Autor: prof. Sorin Oane.
Îți spun, conte, că dacă aș vrea, aș putea face șapte duci din șapte țărani, dar nu aș putea niciodată să fac din șapte conți un singur Hans Holbein, sau un altul la fel de remarcabil.” Acestea au fost cuvintele regelui Henric al VIII-lea (1509-1547), când un curtean i s-a plâns acestuia, după o ceartă cu cel mai apreciat pictor de la curtea Angliei. Astăzi, majoritatea criticilor de artă îl consideră pe Hans Holbein cel Tânăr (1497-1543) ca fiind unul dintre cei mai mari portretiști din istorie și cel care a adus Renașterea artistică în Anglia. Portretele sale sunt excepționale prin naturalism și expresivitate. Thomas Cromwell, Henric al VIII-lea, Erasmus din Rotterdam, Thomas More, precum și mai multe regine ale Angliei au fost portretizate și au rămas în istorie prin imaginile create de Hans Holbein cel Tânăr. Artistul german și-a petrecut două perioade din viața sa la curtea regelui Angliei (1526-1528 și 1532-1543). Cea mai cunoscută pictură a acestuia este însă Ambasadorii (1533). Este una din acele lucrări despre care s-au scris cărți întregi și care prin simbolurile sale a dat naștere la interpretări și dileme care mai rezistă și astăzi. Din 1890, pictura se află la National Gallery din Londra. În partea stângă a tabloului este înfățișat nobilul francez Jean de Dinteville, ambasador la curtea regelui Henric al VIII-lea al Angliei. La dreapta este prietenul său Georges de Selves, episcop de Lavour, a cărui vizită la Londra, în aprilie 1533, l-a determinat pe Dinteville să-i comande lui Holbein acest tablou.
Scurtă introducere în istoria diplomației
Diplomația se afla în secolul al XVI-lea încă în prima ei fază de dezvoltare, cea a ambasadelor temporare. În perioada renascentistă apar însă și germenii ambasadelor permanente, mai întâi în lumea italiană. Statele italiene, datorită gradului mai înalt de dezvoltare economică, dar și din cauza fărămițării politice, au simțit nevoia asigurării unui echilibru în peninsulă prin exploatarea intereselor divergente și convergente și acordarea de concesii reciproce. Consecința politică a acestui fapt a fost sistemul creat prin pacea de la Lodi (1454 ), semnată de Florența, Neapole, Roma, Milano și Veneția, care a asigurat echilibrul dintre principalele state italiene și a garantat pacea și independența Italiei pentru aproape o jumătate de secol. De aici necesitatea ambasadelor permanente, care prin intermediul agenților trebuiau să spioneze intențiile tuturor și, la momentul potrivit, să paralizeze pe cale diplomatică tendințele de supremație ale statelor puternice și ambițioase.
Secolul al XVI-lea este o epocă de profundă insecuritate. Balanța puterii se putea schimba de la o lună la alta. Exista doar o singură măsură de securitate de lungă durată: căsătoria. Însă tot acum începe și disoluția acestui tip de angajament diplomatic. Și un rol important în acest sens l-a jucat chiar regele Angliei Henric al VIII-lea. Acesta este faimos datorită faptului că a avut șase soții, acestea fiind: Caterina de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr. În 1509, când Henric al VIII-lea a urmat la tron tatălui său, avea optsprezece ani. La puțin timp, regele se căsătorește cu Caterina de Aragon, văduva fratelui său Arthur și fiica regelui Spaniei, Ferdinand al II-lea al Aragonului. Pentru această căsătorie politică, a trebuit să se obțină o bulă papală și să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. Cum moștenitorul tronului trebuia să fie un fiu, iar Caterina a născut o fată, Maria (1516), și starea sănătății sale nu mai îngăduia speranța că va mai putea avea alți copii, Henric divorțează și se căsătorește cu Anne Boleyn, în ianuarie 1533. Boleyn este încoronată regină a Angliei la 1 iunie 1533 și trei luni mai târziu dă naștere unei fete, Elisabeta. Este viitoarea regină Elisabeta I. Problema era însă că prima soție a lui Henric, Caterina, era una dintre mătușile puternicul rege al Spaniei și împărat romano-german, Carol Quintul. Atunci când Caterina a născut-o pe Maria, ea a fost imediat logodită cu regele spaniol. Ulterior, Carol al V-lea a vrut să contracteze o căsătorie cu Isabella, infanta de Portugalia, și a rupt logodna cu Maria.
Henric al VIII-lea se temea de influența și puterea lui Carol al V-lea și de aceea dorea strângerea relațiilor cu Franța. Dar pentru a divorța avea nevoie de aprobarea papei. Dar papa, care se afla, încă din 1527, sub influența lui Carol al V-lea, a refuzat să facă acest lucru. Henric va fi excomunicat de papă în iulie 1533. Situația a fost complicată de Consiliul Privat al lui Henric al VIII-lea, care dorea mai degrabă să vadă pe tronul Angliei, pe Anne Boleyn, tânăra nobilă englezoaică ce intrase în atenția regelui, decât o prințesă franceză. Acesta este contextul în care are loc ambasada lui Dinteville, în primăvara anului 1533, la Londra.
Jean de Dinteville, ambasadorul
Ambasadorul francez Jean de Dinteville, se născuse în 1504 și locuia la Policy, în Champagne. Jean de Dinteville nu făcea parte din marile familii nobile ale Franței și nici nu a fost o figură istorică a timpului său. Era însă un nobil renascentist cu interes pentru muzică, pictură și științe. A fost în serviciul activ al regelui Francisc I, succedându-i în postura de ambasador al Franței la curtea regelui englez lui Charles de Solier, conte de Morette. Dacă a rămas în istorie, a fost însă nu pentru vreo realizare diplomatică neobișnuită, ci datorită inspirației de a-i cere lui Holbein să-l imortalizeze alături de prietenul său, episcopul De Sèlve.
Avea 29 de ani la acea vreme (vârsta este înscrisă pe pumnalul pe care îl are la brâu!). La gât poartă Ordinul Sf. Martin, acesta atârnând de un lanț gros de aur. Acest ordin era echivalentul francez al Ordinului spaniol al Lânii de Aur sau al Ordinului Jartierei la englezi. Este drept, ordinele regale, în secolul al XVI-lea, nu mai reprezentau ceea ce au reprezentat ele în Evul Mediu propriu-zis, adică acea combinație de monasticism și idealuri cavalerești. Acum, un astfel de ordin reprezenta doar o răsplată pentru serviciul credincios în slujba regelui. Răsplata era însă prestigioasă, căci, doar 100 de oameni puteau fi membrii acestui ordin.
Georges de Sèlve episcopul
Georges de Selve, era episcop și doar ocazional ambasador. În tabloul lui Holbein, în mâna dreaptă ține o pereche de mănuși, iar cotul îl ține pe o carte aflată pe etajeră. Pe carte scrie „aetatis suae 25”, ceea ce s-ar traduce „în al 25-lea an al vieții sale”. Era deci foarte tânăr. Tatăl epicopului fusese președinte al Parlamentului din Paris. Serviciile sale au fost răsplătite prin intermediul fiului, care la 20 de ani devine episcop de Lavaur. Acesta a trebuit să beneficieze însă de o dispensă, căci vârsta minimă pentru ocuparea unei asemenea funcții era de 25 de ani. În 1533, după vizita privată la Londra, la prietenul său Jean de Dinteville, regele francez Francisc I l-a trims ca ambasador la Veneția. Ulterior, va mai avea misiuni diplomatice, o dată pe lângă papă, la Roma, și apoi pe lângă Carol Quintul, la Madrid. În 1540, a renunțat la misiunile sale diplomatice pe motiv de boală. A murit în anul următor, la vârsta de 33 de ani. A manifestat simpatie pentru Luther și reforma sa. După toate probabilitățile, De Sèlve a fost delegatul Franței la Dieta de la Speyer din 1529, unde ar fi ținut un discurs înflăcărat militând pentru reunificarea catolicismului.
Ce misiune îndeplineau cei doi ambasadori ?
Regele francez Francisc I îl trimisese pe Dinteville la Londra, pentru prima oară, în 1531, cu misiunea de a-l informa despre situația de la curtea Angliei. L-a trimis din nou la Londra în primăvara lui 1533, doarece alianța dintre cele două țări devenise foarte confuză. Henric al VIII-lea se însurase în secret cu Anne Boleyn, încă din ianuarie 1533, fata fiind gravidă cu regele cel dornic să aibă un moștenitor băiat. Problema era că papa nu anulase încă mariajul anterior, cel cu Caterina de Aragon. Francisc I se oferea să îl ajute pe Henric al VIII-lea cu influența pe care el o avea pe lângă papa Clement al VII-lea. Aranjase chiar o întâlnire între cei doi. Dar regele englez s-a grăbit puțin. L-a obligat pe arhiepiscopul de Canterbury să declare nulă și neavenită căsătoria cu Caterina, fapt ce încălca grav prerogativele papei. Pe 21 iunie 1533, Anne Boleyn a fost încoronată ca regină la Westminster Abbey. Sigur, negocierea dintre Francisc I și Clement al VII-lea a eșuat, ceea ce l-a înfuriat pe regele francez. Din acest moment Dinteville nu mai avea ce să facă la Londra. La 18 noiembrie 1533, el a părăsit Anglia. Francisc I își schimbase planul. Dorea acum să-și însoare fiul cu nepoata papei, ca modalitate de a controla Milanul. Căci Milanul era miza conflictului său cu regele spaniol Carol al V-lea.
În anii următori, ambasadorul Dinteville a mai avut trei alte misiuni diplomatice în Anglia. Și un lucru interesant de remarcat. Dinteville nu a fost doar martorul căsătoriei lui Henric al VIII-lea cu Anne Boleyn, ci și martor al execuției acesteia. În mai 1536, aceasta a fost acuzată de trădare, arestată și închisă în Turnul Londrei. „Crima” de care a fost acuzată se referea la presupuse legături amoroase cu cinci bărbați, din care unul era chiar fratele ei George. Deși nu au existat dovezi, toți șase au fost găsiți vinovați, atât de adulter, cât și de complot cu intenția de a-l ucide pe Henric al VIII-lea. Anne Boleyn a murit decapitată pe 19 mai 1536. După numai 11 zile de la acest eveniment, Henric al VIII-lea s-a căsătorit, pe 30 mai 1536, cu Jane Seymour, cea de-a treia soție a sa. Probabil, în acest fapt a constat și misiunea de atunci a lui Dinteville. Să relateze regelui francez evenimentele fierbinți de la curtea lui Henric al VIII-lea.
După reîntoarecerea în Franța, familia lui Dinteville va intra însă în dizgrația regelui. Motivul? Cei trei frați ai lui Jean de Dinteville ar fi complotat contra lui Francis I. Ambasadorul a murit la 51 de ani – în 1555 deci – la Polisy, reședința familiei, pe care, înainte de moarte, a amenajat-o în stil renascentist. Tabloul lui Holbein a atârnat la castelul din Polisy mulți ani, după care și-a schimbat destinația de mai multe ori, ajungând, în final, la National Gallery din Londra.
Prieteni? Amanți? Sau ideal uman renascentist?
Tabloul lui Holbein este construit după principiul unei stricte simetrii. Pe plan vertical sunt reprezentate nivelurile cunoașterii, cele două polițe ale raftului. Pe plan orizontal avem, în schimb, simetria celor două personaje: Jean de Dinteville și Georges de Sèlve. Cei doi bărbați sunt însă destul de diferiți. Au același stil de barbă, însă ochii sunt diferiți. Cei ai episcopului sunt mai mici și mai umbriți. Astfel, avem pe de o parte un bărbat în forță, solid, lat în umeri, cu haine bogate, cu bijuterii scumpe și cu o privire îndrăzneață. De cealaltă parte este un episcop în haine sobre, deloc strălucitoare, cu roba până în pământ, simbol al modestiei, și cu o privire ușor nesigură și contemplativă. Erau cei doi prieteni? Sau aveau o relație mai degrabă oficială? Unii observatori au sugerat chiar o relație… homosexuală. Un indiciu asupra complexității relației ar fi poziția corporală a celor doi, care sugerează putere în cazul diplomatului și o ușoara timiditate în cazul prelatului.
O altă interpretare ar putea fi aceea că cei doi bărbați, cele două caractere atât de diferite, puse împreună, ar reflecta omul ideal al Renașterii. Un „om” care trebuia să fie puternic, bogat, viguros, dar și modest și smerit atunci când trebuie. Omul renascentist trebuia să fie educat, să știe să aprecieze toate acele științe și arte ale căror simboluri Holbein le-a reprezentat în tablou. E un ideal de om fără cusur, cel al omului multilateral dezvoltat, care însă în Renaștere a fost deseori atins (vezi cazurile lui Michelangelo, Leonardo, Erasmus etc.), dar la care noi visăm și în ziua de azi.
Decorul tabloului și idealurile Renașterii
Tabloul are o puternică încărcătură simbolică. „Personajele” principale ale tabloului sunt de fapt obiectele de pe etajera din centru și decorul. Holbein a descris în ordine, toate planurile vieții. Pe podea se află un craniu, adică moartea, pe primul raft sunt lucrurile lumești (lăuta, globul pământesc, hărțile) care reprezintă lumea terestră, iar pe al doilea raft se află lucrurile care țin de cer (globul celest, instrumentele astronomice). Pictura este eminamente ezoterică. Intenția autorului a fost de a aduna pe cele două rafturi ale mobilei din centrul imaginii, simboluri ale tuturor științelor și artelor omenești din aceea vreme. Cu alte cuvinte, cunoașterea enciclopedică se află în centrul activității diplomatice. Nu e greu de înțeles de ce Renașterea e un moment de cotitură și în istoria diplomației. Cele două personaje în mărime naturală privesc spre spectator, sprijinindu-se pe o piesă de mobilier acoperită cu o carpetă pe care este expusă o impresionantă colecție de instrumente astronomice și de navigație. Aceste elemente spun mai multe despre cei doi decât o pot face portretele lor. Multitudinea de obiecte de pe cele două rafturi nu sunt doar de decor, asta este limpede. Cea mai normală interpretare ar fi că toate aceste obiecte sunt niște simboluri pentru idealurile Renașterii: lăuta, pentru muzică, cărțile pentru învățătură, globul celest (cel de sus), poate, pentru susținerea teoriei heliocentrice, hărțile pentru explorare (ne aflam în epoca marilor descoperiri geografice), tot felul de instrumente matematice etc. Obiectele ce se află între cei doi oameni, reprezintă o legătură între ei, și prin generalizare, între fiecare doi oameni ar trebui, conform lui Holbein, să se afle aceste idealuri. Holbein vrea să ne spună că toate aceste concepte sunt la fel de importate ca și oamenii și reprezintă un „personaj” nelipsit din anturajul unui om educat.
Craniul și etajera stau pe o podea care are un model geometric. În forme mai elaborate, modelul se regăsește și în pardoselile din Westminster Abbey de la Londra, ca și în Capela Sixtină de la Roma și reprezinta macrocosmosul. Pe această reprezentare a universului sta, în doua ipostaze, omul. În viziunea renascentistă, făptura umană reprezenta „lumea în mic” – microcosmosul. Dar să analizăm obiectele mai cu atenție.
Primul raft al etajerei
Pe primul raftal etajerei se află mai multe obiecte: o carte de aritmetică (stânga), un glob, o lăută și o culegere de imnuri religioase. Cartea de aritmetica era cea folosită de către negustori – probabil o aluzie la familia episcopului, provenită din negustorime. Cartea a fost identificată. Era un manual de calcule matematice – Ein Newe unnd wohlgregrundte wunderweysung aller Kauffmans Rechnung – pentru cei care se inițiau în afaceri, scris de Peter Apian, profesor la Universitatea din Ingolstadt, publicat în 1527. Pe glob, este indicată localitatea „Polisy”, aflată pe domeniul senioral al ambasadorului Dinteville, fiind chiar reședința familiei acestuia. Textele din cartea de imnuri, Geistlich Gesangbuchli, erau cele traduse în limba germană de Martin Luther – o aluzie la divizările din sfera religioasă a acelei vremi. Cartea era scrisă de un german, Johann Walter, și a fost tipărită la Wittenberg, în 1524. Or, Wittenberg este orășelul de unde a pornit revoluția religioasă a lui Luther, în 1517, odată cu afișarea celor 95 de teze. Cartea este deschisă la două dintre imnurile lui Luther: „Kom Heiliger Geyst Herrengott” și „Mensch wiltu leben seliglich”. Primul imn este o traducere a imnului „Veni Creator Spiritus”, cel de-al doilea punea în evidență importanța Decalogului pentru creștini. Textele alese de Holbein vroiau parcă să spună că pot exista punți de legătură între luteranism și catolicism, textele acestea fiind agreate de ambele tabere. Lăuta, aflată pe raft, este un semn al dragostei. Ea are însă o coardă ruptă, ceea ce poate simboliza lipsa de armonie și tratate politice încălcate. Cea mai probabilă interpretare ar fi că semnifică discordia religioasă apărută cu ocazia reformei luterane, însă prezența imnurile luterane ar fi o pledoarie pentru reunificarea catolicismului. Pe raft mai există și niște tuburi care conțin, probabil, hărți.
Raftul de sus
Dacă raftul inferior reprezintă cu precădere obiecte „pământești”, polița de sus simbolizeaza cerul, prin instrumentele care permit cunoașterea și observarea acestuia – o sferă cerească reprezentând constelațiile, cadrane solare, etc. Unul dintre cadranele solare indică data de 11 aprilie. Acest detaliu ar putea fi legat de crucifixul din colțul din stânga sus al picturii, întrucât pe 11 aprilie 1553 catolicii au sărbătorit Vinerea Mare. Pe același raft, se află și o carte pe care se sprijină episcopul; o inscripție de pe acest volum ne dezvăluie vârsta acestuia.
Acest raft este deci unul dedicat matematicilor aplicate. Matematica era una dintre cele mai importante discipline renascentiste. Și acest lucru era cu atât mai remarcabil cu cât, în precedenta perioadă, a Evului Mediu, explicarea lumii avea un caracter religios, iar explicația matematică era neglijată. Chiar Holbein considera că geometria stă la baza picturii.
Anamorfoza sau despre problema morții
În prim-plan plutește un obiect ciudat. Pentru a înțelege ce anume reprezintă acesta, tabloul trebuie privit din partea dreapta, obiectul fiind de fapt un… craniu. Această perspectivă extremă este cunoscută sub numele de anamorfoză, adică o imagine deformată prin anumite procedee optice. Imaginile deformate erau la modă în epoca Tudorilor, dar ce caută acest craniu în tablou? Ce ne transmite el? Iată câteva interpretări: A) Craniul transforma pictura într-un „memento mori” – o amintire a faptului că moartea ne va lua pe toți deopotrivă. Altfel spus este „vanitas vanitatum” – deșertăciunea deșertăciunilor (ideea că nimic nu e veșnic, totul e atins de moarte). Din această perspectivă, pictura capătă sensul unei meditații despre vanitatea științei și puterii, despre deșertăciunea tuturor lucrurilor omenești; B) După alte interpretări, în tabloul lui Holbein ni se înfățișează mai întâi o ordine cu pretenții de stabilitate și raționalitate, ca apoi să se adauge o apariție extraordinară, care subminează tot ce se întreprinde în tablou: moartea (tema morții mai este prezentă în tablou, încă de cel puțin două ori. Uitați-vă în colțul din stânga și veți vedea un crucifix; de asemenea, lăuta are o coardă ruptă, ceea ce este și un simbol pentru moarte). Concluzia? Ambasadorii vor să facă pacea, să evite moartea, dar ea stă la pândă în planul secund al realității, gata să le zădărnicească efortul și să-i înghită cu prinții și cetățile lor.