Autor: acad. Răzvan Theodorescu.

Dacă la sud de spațiul românesc, în lumea slavilor balcanici, politicul şi-a spus atât de apăsat cuvântul în materie spirituală în secolele XIII-XIV, nu mai puţin la nord, în zona slavă carpatică a Haliciului, în „ţinuturi de veche şi îndărătnică ortodoxie”1, lucrurile nu stăteau cu mult diferit. În această „Rusie Roşie” sau „Rusie Mică”, în ceea ce vor fi Galiţia, Podolia, Volhinia, „ţara Şipeniţului” dintre Prut, Nistru şi Ceremuş, vecinătatea relativă cu Rusia moscovită, intransigent anticatolică – mergând, cum se ştie, până la separarea eclezială de Bizanţul „trădării florentine”2 –, dar şi cealaltă vecinătate, cu expansiunea Poloniei catolice, au făcut ca echilibrul celor două confesiuni să fie extrem de sensibil.

Ierarhia catolică o înlocuia pe cea ortodoxă

Aici, în 1253, cneazul Daniil Romanovici, cârmuind peste o populaţie ortodoxă, era făcut rege printr-o coroană trimisă de papa Inocenţiu al IV-lea şi nu întâmplător, adaug, din această vreme datează, chiar la Halici, o biserică ortodoxă de aspect pur romanic cu hramul Sf. Pantelimon – pe care am avut şansa să o cercetez nu de mult –, cu portaluri, capiteluri cubice şi semicolonete la cele trei abside răsăritene, ce ţineau de arta Occidentului3. În schimb, aproape un secol mai târziu, cneazul halician Boleslav Iuri avea să fie ucis de boieri pentru că, în 1340, trecuse la catolicism4. La un catolicism tot mai activ în acea vreme, prin misionarismul franciscanilor din „vicaria Russiae” care la 1345 cuprindea şi Siretul Moldovei, cu atât mai mult cu cât Haliciul era alipit Poloniei în 1349 – Volhinia fiind anexată Lituaniei păgâne aliate cu tătarii5 –, alipire ce a avut drept rezultat crearea în serie, tot de către franciscani şi sub egidă polonă6, a episcopatelor de Przemysl în 1352, de Vladimir-Volînski în 1358, de Chelm (Holm) în 1359, de Halici – cu reşedinţa la Lvov – în 13677, în fine, a episcopiei de Siret în 1371, la capătul unei acţiuni misionare catolice începută, practic, la mijlocul secolului al XIII-lea.

Că înjghebările de ierarhie catolică se făceau exact acolo unde preexistau structuri ecleziale ortodoxe, este lesne de observat şi de explicat, ştiindu-se că vechea episcopie ortodoxă de Halici, de obedienţă bizantină, devenită mitropolie sub Andronic al II-lea Paleologul, la începutul secolului al XIV-lea (1303-1305), avea episcopate sufragane tocmai la Halici, la Vladimir –Volînski, la Przemysl, la Chelm (Holm), dar şi la Luţk şi la Turov, unele eparhii (Chelm, Przemysl, Vladimir şi Turov) existând şi după reînfiinţarea mitropoliei în 13718(după o episodică desfiinţare a mitropoliei haliciene, în 1347, de către Bizanţul patriarhului Isidor şi al lui Ioan al VI-lea9).

Mitropolia Haliciului

Peisajul ortodox al acestor ţinuturi într-a doua parte a veacului al XIV-lea era dominat de această mitropolie haliciană refăcută de patriarhul Filotei (1353-1354; 1364-1376), cu episcopul existent, Antonie, devenit mitropolit şi de care ştim că depindea la acea vreme, nou închegata biserică a abia închegatei Moldove, unde, în condiţii de tot neclare, doi episcopi, Iosif şi Meletie, fuseseră sfinţiţi de amintitul ierarh, cea mai apropiată autoritate ecleziastică faţă de Suceava lui Petru Muşat10; acest Antonie fusese cerut de ultimul Piast, Cazimir al III-lea, care ameninţa Constantinopolul cu catolicizarea rutenilor11 în caz de neacceptare a doleanţei sale menite a da ortodocşilor din Rusia Mică un păstor nelegat ombilical de biserica rusă, faţă de care ecumenicul îşi explica gestul, şi el de oportunitate12. Cât despre această din urmă structură ecleziastică, ştim că încă de la începutul veacului vechiul scaun metroplitan de la Kiev trecea la Vladimir şi apoi, în 1328, la Moscova, subliniind prestigiul acestui oraş meridional al marelui cnezat de Vladimir-Suzdal, până la mijlocul secolului al XV-lea existând o „mitropolie a Kievului şi a toată Rusia”13, unde o înţelegere cu Bizanţul crease deja o alternanţă de ierarhi ruşi şi greci14.

În prezenţa unui asemenea mitropolit al Kievului, legat de Sudul bizantino-balcanic, dar şi partizan al unirii Bisericilor, anume Ciprian15, Petru Muşat va depune omagiul său de la Lvov, din 1387,16 faţă de proaspăt botezatul în credinţa catolică Vladislav al II-lea Iagello, creatorul statului polono-lituan şi aceasta ne aduce la istoria românească a momentului, îndelung cercetată de mai bine de un secol încoace.

Apartenenţa confesională a primilor domni români

Apartenenţa confesională a primilor domni români a preocupat incidental istoriografia noastră. Dacă despre maramureşeanul Dragoş (c. 1347-c. 1354), ctitor de lăcaşuri ortodoxe, potrivit tradiţiei, precum biserica de lemn de la Volovăţ – probabil locul său de îngropăciune17 – sau biserica de piatră a Sf. Treimi de la Siret, după aceeaşi tradiţie18, complet greşită în cazul de faţă19, se poate spune cu tărie că el aparţinea credinţei Răsăritului, se ştie că avea o soţie catolică – de „lége sască”, spunea Neculce în „O samă de cuvinte”20 – de la care va fi venit şi cognomenul fiului lor, Sas (c. 1354-c. 1363); şi mai ştim cu siguranţă că urmaşii acestuia, Balc şi Drag, au fost, în Maramureş – în ciuda protecţiei politice pe care le-au dat-o ultracatolicul Ludovic de Anjou şi succesorii săi – adevăraţi stâlpi ai ortodoxiei locale, în relaţii cu patriarhia de la Constantinopol de la care, în 1391, mănăstirea lor de la Peri primea rangul de stavropighie, centru spiritual al ortodocşilor din întreg Haliciul21.

Din această ortodoxie a Maramureşului a venit în Moldova Bogdan de la Cuhea (c. 1363- c.1367), şi el frecventator de lăcaş ortodox în ocina sa, îngropat în biserica de lemn ce a precedat ctitoriei de zid a nepotului său Petru Muşat, de la Rădăuţi22, dar al cărui fiu, cu numele rutenizat de Laţcu (c. 1368- 1375), se convertise – sigur oportun şi probabil temporar – la catolicism, într-o vogă a timpului şi în momentul de apogeu al ofensivei bisericii apusene, de la Constantinopol în Moldova şi de aici în Halici. Se ştie că în iulie 1370 papa Urban al V-lea, pendulând între Avignon şi Roma şi care prezidase o altă convertire, cu mult mai celebră, cea a lui Ioan al V-lea, chemând la o mare cruciadă, un „passagium generale”, cerea episcopilor boemi şi polonezi să cerceteze realitatea dorinţei, exprimate prin doi emisari franciscani de către fiul lui Bogdan I, de a se converti în „oppidum suum Ceretense, Halecensis diocesis”, ridicându-i biserica – se înţelege catolică – la rang episcopal23; şi tocmai în acel timp şi în acest scop, spre a nu-i mai supune ţara episcopiei catolice de Halici (create cu patru ani înainte), era sfinţit la Cracovia, de către episcopul Florian, în martie 1371, franciscanul Andrei („dilectus filius Andreas de Cracovia… ordinis fratrum Minorum professor”)24, fost confesor al mamei lui Ludovic de Anjou, Elisabeta – sora lui Cazimir cel Mare – şi care pare a fi rămas în continuare în Polonia, fără să stea în noua sa dioceză „in partibus scismaticorum”. Episcopia aceasta, creată sub pontificatul lui Grigore al XI-lea şi care depindea direct de Sfântul Scaun, „nullo mediante” („quod solum et immediate Sancte Sedi apostolice in spiritualibus subsit”)25, evitând astfel o posibilă dependenţă maghiară, avea autoritate asupra „totam terram seu ducatum Moldaviensem”, aşadar şi asupra meridionalei şi mai curând fantomaticei episcopii a Milcoviei26; aici, tot franciscanii, vorbitori de limbă vernaculară („qui linguam dicte natione scire asseritur”), precum Antonio de Spoleto, converteau şi botezau în credinţă catolică locuitorii români „schismatici”27 („qui Valachones vocantur et vivunt secundum ritum et schisma Grecorum et sunt simplices homines sed convertibiles ad conversionem et observationem verae fidei christianae”28, sună un text demn de zelul angevin al Ungariei, interesată încă de drumul dintre Ardeal şi Dunăre, ce trecea şi prin spaţiul fost al episcopiei cumane din secolul precedent, continuată teoretic de noua dioceză a Milcoviei).

Numai că acest domn catolic, cârmuind mai bine de un deceniu asupra Moldovei, a fost îngropat până la urmă după rânduiala ortodoxă, în primul lăcaş de la Rădăuţi29 – aşezat ulterior în cel de-al doilea, cu piatră tombală pusă în 1480 de descendentul său, Ştefan cel Mare –, iar numele i-a fost scris, al doilea, în pomelnicul de la Bistriţa strănepotului său Alexandru cel Bun30. Îngroparea aceasta s-ar putea explica în două feluri: fie prin voinţa doamnei sale ortodoxe – evocată într-o scrisoare a papei către Laţcu, prin care i se cerea să nu fie dus în schismă de soţie31, dar şi într-o întrebare a domnului către pontif, dacă poate continua convieţuirea cu o ortodoxă32 – şi pomenită sub numele de Ana, după trei secole, de Dosoftei mitropolitul33(tot ortodoxă a fost fiica lor, Anastasia, îngropată la 1420 în biserica Sf. Nicolae de la Rădăuţi34), fie că această înhumare s-ar putea explica prin chiar renunţarea, iarăşi oportună, a lui Laţcu însuşi, la credinţa Apusului, într-o vreme în care papa Grigore al XI-lea îi punea pe „schismaticii valahi” alături de turcii păgâni35. În fine, nu poate fi exclusă nicio a treia ipoteză: anume că, aidoma Serbiei reginei Elena de la începutul veacului al XIV-lea, Moldova sfârşitului de secol putea să cunoască, pur şi simplu, cazul unui principe devenit catolic şi odihnind pentru vecie într-o necropolă ortodoxă.

Episcopia catolică de la Siret şi simpatiile catolice

Egida polonă sub care se plasa domnia Moldovei odată cu înfiinţarea episcopiei catolice de la Siret36, avea să fie şi mai pregnantă – într-o încercare de îndepărtare de Ungaria pe care o începuse Întemeietorul, tatăl lui Laţcu – atunci când se sfârşea uniunea personală ungaro-polonă, de doisprezece ani, întruchipată de Ludovic de Anjou (chiar dacă aceasta era reprezentată, precizez, pentru părţile imediat vecine Moldovei, de o regenţă exclusiv polonă, anume Elisabeta, a treia soţie, de neam polonez, a lui Carol Robert de Anjou, Vladislav cneaz de Opole şi episcopul Cracoviei). Iar aceeaşi egidă se vădea şi mai limpede atunci când în scaunul de la Suceava, devenită centrul politic al voievodatului moldav, după Rădăuţii lui Bogdan şi după Siretul lui Laţcu, se urca Petru Muşat (1375-1391)37, cu cea mai lungă domnie a veacului în aceste părţi româneşti.

Că descendentul Bogdăneştilor – după ultimile cercetări, nepot de fiică al ortodoxului Bogdan I şi nepot de soră al catolicizatului Laţcu38 – va fi devenit, la un moment dat, şi el catolic, în caruselul de convertiri oportune şi, uneori, efemere, ale anilor ’70 din secolul al XIV-lea, lucrul e extrem de probabil39, dacă ţinem seama de un izvor credibil care este, din 1404, „Libellus de notitia orbis” a arhiepiscopului catolic din Sultaniehul Asiei Mici, Ioan, dominican trimis în Occident, pentru ajutor contra osmanlâilor, de către Timur Lenk. Referindu-se la moldoveni, el îşi amintea: „Domnul lor a fost odinioară convertit la credinţa noastră şi îndeosebi maica sa, doamna Margareta, de către un frate predicator ce era vicar general prin părţile acelea”40, informaţie, cum vom vedea, destul de precisă.

Simpatiile catolice, chiar dominicane, ale voievodului Petru s-au vădit şi după mai mult ca sigura sa întoarcere la ortodoxie şi stabilirea legăturilor – pe care eu însumi le-am postulat mai demult41 – cu biserica Serbiei, a cărei pravoslavnică întocmire nu excludea proiectele „unioniste” ale veacului. De altminteri, omagiul de la Lvov, în 1387, către perechea regală catolică poloneză – Vladislav al II-lea şi Hedwiga, fiica răposatului angevin Ludovic – , în prezenţa unui mitropolit ortodox din Haliciul de care era atât de legat42, ne indică limpede că Petru voievod aparţinea, deja, din nou, bisericii răsăritene.

Navigăm printre ipoteze, dar se poate bănui că soţia ortodoxă şi de neam lituan a lui Petru vodă, rudă cu regele Poloniei şi care i-a supravieţuit43, va fi determinat – şi aici putem găsi o analogie cu condiţiile prezumate ale înhumării lui Laţcu – îngroparea, şi ea probabilă, a lui Petru Muşat tot la Rădăuţi, în biserica Sf. Nicolae de el ridicată în piatră, deasupra celei de lemn a antecesorilor, monument cu bineştiute ecouri de bazilică occidentală44.

(articol publicat în nr. 7/2010 al revistei „Istorie și Civilizație”)

NOTE

1.N. Iorga, Condiţiile de politică generală în cari s-au întemeiat bisericile românești în veacurile XIV-XV (extras), București, 1913, p.15

2.D. Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe 500 – 1453, Londra, 1971, p.268-270

3.Observaţii personale făcute în noiembrie 2007

4.Ş. Papacostea, Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale româneşti, în Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p.167

5.Ibidem, p.188

6.Gh. I. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul secolului XIV, Bucuresti, 1942, p.59

7.Mult activată în 1375, ca arhiepiscopie (Istoria Românilor, IV, Bucureşti, 2001, p.291), după ofensiva lui Ludovic de Anjou, rege al Ungariei şi al Poloniei, de întărire a catolicismului în ţinuturile vest-ruseşti (C. Marinescu, Înfiinţarea mitropoliilor în Ţara Românească şi în Moldova, extras, Bucureşti, 1924, p.11). În acest spirit, papa Grigore al XI-lea cerea în 1372, episcopului de Cracovia, acţiuni împotriva „schismaticilor” din regiunea haliciană

8.Acta Patriarchatus Constantinopolitani, ed. Fr. Miklosich, J. Müller, I, Viena, 1860, nr. 319, p.578-580

9.Şt. Andreescu, The metropolitanate of Halicz and the Bishopric of Asprokastron. A few considerations, în Etudes byzantines et postbyzantines, IV, 2001, p.142

10.R. Theodorescu, Implications balkaniques aux débuts de la métropole de Moldavie. Une hypothèse, în Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est européenne, Bucureşti, 1999, p.230

11.Acta Patriarchatus …, nr.318, p.577-578

12.C. Marinescu, op.cit., p.12

13.D. Obolensky, op.cit., p.261

14.J. Meyendorff, Alexis and Roman. A Study in Byzantino-Russian relations (1352-1354), în Byzantinoslavica, 2, 1967, p.278-288

15.Ciprian Ţamblac, de origine bulgară, era „mitropolit al Kievului, Lituaniei şi Rusiei Mici”, având reşedinţa la Moscova, unde era un propagator şi susţinător al isihasmului (1379-1382; 1389-1406). Pentru el vezi J. Meyendorff, Society and Culture…, p.64-65; cf. Ş. Papacostea,  op.cit., p.188; idem, Evul mediu românesc…, p.65-66

16.C Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, I, Secolele XIV-XV, Bucureşti, 2001, p.253

17.Ibidem, p.417

18.Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei. O samă de cuvinte, ed. G, Strempel, Bucureşti, 1982, p.162

19.Biserica datează din deceniile opt sau nouă ale secolului al XIV-lea : R. Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400), Bucureşti, 1976, p.210-211

20. Op.cit., p.161

21.C. Rezachevici, op.cit., p.420-425, cu toată bibliografia

22.Ibidem, p.431

23.Documente privitoare…, I, 2, nr. 124, p.160-161

24.Ibidem, nr. 125, p.162; C. Auner, Episcopia de Seret (1371-1388), în Revista Catolică, II, 1913, p.226-245. 25.La ceremonie participă şi un „Ludovicus Vicinensis…de ordine Minorum”

26.Documente privitoare…I, 2, nr. 124, p.161. O situaţie similară pare a fi avut episcopia de Przemysl din Volhinia

27.Pentru ea vezi R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident…, p.180 şi următoarele, despre deosebirile dintre episcopia cumanilor din secolul al XIII-lea – „de cotropire şi asimilare religioasă” (N. Iorga, op.cit., p.4) – şi episcopia Milcoviei din secolul următor; cf. V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982, p.266

28.Documente privitoare…I, 2, nr. 165, p.217; cunoaşterea limbii locale („scientem eorum linguam”) era cerută misionarilor de papa Grigore al XI-lea

29. Ibidem, nr. 169, p.220-221

30.L. şi A. Bătrâna, Mărturii Heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în Constituirea…p.196-206; C. Rezachevici, op. cit., p.445

31.Este al doilea nume din pomelnic, după Bogdan: D. P. Bogdan, Pomelnicul mânăstirii Bistriţa, Bucureşti, 1941, p.50; cf. Gh. I. Moisescu, op.cit., p.80, nota 1 Documente privitoare…I, 2, nr. 146, p.197

32.C. Auner, op.cit., p.242, unde se află răspunsul papei care acceptă căsătoria în cauză

33.C. Rezachevici, op. cit., p.443

34.Ibidem, p. 445 şi pomenită de Ştefan cel Mare ca „străbunică”. Piatra sa de mormânt a fost pusă de acesta în 1493: Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p.262

35.În 1373 el interzicea, de la Avignon, vânzarea de arme şi de fier turcilor şi românilor ortodocşi („arma, ferrum et alia (…) ipsis Turchis seu Wlachis scismaticis”, Documente privitoare…I, 2, nr. 142, p.207). Pentru climatul epocii vezi J. Sýkora, Poziţia internaţională a Moldovei în timpul lui Laţcu: lupta pentru independenţă şi afirmare pe plan extern, în Revista de istorie, 8, 1976, p.1135-1151

36.De notat că primii săi canonici vin tot din Polonia: C. Auner, op.cit., p.229

37.Se consemnează încă un moment de „egidă” maghiară angevină la începutul domniei lui Petru Muşat (Ş. Papacostea, op.cit., p.190)

38.C. Rezachevici, op.cit., p.447-448

39.Ş. Papacostea, Întemeierea…p.529

40.Călători străini despre ţările române, I, Bucureşti, 1968, p.139

41.R. Theodorescu, Implications balkaniques…, p.227-252

42.Această legătură mergea până la zălogirea Haliciului (sau Pocuţiei) către domnul moldovean de către regele Poloniei, pe care acesta îl împrumuta cu 3000 de ruble frânceşti în 1388 (C. C. Giurescu, Istoria Românilor, ed. D. C. Giurescu, I. Bucureşti, 2000, p.148), acelaşi Halici unde – am arătat-o de curând – se găseau analogiile cele mai apropiate (castelele de la Luţk şi Kremeneţ) pentru fortul muşatin din Suceava, menţionat chiar în anul împrumutului princiar: R. Theodorescu la simpozionul Suceava 1388-2008… Cetatea de Scaun – 620, Suceava, 8 februarie 2008

43.C. Rezachevici, op.cit., p.451

44.R. Theodorescu, Un mileniu…, p.161, p.167; pentru alte ecouri de arhitectură apuseană în Moldova acelui timp, ibidem, p.299, nota 50. Pentru lespedea sa anepigrafă de la Rădăuţi: Şt. S. Gorovei, Observaţii privind ordinea monumentelor voievodale de la Rădăuţi, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 9-10, 1970, p.576. S-a crezut la un moment dat că mormântul lui Petru vodă a fost în prima biserică metropolitană a Mirăuţilor din Suceava, de el ridicată (Istoria Românilor, IV, p.293; pentru ea, L. şi A. Bătrâna, Contribuţii arheologice la cunoaşterea primului lăcaş al Mitropoliei Moldovei: biserica Mirăuţilor din Suceava, în Cercetări arheologice, V, 1982, p.215-224)