„Aiasta nu se poate, Măria Ta!”

Memorabile cuvinte, care ar trebui învăţate de orice om politic, de pe orice meridian.

Cine şi când le-a rostit?

Lascăr Catargiu fusese chemat de domnitorul Carol I, la 11 martie 1871, împreună cu generalul Nicolae Golescu (cei doi erau foştii locotenenţi domneşti de după înlăturarea lui Cuza; cel de-al treilea, Nicolae Haralambie, era plecat din Bucureşti), pentru a le remite actul de abdicare. Atacurile oamenilor politici, ostili domnitorului, şi insultarea invitaţilor la banchetul dat de consulul Prusiei, cu prilejul zilei de naştere a împăratului Germaniei, Wilhelm I (s-a strigat „Trăiască Republica!”), l-au făcut pe domnitor să ia dramatica decizie. Lascăr Catargiu s-a opus categoric: „Aiasta nu se poate, Măria Ta!”. Şi-a argumentat poziţia şi l-a convins pe Carol să renunţe la abdicare. A avut cea mai lungă domnie din istoria românilor: 48 de ani¹.

Nocivitatea yesmen-ilor

Care este semnificaţia acestor cuvinte, dincolo de contextul istoric în care au fost rostite?

Șeful statului nu este infailibil. În consecinţă, poate lua o decizie eronată. Este spre binele său, şi al ţării pe care o conduce, să aibă în preajma sa sfetnici, care să-i spună, curajos şi ferm, că a greşit. Yesmen-ii, oamenii care spun „Da!” la orice vorbă a şefului lor, sunt nocivi în mecanismul decizional al statului. Cei care se gândesc la cariera lor, prin prisma servilismului, trebuie îndepărtaţi nemilos.

Conducătorii nu se împacă, de multe ori, cu acei consilieri incomozi, dar, de fapt, preţioşi, care le arată greşelile. Lord Acton a avut dreptate când a spus că orice putere corupe, iar puterea absolută corupe absolut. Vraja, beţia puterii sfârşesc prin a-l ameţi pe deţinătorul ei. Se crede deasupra oamenilor şi a legilor. Când, revenită dintr-un leşin, regina Elisabeta I a Angliei, l-a auzit pe Sir Robert Cecil spunându-i că trebuie să se culce în pat, i-a replicat: „Tinere, regilor nu li se spune trebuie!”.

Brătianu și Petre P. Carp

I.L. Caragiale a făcut o caracterizare aspră partidelor din România sfârşitului de secol XIX: „Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interesele vechi sau nouă de clasă şi, prin urmare, pe programe de principii şi idei, nu există în România”². Însă în acest tablou sumbru, au răsărit şi luminile unor personalităţi excepţionale: liberalul Ion I.C. Brătianu, unul din marii artizani ai României moderne, servitor devotat şi eficace al interesului naţional, şi conservatorul – junimist Petre P. Carp, omul convingerilor ferme, pentru care semnul autenticului om politic era de a merge împotriva curentului de opinie politică, atunci când el era greşit orientat³. Oameni care, chiar cu riscul de a-şi periclita poziţia politică, nu au ezitat să-şi susţină punctele de vedere în faţa şefului statului. Relevante în acest sens sunt atitudinile adoptate în momentele de mare tensiune din 1914 şi 1916.

La Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, regele Carol I a cerut liderilor politici: „să ne pronunţăm numaidecât în favoarea Germaniei şi Austriei, cu care ne leagă un tratat, este ceea ce ne dictează interesele viitorului. Va urma onoare şi profit”⁴. Petre P. Carp a fost singurul care a susţinut, fără nicio urmă de şovăire, poziţia suveranului, în timp ce Brătianu a exprimat punctul de vedere al guvernului şi al majorităţii celor prezenţi: România trebuie să rămână neutră. Iar Carol, deşi cu durere în suflet, a acceptat ceea ce reprezentanţii ţării au considerat că este mai bine pentru viitorul acesteia: „Constat că reprezentanţii ţării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional mă supun votului d-voastră, mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de azi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”⁵.

Poziţia lui P.P. Carp nu s-a modificat în cei doi ani de neutralitate, acesta neezitând să afirme, la Consiliul de Coroană din 14 august 1916, când deja implicarea României în război alături de Antantă era hotărâtă: „sunt contra politicii pe care o promovează în momentul de faţă Majestatea sa (…) Atât de convins sunt de cele ce spun, că dau tot ce pot avea mai scump: trei fii, închid jurnalul; iar domniei tale, domnule Brătianu, vă doresc să fiţi învinşi pentru că victoria voastră ar fi ruina şi pieirea ţării”⁶. Asta după ce mai devreme, primul-ministru anunţase că „şi eu şi ţara suntem în momentul de faţă angajaţi, nu mai putem da înapoi”⁷. „Ţara” însemna inclusiv regele Ferdinand, care a răspuns tiradei lui Carp astfel: „nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării (…) Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea”⁸. Istoria a dovedit că, în cele din urmă, urmând drumul trasat de primul său sfetnic, regele a făcut alegerea corectă.

„Se face, Majestate!”

În perioada interbelică, astfel de personalităţi puternice au fost din ce în ce mai greu de găsit. Pentru o vreme, tot Ion I.C. Brătianu a rămas figura marcantă a vieţii politice. Regele Ferdinand era convins că acesta reprezintă „zodia bună” a României şi mărturisea: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere”⁹.

După moartea lui Ionel Brătianu, politicienii s-au dovedit incapabili să gestioneze situaţia delicată a ţării. Între 1927 – 1930, crizei economice avea să i se asocieze o criză politică, latentă, dar profundă. Carol al II-lea (proclamat rege pe 8 iunie 1930, după revenirea din exil) manifesta o ostilitate făţişă faţă de partide şi a dus o campanie sistematică de erodare a poziţiilor acestora. Astfel, a început „guvernarea peste partide”, în care s-au lăsat angrenate personalităţi de seamă: Nicolae Iorga, Constantin Angelescu, Al. Vaida-Voevod sau Ion Gh. Duca. Cel din urmă declarase în 1930, la revenirea lui Carol în ţară, că mai degrabă va lăsa să i se taie mâna decât să o strângă pe cea a noului rege¹⁰. Tentaţia puterii se pare că a fost mai puternică! Planul regelui a fost definitivat în momentul în care l-a numit în fruntea guvernului pe Gheorghe Tătărăscu. Guvernarea acestuia a purtat amprenta concepţiei „Se face, Majestate!”. Pentru că, atunci când suveranul îi cerea un lucru ce se putea realiza, premierul răspundea: S-a făcut, Majestate!, iar când îi cerea un lucru imposibil de realizat, declara: Se face, Majestate!¹¹. Ce poate fi mai semnificativ în legătură cu raporturile dintre monarh şi oamenii politici? Şi, după cum se ştie, lipsa unor sfetnici cu personalitate şi curaj sau a unei opoziţii solide şi credibile deschide drumul spre dictatură. Ceea ce s-a întâmplat şi cu Carol al II-lea.

Nenorocirile atâtor state şi popoare au venit pentru că nu s-a găsit nimeni – când a fost necesar – să spună conducătorilor lor: trebuie sau nu trebuie să faceţi asta. Precum Lascăr Catargiu: „Aiasta nu se poate, Măria Ta!”.

NOTE

1. vezi şi Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand I, Bucureşti, Editura Cugetarea, 1943, p. 461; 2. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 239; 3. Ibidem, pp. 239 – 240; 4.Ion Mamina, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 33; 5.Ibidem, p. 49; 6. Ibidem, p. 68; 7. Ibidem, p. 74; 8. Ibidem, p. 77; 9. Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 27; 10. Florin Constantiniu, op.cit., p. 341; 11. Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 295.

Georgeta Dimisianu, Cristina Păiușan-Nuică, Cornel C. Ilie (Istorie&Civilizație, nr. 10, iulie 2010).