Autor: prof. Corneliu Şenchea.

Fidelitatea, atât faţă de iubit sau iubită, dar mai ales faţă de soţ sau soţie… o problemă care încă din antichitate a suscitat vii dispute, alimentând deopotrivă patimile dezlănţuite ale celor care o considerau sacră (cu atât mai mult cu cât legătura dintre bărbat şi femeie era pecetluită de schimbul de inele şi de Sfânta Taină a căsătoriei), dar şi pana istoricilor, poeţilor şi a dramaturgilor. Se ştie că, în numele acestei fidelităţi, de-a lungul timpului, înainte de cerneală a curs sânge… foarte mult sânge şi, de multe ori, mobilul răzbunării aşa-zise „pasionale”, în marile case princiare, nu a fost dragostea, ci mai degrabă un cod nescris al onoarei impus de o alianţă matrimonială, de o căsătorie politică. Pentru că, mai ales în aceste cazuri, pedepsele aplicate de soţul înşelat amanţilor adulterini erau de o violenţă şi de o cruzime inimaginabile astăzi, iar fidelitatea… o valoare a cărei încălcare îşi avea riscurile şi preţul ei. Plăcerea se plătea scump, aşa cum vom vedea!         

Cadrul geografic care a ilustrat cel mai bine acest comportament a fost Peninsula Italică, în acea perioadă cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea (pe care francezul Stendhal o considera epoca de maximă manifestare a pasiunii italiene).

Italia – patria aventurii și a pasiunii

Referindu-ne la Stendhal, autorul Mănăstirii din Parma şi a nuvelelor (din Cronici) italiene (Stareţa de Castro, Vittoria Accoramboni, Ducesa de Palliano, Familia Cenci) aruncat neobosit pe drumurile europene în general şi a celor italiene în special, considera Italia drept patrie a aventurii, a pasiunilor dezlănţuite şi frenetice, a acţiunilor eroice şi violente (nu degeaba ea l-a dat pe Casanova). Subscriu acestei opinii. Latinul (şi mă refer aici la italian şi la spaniol) a fost perceput întotdeauna ca o individualitate pasională, care ştie să iubească mult, dar şi să sufere la fel de mult, ducând suferinţa uneori până la răzbunare sau autodistrugere (asemeni nobilului Tullio Hermil, din romanul Inocentul al lui Gabriele d’Annunzio). Iar sufletul hispanic, părintele conceptului de „onoare” (la honra), şi cel italic s-au împletit atât de strâns în cel de-al XVI-lea secol, când Peninsula Italică întră în orbita Spaniei lui Filip al II-lea, încât această fuziune nu putea să nu dea naştere la drame dintre cele mai spectaculoase. Manifestările sanguinare ale pasiunii italiene sunt în această epocă atât de vii şi atât de dureroase, încât am putea fi ispitiţi să-l contrazicem pe marele istoric al Renaşterii Jean Delumeau care considera că „se vorbeşte mult prea grăbit despre o Italie spaniolă a secolelor XVI-XVII.” Dar Jean Delumeau, atunci când aborda acest subiect, în lucrarea dedicată civilizaţiei Renaşterii, se gândea la climatul artistic şi spiritual al acestei perioade, în care geniul italic a fost conservat destul de bine, nelăsându-se „alterat” de influenţe străine.

Drama familiei Carafa

Influenţa spaniolă nu era sesizabilă decât la nivelul moravurilor aristocratice.

Stendhal, în nuvela Ducesa de Palliano, purcede la o analiză aprofundată a influenţei spaniole asupra moravurilor italienilor, în secolul al XVI-lea. Pentru a o exemplifica, el evocă drama familiei napolitane Carafa. Don Giovanni Carafa s-a căsătorit cu Violanta di Cardona, reprezentanta uneia dintre cele mai nobile familii spaniole ale viceregatului Neapolelui. Din momentul în care unchiul său, cardinalul Giovanni Pietro Carafa, a fost ales  papă, sub numele de Paul al IV-lea, plaga nepotismului a cuprins din nou Curtea pontificală, reînviind timpurile familiei Borgia. Şi aceasta în ciuda programului de reforme privind asanarea morală a societăţii aristocratice romane, anunţat de noul suveran pontif. Vorbe în vânt! În timp ce alt nepot al său, Carlo Carafa, cavaler de Malta şi unul dintre cei mai cruzi militari ai Sfântului Scaun, a fost ridicat la rangul de cardinal, fratele acestuia, Antonio Carafa, marchiz di Montebello, a devenit comandant al gărzii pontificale. Şef al armatelor Bisericii, sau gonfalonier al Sfântului Scaun a fost numit Giovanni Carafa. Cu acest prilej, nu i-a fost greu să-i răpească prinţului Marco Antonio Colonna ducatul de Palliano. Astfel, el îi aducea o zestre însemnată soţiei sale. Dar pe Violanta di Cardona nu a mulţumit-o darul soţului ei. Înconjurată de o Curte somptuoasă unde, printre acorduri de lăută sau gravicembalo (clavecin), se declama şi recita din Orlando furioso, poemul ferrarezului Lodovico Ariosto ori din sonetele lui Petrarca, nu a fost greu să se înfiripe o idilă vinovată între ducesă şi tânărul cavaler Marcello Capecce. Trădarea unei iubite a numitului Marcello, Diana Brancaccio, favorită a ducesei, a grăbit arestarea imprudentului amant din ordinul ducelui de Palliano, şi uciderea lui în închisoare. Aceeaşi soartă a avut-o şi autoarea denunţului. Ducele de Palliano a lăsat execuţia soţiei sale în seama fratelui acesteia, don Fernando, conte d’Aliffa şi a rudei sale, don Leonardo del Cardine. Violanta a fost sugrumată cu un rafinament de cruzime care dă întreaga măsură a lipsei de scrupule caracteristice secolului al XVI-lea.

• 

• 

• 

Numai că, între timp, moartea papei Paul al IV-lea şi înălţarea în scaunul pontifical a cardinalului Giovanni Angelo de’ Medici sub numele de Pius al IV-lea, a schimbat raportul de forţe şi norocul familiei Carafa. Cum Carafii se ambiţionaseră să lupte atât pe cale militară cât şi ideologică, împotriva regelui Spaniei, Filip al II-lea (fără succes, întrucât generalul spaniol Fernando Alvarez de Toledo, duce de Alba, învinsese trupele pontificale în 1557, chiar la Palliano), noul papă a readus Roma pe vechiul curs… al politicii filospaniole. Crima pasională a ducelui de Palliano a pus paie pe foc. Sătui de abuzurile familiei Carafa, cetăţenii romani au cerut moartea nepoţilor fostului papă, în timp ce regele Filip, bucuros să scape de un clan care îi ameninţa autoritatea în peninsulă, a solicitat de asemenea executarea lor. Fapt care nu a întârziat.  

Pasiune în stil…italian       

În ce priveşte Italia, văzută ca patrie a pasiunii, noi îi dăm dreptate lui Stendhal. Nu este oare văzut italianul la fel şi în zilele noastre? De câte ori, într-un serial american gen soap-opera, nu apare vreun seducător latin, de cele mai multe ori italian, care complică acţiunea, încurcând iţele cu atuurile sale de cuceritor vulcanic şi răscolitor?! Este suficient să ne gândim la episodul idilei Sue Ellen – Joey Lombardi (alias Nicholas Pearce) din serialul Dallas. Iar dacă ar fi să abordăm cinematografia clasică, nu putem ocoli filmul Contesa desculţă. De ce Maria Vargas (interpretată de Ava Gardner) îl preferă pe contele italian Vincenzo de Torlato-Favrini, producătorului Kirk Edwards sau omului de afaceri sud-american Alberto Bravano? Doar pentru a cădea ucisă de revolverul gelosului şi impotentului (în urma unei răni primite în război) soţ, în momentul în care este surprinsă în flagrant alături de amantul ei?

Întorcându-ne înapoi în timp, nu putem să nu evocăm drama petrecută în a doua jumătate a secolului al XVII-lea la Fontainebleau. Ex-regina Suediei, Christina-Augusta, şi-a pedepsit cu moartea amantul infidel, pe italianul Monaldeschi… prin mâna unui alt italian, aspirant de asemenea la graţiile fostei suverane scandinave: Sentinelli, comandantul gărzii ei personale. Crima a îngrozit şi scandalizat Curtea Franceză… provocând plecarea rapidă a Christinei.

Plonjând în literatură… să luăm un alt exemplu. Preferinţa tinerei Daisy Miller, eroina nuvelei omonime a lui Henry James, apărute în 1878, pentru italianul Giovanelli, în locul tânărului american Winterbourne, dusă până în punctul în care acceptă să-şi petreacă noaptea împreună cu latinul între ruinele Colosseum-ului din Roma, chiar cu riscul îmbolnăvirii de malarie şi a morţii inevitabile… ce să fie oare, dacă nu manifestarea aceleiaşi tentaţii de a atribui italicului o doză egală de magnetism erotic şi de fatalism?

Dragoste scăldată în sânge

În secolul nostru, poveştile despre pasiunile şi răzbunările violente ale Renaşterii continuă să atragă. Şi nu doar pe un actor ca Tom Cruise, în căutarea unei luni de miere cât mai palpitante, alături de aleasa inimii, Katie Holmes, în castelul Odescalchi din orăşelul Bracciano, unde s-a consumat drama triunghiului amoros Paolo Giordano Orsini – Isabela de’Medici – Troilo Orsini, în frământatul Cinquecento. Ba ne putem întoarce cu gândul mult mai în urmă. De ce-l impresionează pe Dante, până la lacrimi, drama lui Paolo Malatesta şi a Francescăi da Rimini, căzuţi sub spada lui Gianciotto, seniorul de Rimini, urâtul şi crudul frate al lui Paolo şi respectiv soţ al Francescăi? Din acelaşi motiv pentru care toţi aceşti martiri ai lui Eros merită compasiunea noastră în egală măsură cu Romeo şi Julieta, (care, fiind liberi, nu poartă stigmatul păcatului, dar pe care l-ar fi purtat, fără intervenţia fratelui Lorenzo, dacă Julieta s-ar fi măritat cu contele Paris). Pentru că, în aproape toate cazurile, iubirea lor vinovată a fost şi sinceră şi a cutezat să lupte cu canoanele unei societăţi nedrepte, în care totul era de vânzare, totul era aranjat, în care dragostea era prea mult amestecată sau confundată cu alte interese pământeşti… de la o alianţă politică până la conservarea unei uri seculare între două familii ce-şi disputau puterea într-o cetate.

Să nu fim înţeleşi greşit! Nu vrem să ne transformăm în apologeţii sau avocaţii adulterinilor. Dacă trebuie să judecăm ceva trebuie să judecăm epoca şi nu indivizii care au încercat să o înfrunte.

Nu toate exemplele de acest fel sunt însă demne de milă. De exemplu, iubirea adulterină a Marelui Duce al Toscanei Francesco de’ Medici pentru veneţiana Bianca Capello (a doua jumătate a secolului al XVI-lea) este prea încărcată de crimă pentru a ne stârni admiraţia. Cei doi ar fi meritat poate admiraţia noastră dacă s-ar fi mulţumit să lupte pentru împlinirea iubirii lor doar cu Marele Duce Cosimo I, tatăl lui Francesco. Să adăugăm că Bianca Capello avea o aliată de nădejde în Fulvia de’ Conti, soţia lui Mario Sforza, conte de Santa Fiora şi generalissim al armatei toscane. Moartea bătrânului Cosimo şi încoronarea lui Francesco ar fi uşurat oricum afacerea matrimonială proiectată, dar cei doi amanţi au grăbit-o, printr-o crimă care a înlăturat (după părerea lor) singurul obstacol menit să le umbrească fericirea: soţul Biancăi, Pietro (Piero) Bonaventura. Pentru a-şi masca nelegiuirea, prinţul Francesco s-a folosit de o vendetă între familia Bonaventura şi familia Ricci… provocând ultimul ei act: uciderea soţului incomod de către spadasinii aflaţi simultan în slujba clanului Ricci şi a clanului Medici.  

• 

• 

Isabela și Troilo

La fel a procedat Paolo Giordano Orsini, duce de Bracciano, cu Felice Peretti, soţul frumoasei Vittoria Accoramboni… după ce îşi suprimase soţia… pe Isabella de’ Medici, sora Marelui Duce al Toscanei, Francesco I. După cum vedem, marii principi nu se sfiau să ia lecţii unul de la altul. De multe ori însă vina pentru moartea femeii era împărţită între soţ şi amant.

Laşitatea acestuia din urmă care, îngrozit, îşi părăseşte iubita în ghearele răzbunării soţului trădat, nu ne poate umple decât de dezgust… cum a fost cazul lui Troilo Orsini, iubitul Isabelei de’ Medici. Cum Paolo Giordano lipsea mai tot timpul de acasă fiind ocupat cu expediţiile militare (să amintim participarea lui la bătălia antiotomană de la Lepanto, din 1571, alături de Marco-Antonio Colonna, reprezentantul eternei familii rivale a Orsinilor), a lăsat-o pe Isabella în grija vărului său, Troilo. Troilo a avut grijă de ducesă (prea multă am putea spune), atât de multă încât, aflând de avansurile pe care tânărul paj al ducelui Francesco, Lelio Torelli i le făcea Isabellei, l-a ucis pe acesta într-un acces de gelozie. Nu a fost greu de bănuit motivul omorului: iubirea vinovată dintre Troilo şi Isabella. Pedepsirea celor doi adulterini era o chestiune de zile.  

Pentru aceasta, Paolo Giordano Orsini, duce de Bracciano cere mai întâi aprobarea fratelui femeii, ducele Toscanei, Francesco de’ Medici (iubitul apoi soţul Biancăi Cappello)… aprobare pe care fratele Isabellei i-o acordă stupefiant de uşor. Femeia va fi sugrumată în dormitorul ei… iar cauza oficială a morţii sale subite va fi… un atac de apoplexie survenit în timp ce se spăla pe cap.

În ce-l priveşte pe Troilo, refugiat în Franţa, la Curtea Caterinei de Medici şi a tânărului fiu al acesteia, regele Carol al IX-lea… va fi ajuns acolo de bravii Marelui Duce al Toscanei, Francesco I, şi înjunghiat după toate regulile. O ştim din Istoria Marelui Ducat al Toscanei, de Galluzzi.

Aproape în acelaşi timp, fratele lui Francesco, Pietro de’ Medici, pregătea, cu o răbdare sadică, greu de imaginat azi, moartea soţiei sale Eleonora de Aragon şi a tânărului ei iubit, Bernardino Antinori, cavaler al Ordinului San Stefano, închis în urma unui duel fatal cu Francesco Ginori.

Tatăl ordonă execuția fiului

Alteori, rămânem muţi în faţa pornirilor sângeroase ale gelosului duce de Venosa, Carlo Gesualdo, unul dintre marii titani ai muzicii în general şi ai madrigalului italian în special, care, într-un impuls de moment, şi-a pus servitorii să-i înjunghie pe soţia sa, Maria de Avalos şi pe iubitul ei, don Fabrizio Carafa, duce de Andria, surprinşi împreună.

• 

• 

• 

Ce să mai vorbim despre drama cuplului Ugo d’Este – Parisina Malatesta? Într-o zi a anului 1425, tânărul Ugo, fiu al marchizului Ferrarei Niccolo al III-lea d’Este, este ridicat de garda tatălui său, în mijlocul unui joc cu mingea (partener fiindu-i confidentul său, tânărul Aldobrandino Rangoni). Nu trecu mult şi Parisina Malatesta, cea de a doua soţie a marchizului, a fost arestată la rândul ei de căpitanul gărzii, Pietro da Verona. Ajutat de cancelarul său, Giacomo de’ Roberti, marchizul descoperise legătura intimă între fiul său şi marchiză, tinerii având aceeaşi vârstă. Niccolo „şi-a făcut publică ruşinea” (cum spune poetul romantic englez Byron) asistând în persoană la execuţia păcătoşilor, în curtea interioară a castelului său.

Există și dragoste cu… noroc

Alţii au fost mai norocoşi. De exemplu… la începutul secolului al XVI-lea, vestita Lucrezia Borgia, în relaţia (platonică sau nu?) cu veneţianul Pietro Bembo  a dat dovadă de o discreţie rar întâlnită în acele timpuri… astfel încât soţul ei, ducele Ferrarei, Alfonso I d’Este, nu a bănuit nimic, scutind Curtea ferrareză de o tragedie care ar fi văduvit cultura italiană de un umanist şi un erudit ca Bembo (autorul dialogului pe tema dragostei Gli Asolani). Această discreţie nu era împărtăşită de ducele Alfonso, care nu făcea niciun secret din legătura lui cu voluptuoasa Laura Dianti, pe care a pictat-o Tiziano Vecellio. Pasiunea lui pentru femei făcuse deja o victimă ilustră. Poetul Ercole Strozzi, a cărui iubită, Barbara Torelli, respinsese avansurile ducelui, a fost găsit într-o zi a anului 1508 în stradă, străpuns de douăzeci şi două de lovituri de pumnal. Afacerea a avut şi implicaţii politice. În urma cercetărilor spionilor săi, Alessandro Pio şi Masimo del Forno, Alfonso d’Este descoperise în Strozzi o posibilă iscoadă a marchizului de Mantova, Francesco Gonzaga, unul dintre trecătorii amanţi ai soţiei sale şi cel care va fi însărcinat ulterior de către papa Iuliu al II-lea să-i asedieze oraşul: prin urmare un dublu rival. Shakespeare nu se născuse încă, iar până la scrierea tragediei Hamlet avea să mai treacă aproape un secol. Altfel, Strozzi ar fi aflat prin gura prinţului Danemarcei (care se referea la capcana întinsă de el iscoadelor regelui Claudius, Rosencrantz şi Guildenstern)… cât de primejdios este să stai „între săbiile scoase a doi duşmani de moarte”.  

• 

• 

• 

Nu degeaba Bembo punea în gura unuia dintre personajele cărţii sale, Gli Asolani, Perottino, următoarea caracterizare a iubirii, socotită izvorul tuturor relelor: „Starea celor îndrăgostiţi este atât de jalnică, încât trăind pentru ceea ce trăiesc, nu pot trăi, iar murind pentru ceea ce mor, nu pot muri.” Din fericire (pentru Bembo) sau din nefericire (pentru alţii) Curtea Ferrarei îi oferise destule lecţii ale imprudenţei.        

În istoria Renaşterii există însă şi excepţii. Soţi şi soţii care au evitat scandalurile şi alte situaţii de criză. Bunăoară, în secolul al XV-lea, seniorul Florenţei, Lorenzo de’ Medici (Magnificul) şi Clarissa Orsini, Lodovico il Moro, duce de Milano din dinastia Sforza şi Beatrice d’Este, ori Francesco Gonzaga, marchizul de Mantova şi Isabella d’Este au dat adevărate exemple de convieţuire şi fidelitate conjugală, cu toate că ispitele nu i-au ocolit. Şi exemplele pot continua.    Vinovaţi sau inocenţi, personaje reale care au aprins imaginaţia romantică a poeţilor şi a dramaturgilor, merită cu toţii iertarea noastră, în numele suferinţei prin care au trecut, nu ne îndoim, şi călăii şi victimele lor. De ce? Pentru simplul fapt că au iubit (aşa cum spunea gelosul maur shakespearian Othello, înainte de a ispăşi prin moarte uciderea nevinovatei Desdemona) „adânc, dar nu înţelept”, căzând deopotrivă în capcana enigmaticelor meandre ale sufletului omenesc.