Autor: Alexandru Purcaruş.

Criza rachetelor sovietice din Cuba a fost, probabil, cel mai terifiant episod al Războiului Rece. Pentru câteva zile, în octombrie 1962, omenirea s-a aflat la un pas de genunea atomică.

În ultima clipă, John F. Kennedy şi Nikita S. Hruşciov au găsit puterea să adopte o atitudine raţională şi să ajungă la compromis. Deznodământul nu li se datorează exclusiv. Hazardul a jucat un rol important în rezolvarea crizei. Informaţiile deficitare, neîncrederea reciprocă tradusă printr-o comunicare viciată, acţiunile pripite şi chiar anumite coincidenţe alcătuiau reţeta sigură a unui dezastru. În ultimă instanţă, şansa a făcut ca acesta să nu se producă. Astăzi, se ştie, de pildă, că distrugătoarele americane au vânat submarine sovietice în Marea Sargaselor, fără să ştie că acestea aveau la bord torpile nucleare.¹

Trei dintre ele au fost obligate să iasă la suprafaţă după ce deasupra lor au fost lansate încărcături de mine. Din fericire, marinarii sovietici nu au răspuns atacului. De asemenea, o lucrare recentă relevă că Hruşciov intenţiona să nimicească prin lovituri nucleare baza navală americană de la Guantanamo, în ipoteza în care Kennedy ar fi ordonat atacarea Cubei.² Preşedintele american a ales însă varianta instituirii unei carantine.

Este interesant că această criză a avut un epilog ciudat în 1979. De data aceasta, miza a fost mai mică, dar întâmplarea nu i-a mai favorizat pe actori.  

Când serviciile de informaţii pierd urma inamicului…   

Pe lângă rachetele nucleare SS-4 (cu o rază de acţiune de 2 000 de km) şi SS-5 (cu o rază de acţiune de 4 000 de km) care au îngrozit Casa Albă³, în septembrie – octombrie 1962 în Cuba se aflau aproximativ 42 000 de militari sovietici.⁴ În plus, Moscova trimisese pe insulă avioane MiG-21 şi bombardiere Iliuşin-28.⁵ După manevre diplomatice tensionate, la 28 octombrie, Hruşciov a anunţat că Uniunea Sovietică a hotărât retragerea armelor nucleare tactice. Cea mai mare parte a personalului militar şi majoritatea aeronavelor Iliuşin au fost repatriate până la sfârşitul anului următor. În schimb, Kennedy a consimţit să ridice blocada şi s-a angajat să nu invadeze Cuba. De asemenea, Statele Unite acceptau să renunţe la propriile rachete de tip Jupiter şi Thor amplasate în Turcia.

La începutul anului 1963, Kennedy a dezvăluit faptul că sovieticii mai aveau încă pe insulă aproximativ 17 000 de militari. Un an mai târziu, Agenţia Centrală de Informaţii raporta, pe baza fotografiilor aeriene, că grosul trupelor combatante sovietice părăsise insula, bazele acestora fiind preluate de către cubanezi. Pe parcursul anilor 1970, serviciile secrete americane estimau că Uniunea Sovietică menţinea în Cuba în jur de 2000 de militari.⁶ Spionajul nu putea oferi însă date precise despre deplasarea acestora pe teritoriul Cubei. Totuşi, în toată această perioadă, administraţia de la Casa Albă nu a manifestat o preocupare deosebită sau vreo urmă de îngrijorare.

În noiembrie 1978, americanii au identificat în Cuba şi avioane MiG-23. În acest context, analiştii de la Washington au început să dezbată semnificaţia ştirii, pe care au pus-o în legătură  şi cu prezenţa trupelor sovietice. Ei au început să se întrebe dacă este vorba despre  o unitate militară rămasă în Cuba, încă din 1962, sau despre forţe proaspete. În ipoteza în care brigada sovietică staţiona în insulă de aproape două decenii, nu cumva i se schimbaseră statutul şi misiunea? Era o unitate de luptă? Dintr-odată, intenţiile Moscovei şi ale Havanei deveneau suspecte.

… se petrece unul din cele mai bizare episoade din istorie

(Re)descoperirea subită a soldaţilor inamici în proximitatea teritoriului naţional nu a putut fi mult timp ascunsă de public şi de mass-media. La 15 noiembrie 1978, doi jurnalişti, Rowland Evans şi Robert Novak, publicau în Washington Post un material incendiar despre avioanele sovietice. Presa americană a continuat seria articolelor, astfel încât, la 30 noiembrie, preşedintele Jimmy Carter a fost nevoit să oprească speculaţiile, subliniind, în cadrul unei conferinţe de presă, că nu există dovezi privind existenţa unor arme nucleare în Cuba şi că a primit asigurări de la guvernul sovietic că nu au existat transporturi de arme care să violeze pactul din 1962.⁷

• 

• 

Oricum, Casa Albă, iritată de implicarea Havanei în Angola şi Etiopia, a decis în primăvara anului următor să ceară experţilor americani un studiu privind ameninţarea pe care o reprezenta Cuba la adresa securităţii naţionale. Documentul nu fusese finalizat când, la 17 iulie 1979, senatorul Richard Stone a vorbit deschis despre soldaţii sovietici din Cuba. Ulterior, senatorul Frank Church şi-a asumat un gest similar. Acalmia specifică verii a făcut ca subiectul să nu explodeze, împiedicându-l totodată să se dezumfle precum un balon de săpun. La începutul toamnei, era din nou pe agenda ziariştilor.

Astfel, o temă aparent minoră a generat ceea ce Thomas R. Johnson numea drept „unul dintre cele mai bizare episoade din istoria” S.U.A. şi a serviciilor sale de informaţii.⁸

Dialogul surzilor pe firul roşu

La 18 iunie 1979, Carter şi Brejnev se întâlniseră la Viena, unde au semnat SALT II (Strategic Arms Limitations Treaty  – Tratatul  privind Limitarea Armelor Strategice), eveniment perceput drept o relansare a destinderii. Tratatul instituia plafoane egale pentru arsenalele atomice ale celor două ţări, atât din punct de vedere cantitativ (numărul de rachete purtătoare de arme nucleare strategice), cât şi calitativ (numărul de ogive nucleare pe care rachetele le puteau transporta).⁹   

La presiunea radicalilor din propria tabără, preşedintele Carter s-a simţit însă din nou obligat să reacţioneze, agasându-l pe „numărul unu” din Uniunea Sovietică. În septembrie l-a sunat pe „telefonul roşu” pe Leonid Ilici Brejnev (linia directă Washington – Moscova fusese stabilită în urma crizei din 1962, tocmai pentru a facilita discuţiile şi a evita astfel neajunsurile de comunicare anterioare), solicitându-i explicaţii. La 27 septembrie, după câteva astfel de dialoguri sterile, Brejnev a convocat Biroul Politic al C.C. al P.C.U.S., pentru a definitiva răspunsul oficial adresat Washingtonului. În faţa colegilor săi, liderul sovietic se arăta nedumerit de pretenţiile americanilor: „Noaptea trecută, Carter m-a sunat din nou pe firul roşu în privinţa chestiunii poveştii pe care au visat-o despre prezenţa brigăzii noastre militare în Cuba. Nu e nimic nou în acest mesaj”.¹⁰

Textul scrisorii a fost aprobat în cadrul aceleiaşi şedinţe. Brejnev îl sfătuia pe Carter să nu se agaţe de o problemă insignifiantăcare putea afecta însă relaţiile bilaterale şi mai ales implementarea tratatului SALT II, încercând să-l reasigure totodată că brigada sovietică din Cuba era inofensivă: „Deţinem în Cuba un centru de instrucţie militară care a existat acolo de mai mult de 17 ani. Îşi îndeplineşte funcţia de antrenament, în conformitate cu un acord cu guvernul cubanez. Nu face nimic mai mult şi nici nu poate face mai mult. Puteţi să fiţi relaxat în această privinţă.  Într-o conversaţie cu Andrei A. Gromîko, însuşi Secretarul de Stat, C. Vance, a remarcat de asemenea că Uniunea Sovietică nu a făcut nimic care să contravină acordului din 1962, iar personalul militar sovietic care este staţionat în Cuba nu prezintă niciun fel de ameninţare la adresa Statelor Unite. (Repet, există un centru de instrucţie militară în Cuba; va mai exista. Noi nu avem nicio intenţie să schimbăm statutul unui asemenea centru. Vă informăm în această privinţă cu scopul de a vă demonstra buna credinţă, din moment ce întreaga problemă ţine în întregime şi exclusiv de competenţa a două state suverane: Uniunea Sovietică şi Cuba”).¹¹

În paranteză fie spus, este interesant că, în cadrul întâlnirii evocate mai sus, Biroul Politic a mai decis să informeze partidele frăţeşti din statele socialiste despre acest schimb de amabilităţi, cu excepţia României însă.

Carter nu a urmat îndemnul lui Brejnev. La 1 octombrie, el a ţinut un discurs care, deşi trebuia să liniştească apele, le-a lăsat la fel de tulburi. Preşedintele american a anunţat intensificarea supravegherii Cubei şi întărirea prezenţei americane în Caraibe.¹²

Supărarea lui Castro

Ciondăneala dintre superputeri şi, mai ales, răspunsul temperat al Moscovei l-au indispus pe Fidel Castro. Staţionarea, fie şi simbolică, a unei unităţi de luptă sovietice în Cuba era, în viziunea sa, un factor care ar fi descurajat o eventuală invazie americană.  „Retrogadarea” acesteia la rangul de banal centru de antrenament reprezenta o eroare a sovieticilor. La 5 noiembrie 1987, el şi-a exprimat, retrospectiv, frustrarea:

„La acea vreme (în 1962, n.n.), în Cuba, se aflau şase regimente cu un personal militar de 42 000. Hruşciov a retras trupele din Cuba, deşi nu era prevăzut în înţelegerea sovieto-americană. Nu am fost de acord cu o asemenea decizie. În cele din urmă, ca o concesie făcută nouă, s-a luat decizia păstrării unei brigăzi în Cuba. Americanii ştiau de la început despre această brigadă, dar nu au discutat niciodată.

Mulţi ani mai târziu, în 1979, înainte de Conferinţa Statelor Nealiniate, senatorul american Church a anunţat că o brigadă sovietică a fost desfăşurată în Cuba. Atunci tovarăşii sovietici au sugerat s-o redenumim drept centru de antrenament. Ne-am declarat împotrivă. Oricum, înainte de a avea şansa de a trimite răspunsul nostru, a fost făcută o declaraţie sovietică care o dezminţea pe cea a senatorului american şi afirma că în Cuba se află un centru sovietic de instrucţie”.¹³  

Gâlceava din 1979 – creată artificial de incoerenţa serviciilor secrete americane, scurgerile de informaţii către presă şi inabilitatea politicienilor – s-a stins aproape de la sine.  Ratificarea tratatului SALT II, care fusese depus pe masa Senatului american, a fost însă întârziată. În ziua de Crăciun, sovieticii au intrat în Afganistan. În ianuarie 1980, convins că starea de spirit din ţară nu este prielnică, Carter a retras „temporar” documentul.14 Nu avea să mai fie ratificat niciodată.

NOTE:

1.Jan Drent, „Confrontation in the Sargasso Sea: Soviet Submarines During the Cuban Missile Crisis”, în The Northern Mariner, No. 3, (July 2003), pp. 1-2 şi urm. Vezi şi Michael Dobbs, One Minute to Midnight: Kennedy, Khrushchev, and Castro on the Brink of Nuclear War, Knopf, New York, 2008, pp. 301-303 şi urm.

2.Michael Dobbs, op. cit., pp. 126-127.

3.Jean-Louis Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002, pp. 115-116.

4.Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece, 1949-1991, Polirom, Iaşi, 1999, p. 73.

5.Kenneth Michael Absher, Mind-Sets and Missiles: A First Hand Account of the Cuban Missile Crisis, Strategic Studies Institute, U.S. Army War College, Carlisle, September 2009, p. 26.

6.Thomas R. Johnson, American Cryptology during the Cold War, 1945-1989, Book III: Retrenchment and Reform, 1972-1980, Center for Cryptologic History, National Security Agency, 1998, pp. 256-257. De remarcat că acest volum, elaborat pentru uzul intern, a fost declasificat în 2007.

7.Raymond L. Garthoff, „American Reaction to Soviet Aircraft in Cuba, 1962 and 1978”, în Political Science Quarterly, Vol. 95, No. 3 (Autumn, 1980), p. 427 şi p. 438.

8.Thomas R. Johnson, op. cit., p. 256.

9.Jeffrey T. Richelson, Un secol de spionaj: serviciile de informaţii în secolul XX, Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 379.

10.Vezi stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S în Cold War International History Project Bulletin,  Issues 8-9, Winter 1996/1997, p. 192.

11.Ibidem, pp. 192-193

12.Thomas R. Johnson, op. cit., p. 258.

13.Vezi Georgy Shakhnazarov, „Fidel Castro, Glasnost, and The Caribbean Crisis” în Cold War International History Project Bulletin, Issue 5,  Spring 1995, p. 88.

14.Leo Sartori, „Will SALT II Survive?”, în International Security, Vol. 10, No. 3 (Winter, 1985-1986), p. 148.