lăsat pe „câmpul de luptă” niciun mort, niciun rănit şi niciun prizonier! – au fost repede identificaţi în mentalul colectiv cu securiştii rămaşi fideli lui Ceauşescu şi, apoi, cu mercenari străini, cu predilecţie arabi, beneficiind de o pregătire care părea să-i facă invincibili.

Întrebări fără răspuns

Campania de dezinformare – fiindcă despre o adevărată campanie este vorba! – a exploatat cu abilitate spaimele populaţiei referitoare la infestarea surselor de apă, otrăvirea alimentelor, pericolul explodării unor instalaţii, aruncarea în aer a unor sisteme de navigaţie şi a barajelor de pe lacurile de acumulare, represalii ale unor forţe oculte ş.a.

În egală măsură, au fost semnalate formaţiuni de avioane şi elicoptere, trupe de desant care ar fi trebuit să ocupe diferite obiective, deplasări de coloane blindate şi autovehicule suspecte. Cele mai importante acţiuni ale războiului electronic s-au desfăşurat în nopţile de 22/23 şi 23/24 decembrie 1989. Rapoartele indicau grupe de 8-12 aeronave, peste 75% zburând la înălţimi sub 500 de metri, 70% cu o durată de până la 15 minute, majoritatea în afara zonelor controlate de sistemele de luptă antiaeriană. Nu s-au putut determina apartenenţa acestor aparate de zbor, felul în care se deplasaseră pe teritoriul României de la frontiere la punctele în care au fost semnalate (numai dinspre Marea Neagră şi Ungaria, fiindcă dinspre URSS şi Bulgaria nu s-a descoperit nicio ţintă trecând frontiera), unde şi cum aterizau. În mod cert, tragerile s-au executat asupra unor ţinte false (baloane cu reflectoare poliedrice cu etichete în limbile rusă şi maghiară, care au fost capturate, aparate de zbor de mici dimensiuni fără pilot care s-au autodistrus sau situaţii aeriene imitate electronic), în timp ce unele unităţi aparţinând apărării antiaeriene au fost supuse unor atacuri intense susţinute de trăgători de elită. Generalul Mircea Mocanu, fostul comandant al apărării antiaeriene a teritoriului din acea perioadă, mărturiseşte că omologul său bulgar i-a precizat, în martie 1990, la Moscova, că receptarea situaţiei aeriene din România l-ar fi determinat să impună starea de alarmă şi să ridice aeronave pentru verificarea spaţiului aerian bulgar. El a confirmat că o asemenea operaţie aeriană, imitată la scara întregii ţări, a fost o noutate deplină, nefiind în niciun fel pregătiţi pentru a o identifica şi contracara.

Deprofesionalizare şi arbitrariu

Armata română trecea, în decembrie 1989, printr-o profundă criză. Se raportau mereu rezultate excepţionale, deşi motoresursele lipseau, aplicaţiile cu trupă şi tehnică de luptă nu se mai desfăşurau, militarii „de frunte” nu prea mai erau… de frunte de când ei trebuiau raportaţi în funcţie de cantitate şi nu de calitate, tragerile cu diverse tipuri de armament se executau din ce în ce mai rar, iar lucrul în economia naţională devenise un punct de terecere obligatoriu pentru toţi ofiţerii şi subofiţerii, armata fiind privită de Nicolae Ceauşescu ca un uriaş rezervor de forţă de muncă ieftină pentru participarea la amplul efort de construire a unor obiective economice şi social-culturale, în detrimentul instruirii militare.

În ultimul deceniu al regimului comunist s-a produs o reproletarizare a corpului de cadre al armatei române prin asigurarea, la admiterea în şcolile militare, a unor locuri speciale pentru accesul aşa-zişilor muncitori (tineri proveniţi din câmpul muncii) al căror nivel de pregătire era precar (motiv pentru care promovau examenul de admitere cu medii puţin peste 5!), dar care beneficiau de avantaje materiale şi financiare în flagrantă discrepanţă cu tinerii proveniţi din liceele militare. Practic, se revine la procesul de proletarizare a armatei române de la începutul anilor ’50, realizat sub ocupaţie militară sovietică, datorită faptului că, pe măsură ce regimul comunist se consolidează, în domeniile principale de interes încep să aibă acces specialişti care nu-şi mai datorează poziţia originii sociale şi rolului jucat în partid, ci cunoştinţelor şi profesionalismului lor, ceea ce îi determină să fie mai puţin permeabili la dogme şi, în consecinţă, ridică mari probleme regimului în a asigura conservarea dogmelor în raport cu o accelerată profesionalizare a elitelor militare1. Răspunsul regimului politic a fost, aşadar, în cazul armatei, din punctul meu de vedere, o reproletarizare a corpului de cadre, cu militari a căror pregătire era modestă şi care, întocmai ca în anii ’50, îşi datorau poziţia în ierarhia militară mai degrabă respectării şi repetării ad litteram a dogmelor (din care nici nu prea înţelegeau mare lucru!) decât profesionalismului care, într-o armată deprofesionalizată, nici măcar nu mai conta!

Dar, chiar luând în seamă nivelul precar al pregătirii de specialitate, armata română nu avea oricum capacitatea de a acţiona eficient în acţiuni de gherilă urbană, nu dispunea de structuri de operaţii psihologice – aşa cum le ştim astăzi, cu obiective bine stabilitate – care să contribuie la contracararea zvonurilor şi ridicarea moralului populaţiei, nu dispunea de mijloace de comunicare care să-i permită obţinerea unor informaţii corecte şi în timp util din diverse zone, după cum este limpede că, în multe locuri, s-a acţionat în detrimentul regulilor elementare de angajare a focului (printre altele, s-a executat foc asupra unor obiective cu armament nepotrivit) şi fără unitate de comandă.

De asemenea, multe din zvonurile colportate de oameni înspâimântaţi sau de alţii direct interesaţi au fost, de fapt, retransmise prin comunicaţiile militare înainte de a fi verificate şi dezavuate, ceea ce pentru un organism structurat ierarhic reprezintă o adevărată catastrofă.

Este suficient să amintesc faptul că, la Sibiu, de pildă, multe dintre informaţiile primite (fantasmagorii evidente chiar şi în acele momente, nu numai astăzi, privind deplasări de trupe de nivel batalion, coloane de tancuri, camioane cu dinamită, transporturi masive de lăzi cu muniţie şi armament) provin, unele, de la persoane care se identifică prin nume sau grad militar false, iar locotenent-colonelul Aurel Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu, aflat în sediul Consiliului Judeţean al FSN, înştiinţa grupa operativă din Şcoala Militară de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu”, în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1989, la ora 23,45, că oraşele Bucureşti şi Sibiu vor fi bombardate, fără să indice de unde are această informaţie, pentru ca, după 25 de minute, să revină declanşând alarma aeriană, fiindcă Bucureştii erau deja bombardaţi! Evident, nimic din toate acestea nu s-a întâmplat!

Cunoaşterea modului în care diversiunea psihologică şi cea radioelectronică s-au conjugat şi s-au completat cu acţiunile terestre este esenţială pentru înţelegerea evenimentelor din decembrie 1989. În egală măsură, reprezintă o necesitate pentru armata română în vederea asumării responsabilităţii directe pentru modul dezorganizat şi haotic în care a acţionat în diverse situaţii şi zone.

Se ştie, cei care nu învaţă din propriile greşeli, riscă să le repete!

*Raymond Aron, în lucrarea sa clasică Lupta de clsă. Noi prelegeri despre societăţile industriale (cap. XVIII, Iaşi, Editura Polirom, 1999), analizează acest paradox în cazul URSS, care este valabil şi pentru România ultimului deceniu comunist.